ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6751 din 26

octombrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC B.D.I. SRL cu sediul în București,

în contradictoriu cu pârâta SC W.P.S. SRL cu sediul în București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, la data de 9 ianuarie 2000, sub nr. 001, s-a încheiat între

părți contractul de închiriere, având ca obiect spațiul, în suprafață de 550 metri

pătrați, aflat la parterul imobilului situat în Șos. C., sector 1, București,

pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 1 martie 1999. În conformitate cu art.

4.2 din acest contract de închiriere, orice reziliere contractuală se putea

face cu acordul ambelor părți, cu un preaviz de cel puțin 3 luni, iar, în cazul

rezilierii contractului de închiriere, înainte de termenul de 3 ani, chiriașul

are dreptul să ocupe spațiul închiriat pe perioada de preaviz de 3 luni, chiria,

pentru această perioadă, fiind considerată achitată prin executarea avansului

(garanție). S-a constatat că, în conformitate cu clauzele contractului,

respectiv, clauza inserată la art. 8.8, numai în situația în care contractul se

reziliază din vina chiriașului înainte de termen, acesta este dator a plăti

penalități echivalente cu 3 chirii lunare, având, însă, și, în acest caz,

dreptul de a folosi spațiul închiriat în continuare, în conformitate cu

perioada pentru care s-a achitat suma cu titlu de garanție (3 luni), potrivit art.

5.7 din contract. Din actele depuse de către reclamantă la dosar a rezultat că

pârâta a achitat chiria aferentă spațiului deținut, inclusiv pe luna ianuarie

2000, iar la data de 22 februarie 2000, a solicitat reclamantei rezilierea

contractului prin acordul părților, în temeiul art. 4.2 din contract,

considerând perioada de preaviz ca fiind lunile februarie – martie – aprilie

rezilierea contractului de închiriere, astfel încât nu se poate considera că

rezilierea contractului s-a produs la inițiativa reclamantei și din culpa

pârâtei (respectiv, neplata chiriei sau întârzierea cu mai mult de 25 de zile

calendaristice la plata chiriei) ci, potrivit convenției părților – art. 4.2

din contractul de închiriere. În aceste condiții, pârâta beneficia, potrivit

convenției părților, de dreptul de a ocupa spațiul închiriat pe perioada

preavizului de 3 luni, respectiv, pentru lunile februarie, martie și aprilie

2000, chiria pentru această perioadă considerându-se achitată, prin plata

garanției, în sumă de 19.500 dolari S.U.A., plătită de către pârâtă la

încheierea contractului și reprezentând echivalentul a 3 chirii lunare.

Referitor la capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de

8.000 dolari S.U.A., ca reprezentând diferență (sau recalculare) a chiriei pe

lunile noiembrie – decembrie 1999 și ianuarie 2000, s-a constatat că reclamanta

nu a făcut nici o dovadă, în sensul neachitării de pârâtă a chiriei

contractuale pe perioada învederată – 6.500 dolari S.U.A. lunar, la cursul de

referință al B.N.R. din ziua efectuării plății.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 527, pronunțată în ședința publică de

la 6 aprilie 2001, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC B.D.I. SRL

cu sediul în București, împotriva sentinței civile nr. 6751 din 26 octombrie

2000, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în contradictoriu

cu intimata-pârâtă SC W.P.S. SRL, cu sediul în București, a schimbat în tot

sentința apelată și, pe fond, a admis în parte acțiunea reclamantei, în sensul

că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.000 dolari S.U.A., în

echivalent, în lei, la data plății, reprezentând diferență chirie neachitată pe

lunile octombrie, noiembrie și decembrie 1999 și ianuarie 2000. De asemenea, a

respins, ca nefondate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata

sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de pretenții, precum și la plata sumei

de 1.350 dolari S.U.A. cu titlu de dobândă. A mai fost obligată intimata-pârâtă

să plătească apelantei suma de 21.873.420 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în fond și apel.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a stabilit că, deși, prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a încercat

să susțină că suma de 19.500 dolari S.U.A. (fără T.V.A.), ar reprezenta

penalizare și nu chirie (cum a reținut instanța de fond) se constată că, prin

cererea introductivă, aceste pretenții au fost motivate confuz de reclamantă.

Confuzia în care s-a aflat apelanta-reclamantă rezultă și din conținutul

notificării înregistrată sub nr. 3425 din 25 iulie 2000 (aflată în dosarul de

fond) notificare prin care apelanta-reclamantă a solicitat intimatei-pârâte

achitarea sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de chirie pe lunile

februarie-aprilie 2000. Cu toate acestea, instanța de apel, analizând

pretențiile apelantei-reclamante, în sumă de 19.500 dolari S.U.A., precizate în

apel ca fiind daune-contractuale (penalizare), le-a considerat ca pretenții

neîntemeiate. În motivarea acestui aspect, s-a reținut că rezilierea contractului

s-a produs din inițiativa apelantei-reclamante și nici ca urmare a culpei

intimatei-pârâte, nefiind aplicabile prevederile art. 8.8 din contract.

Dimpotrivă, actele cauzei relevă faptul că rezilierea contractului de

închiriere s-a produs din inițiativa intimatei-pârâte, apelanta-reclamantă

fiind de acord cu această reziliere, condițiile impuse de aceasta încălcând

convenția părților, care prevedea doar condiția preavizului de 3 luni, condiție

care, însă, a fost îndeplinită.

Referitor la critica invocată de

apelanta-reclamantă, în sensul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra

capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, s-a apreciat că este

neîntemeiată, în condițiile în care acțiunea a fost respinsă în totalitate.

Analizând, în cadrul efectului

devolutiv al apelului, pretențiile apelantei-reclamante, în sumă de 8.000 dolari

S.U.A., cu titlu de diferență de chirie pe lunile octombrie, noiembrie,

decembrie 1999 și ianuarie 2000 și 1.350 dolari S.U.A. cu titlu de dobândă, s-a

constatat că sunt întemeiate doar pretențiile în sumă de 8.000 dolari S.U.A.

Astfel, din conținutul contractului de închiriere, rezultă că, la art. 5.1,

părțile au stabilit plata unei chirii lunare de 6.500 dolari S.U.A. (fără T.V.A.).

Din actele depuse de apelanta-reclamantă

în apel, rezultă că, pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 și

ianuarie 2000, apelanta-reclamantă a facturat chiria numai pentru suma de 4.500

dolari S.U.A., mai puțin cu 2.000 dolari S.U.A. lunar, nerezultând, din probele

administrate, că părțile au convenit ulterior plata unei chirie mai mici. Prin

urmare, intimata-pârâtă datorează în mod cert apelantei-reclamante suma de

8.000 dolari S.U.A., în echivalent în lei la data plății, reprezentând

diferență chirie neachitată pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 și

ianuarie 2000.

Referitor la suma de 1.350 dolari

S.U.A., solicitată cu titlu de dobândă, cuantumul fiind precizat în apel, s-a

constatat că apelanta-reclamantă nu a dovedit aceste pretenții în condițiile art.

3 din O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000, care prevede că dobânda legală se

stabilește în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul

taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R. De altfel, cu privire la această

sumă, nu a fost depusă notă de calcul și nici nu au fost depuse acte din care

să rezulte coeficientul de 5% aplicat.

Împotriva deciziei civile nr. 527

din 6 aprilie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

au declarat recurs reclamanta SC B.D.I. SRL cu sediul în București și pârâta SC

W.P.S. SRL, care au criticat această hotărâre judecătorească pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta-reclamantă SC B.D.I. SRL a

criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul că, în mod greșit, i-au fost

respinse pretențiile, în cuantum de 19.500 dolari S.U.A., cu titlu de

penalizări și suma de 1.350 dolari S.U.A. cu titlu de dobândă comercială de 5%

pe an, invocând, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, raportat

la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, SC W.P.S. SRL, cu

sediul în București, a criticat aceeași hotărâre a instanței de apel sub

aspectul că, în mod greșit, a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.000 dolari

S.U.A., cu titlu de diferență chirie pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie

1999 și ianuarie 2000, invocând, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 pct. 8,

9 și 10 C. proc. civ.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate în cererile de recurs,

urmează a admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC B.D.I. SRL, în

sensul că urmează a mai obliga recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL București, la

plata sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând daune contractuale

(penalizări) și urmează a constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC

W.P.S. SRL București, pentru următoarele considerente.

Atât instanța de fond, cât și

instanța de apel a greșit atunci când nu a acordat reclamantei, SC B.D.I. SRL,

suma de 19.500 dolari S.U.A., cu titlu de daune contractuale. Această soluție

de admitere a penalizărilor se justifică pe deplin, deoarece, printr-o completă

și integrală apreciere a probelor și prin stabilirea corectă a adevăratelor

raporturi juridice dintre părți, a întinderii drepturilor și obligațiilor

asumate reciproc în cadrul contractului de închiriere nr. 001 din 1 septembrie

1998, se constată că răspunderea pârâtei SC W.P.S. SRL este determinată de

nerespectarea clauzelor contractuale aplicabile litigiului de natură

comercială.

Din conținutul cererii de chemare în

judecată, adresată instanței de fond, reclamanta a solicitat, motivat în fapt

și în drept, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 dolari S.U.A. cu titlu

de diferență de chirie datorată pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999

și ianuarie 2000, precum și a sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând

penalizare datorată rezilierii unilaterale a contractului de închiriere înainte

de termen (dosarul nr. 8262/2000 al Tribunalul București, secția comercială).

De asemenea, din cuprinsul cererii

de apel, amplu documentată și bine argumentată, rezultă că același reclamant,

SC B.D.I. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 19.500 dolari

S.U.A. cu titlu de daune contractuale sau penalizare, ca urmare a rezilierii

unilaterale a contractului și în mod distinct, obligarea la plata sumei de

8.000 dolari S.U.A. cu titlu de rest de chirie neplătită (dosarul nr. 20/2001 al

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială).

Rezultă că în mod constant

reclamanta și-a precizat poziția procesuală, privind obligarea pârâtei la plata

sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de daune contractuale. Nu poate fi

creată o confuzie între capătul de cerere privind daunele contractuale, în

cuantum de 19.500 dolari S.U.A., și capătul de cerere privind chiria restantă,

în cuantum de 8.000 dolari S.U.A. Semnificație juridică, în acest sens, o are

adresa nr. 9 din data de 2 septembrie 2000 a reclamantei SC B.D.I. SRL, prin

care atenționa pârâta SC W.P.S. SRL, că, datorită unor erori, sumele facturate

pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999, ianuarie 2000 nu sunt

conforme contractului de închiriere nr. 001 din 9 ianuarie 1999 și conțin

diferențe, în cuantum de 8.000 dolari S.U.A., după cum urmează: în factura nr. 9631782

din 19 octombrie 1999 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A., față de situația reală,

de 6.500 dolari S.U.A.; în factura nr. 9631786 din 1 noiembrie 1999 s-a

facturat 4.500 dolari S.U.A., față de situația reală, de 6.500 dolari S.U.A.;

în factura nr. 412503 din 2 decembrie 1999 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A.,

față de situația reală, de 6.500 dolari S.U.A., iar în factura nr. 412518 din 19

ianuarie 2000 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A., față de situația reală, de

6.500 dolari S.U.A. Urmare a acestei adrese, reclamanta a întocmit o factură

pro-forma cu nr. 0412531 din 22 februarie 2000, prin care specifica că pârâta

trebuia să plătească suma de 8.000 dolari S.U.A., cu titlu de diferență de

chirie, pentru perioada menționată anterior.

Relevanță juridică deosebită o are,

în stabilirea corectă a situației de fapt și de drept, adresa pârâtei SC W.P.S.

SRL din data de 22 februarie 2000, prin care comunica reclamantei că

intenționează a rezilia contractul de închiriere nr. 001 din 9 ianuarie 1998,

cu acordul ambelor părți contractante și considera oportun a primi acordul în

termenul legal de preaviz. La data de 28 februarie 2000, reclamanta răspunde în

mod ferm la această adresă a pârâtei, că rezilierea, la inițiativa ambelor

părți, nu poate fi făcută decât condiționat de plata sumelor restante și plata

chiriilor corespunzătoare. Prin această poziție, reclamanta a menționat expres

că rezilierea unilaterală a contractului de către pârâtă îi aduce prejudicii

financiare și va solicita despăgubiri determinate de împrejurarea că, la rândul

său, are angajamente în alte contracte, iar, în situația nerespectării lor, va

putea fi penalizată. Apare cât se poate de evident că reclamanta a respins

rezilierea contractului prin acordul ambelor părți, în condițiile art. 4.2 din

contract, care specifica că orice reziliere se poate face cu acordul ambelor

părți, cu un preaviz de cel puțin 3 luni.

Propunerea de reziliere prin acordul

părților, nefiind acceptată de reclamantă, face incidente clauzele stipulate la

art. 8.8 din contract, care menționează că, în situația în care contractul se

reziliază din vina chiriașului înainte de 3 ani, acesta va plăti penalizări

echivalente a 3 luni chirie și cu respectarea pct. 5.7 din același contract.

Nu este întemeiată critica

recurentei, referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 1.350 dolari

S.U.A., plătibili în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de dobândă

comercială, deoarece cuantumul acestei sume a fost precizat numai în apel.

Corect s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor solicitate și

nu a depus un calcul prin care să cuantifice nivelul taxei oficiale a scontului

stabilit de B.N.R.

Cererea de recurs, nemotivată, a

recurentei-pârâte SC W.P.S. SRL București a fost înregistrată la registratura

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, la data de 3 mai 2001.

De necontestat că, la data de 23 mai

2001, a fost comunicată pârâtei decizia civilă nr. 527 din 6 aprilie 2001,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, aspect probat

cu dovada de primire și procesul-verbal de predare a comunicării acestei hotărâri

(aflat la dosarul nr. 20/2001 al Curții de Apel București, secția a VI-a comercială).

Potrivit încheierilor din ședința publică de la 13 noiembrie 2002 și 19 martie

2003 ale Curții Supreme de Justiție, secția comercială, s-a cerut

recurentei-pârâte SC W.P.S. SRL București să facă dovada motivării în termenul

legal a recursului, apărătorul părții asumându-și obligația de a face dovada

depunerii în termen a motivelor de recurs la Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială. La termenul de la data de 24 septembrie 2003,

recurenta-pârâtă, prin apărător, a depus motivele de recurs și a solicitat încă

un termen pentru a face dovada depunerii motivelor de recurs în termen, așa cum

rezultă din încheierea de la data de 24 septembrie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială. Deși au fost acordate aceste termene,

recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL nu a făcut dovada motivării în termenul legal a

recursului declarat și a depunerii la instanța de apel, a cărei hotărâre a fost

atacată.

În conformitate cu dispozițiile

imperative stipulate în art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15

zile de la comunicarea hotărârii, iar conform art. 302 C. proc. civ., recursul

se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității. De

asemenea, reglementările art. 303 C. proc. civ., impun ca recursul să fie

motivat prin, însăși, cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

termenul pentru depunerea motivelor fiind socotit de la comunicarea hotărârii,

chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Din cele expuse rezultă în mod cert

că recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL nu a motivat cererea de recurs în termenul

imperativ, reglementat de dispozițiile art. 303 C. proc. civ., iar conform

dispozițiilor art. 306 pct. 1 C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost

motivat în termenul legal.

Cadrul juridic expus anterior, în

contextul probator administrat în cauză, conduce la aprecierea că, în temeiul art.

312 pct. 3 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de reclamanta SC B.D.I.

SRL cu sediul în București, împotriva deciziei nr. 527 din 6 aprilie 2001 a

Curții de Apel București, secția comercială, în sensul că mai obligă

recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL, cu sediul în București, la plata sumei de

19.500 dolari S.U.A., reprezentând daune contractuale-penalizări, cu menținerea

celorlalte dispoziții ale deciziei. De asemenea, urmează ca, în temeiul art. 306

C. proc. civ., să constate nul recursul declarat de pârâta, SC W.P.S. SRL,

împotriva aceleiași decizii.

Urmează ca, în temeiul art. 274 C.

proc. civ., cererea de cheltuieli de judecată, efectuate în recurs de

reclamantă, să fie admisă în parte, respectiv, la cuantumul sumei de 36.099.000

lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de asistență

juridică, conform documentelor justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de reclamanta SC B.D.I. SRL

București, împotriva deciziei nr. 527 din 6 aprilie 2001 a Curții de Apel București,

secția comercială, în sensul că mai obligă recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL

București la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând daune

contractuale (penalizări).

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Constată nul recursul declarat de pârâta SC W.P.S. SRL

București, împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta-pârâtă, SC W.P.S. SRL București, la plata

sumei de 36.099.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de

timbru, timbru judiciar și, în parte, onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 6 aprilie 2004.