ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4938/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4938/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 13

februarie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta M.C., prin avocat

R.C., a chemat în judecată Primăria Constanța, prin primar – Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului

situat în Constanța, str. V. Alecsandri nr. 3, compus din 93 m

2

teren și construcție parter și etaj.

În motivarea acțiunii, scutită de

taxa de timbru, reclamanta a arătat că imobilul pretins a fost proprietatea

mamei sale, M.A., de la care a fost preluat la stat conform sentinței civile

nr. 694/1972, ca bun fără stăpân, iar la notificarea adresată Primăriei

Constanța în baza Legii nr.10/2001 nu i s-a răspuns.

S-a depus copia notificării adresate

în luna iulie 2001 Primarului municipiului Constanța, copia certificatului de

moștenitor nr. 801/1970 eliberat de pe urma defunctei M. A., copia sentinței

1796/1962.

Prin întâmpinare, pârâtul a

confirmat primirea notificării și faptul că dosarele se află în lucru.

Prin sentința civilă nr. 237/5

aprilie 2002 Tribunalul Constanța, secția civilă a admis excepția

prematurității cererii, invocată de pârâtă și a respins acțiunea ca prematur

introdusă.

În motivarea acestei soluții,

instanța a reținut, în esență, că nerespectarea termenului de 60 de zile

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, de către administrația, nu dă

dreptul persoanei interesate să se adreseze direct instanței cu o cerere de

restituire în natură.

Hotărârea a fost completată

ulterior, reclamanta fiind obligată și la plata sumei de 4 milioane lei,

onorariu pentru avocatul angajat de Primărie.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins prin decizia civilă nr. 159/17 decembrie 2002 a Curții de Apel

Constanța.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a luat în discuție problema datei încetării procedurii

necontencioase și a dreptului persoanei îndreptățite de a se adresa direct

instanței, în lipsa unei decizii sau dispoziții, motivate a persoanei juridice

notificate.

A reținut astfel că termenul de 60

de zile este unul de recomandare, persoana juridică notificată fiind ținută

numai de termenul maxim de 18 luni pentru soluționarea cererii, la expirarea

acestuia încetând procedura necontencioasă. Sub cel de-al doilea aspect, față

de petitul cererii de chemare în judecată, s-a constatat că nu erau aplicabile

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurele care ar

justifica o acțiune directă împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru

restituire în natură.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivul de casare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nelegalitatea.

În dezvoltarea acestuia, s-a

susținut că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă

notificării este unul imperativ, iar nu de recomandare, la expirarea lui

persoana îndreptățită – al cărei drept a renăscut prin voința  legiuitorului –

putând să solicite revendicarea prin restituirea în natură. În continuarea

motivării, recurenta a susținut că raționamentul instanței de apel este eronat

atunci când consideră că procedura necontencioasă nu a fost epuizată, de vreme

ce la notificarea adresată Primăria nu i-a răspuns în nici un mod.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis pentru considerentele care se vor expune în cele ce urmează.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării  sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură.

Iar conform art. 24 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

deținătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1)

să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

Din prevederile legale citate

rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie

în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se

refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresate pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

A afirma  - așa cum au  făcut-o

instanțele care s-au pronunțat în speță – că până la emiterea unei decizii

motivate, dreptul persoanei îndreptățite este suspendat, acțiunea vizând

atacarea refuzului de a răspunde fiind considerată prematură, echivalează cu

acordarea unei prime de încurajare administrației culpabile, care se folosește

de tăcere ca de un privilegiu.

Față de modul lacunar de

reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în această fază

procesuală nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii: este

echivalentul respingerii cererii reclamantei sau dimpotrivă, tăcerea valorează

acceptare?

De aceea, față de poziția procesuală

a pârâtei, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeași

instanță de fond care, în temeiul art. 129 C. proc. civ. va impune pârâtei să

răspundă notificării formulate de reclamantă cu mai mult de doi ani în urmă.

Dacă abstențiunea – de acum

culpabilă – va continua, instanța este îndreptățită ca, intrând în fondul

pricinii și analizând temeinicia cererii, să oblige organul acționat în

judecată să o soluționeze pozitiv.

Față de cele ce preced, recursul

reclamantei se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, vor fi casate

hotărârile pronunțate în cauză, cu trimiterea la instanța de fond – care în mod

nelegal a admis excepția prematurității -, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta M.C. împotriva deciziei 159 din 17 decembrie 2002 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă.

Casează decizia atacată și sentința

civilă 999 din 27 septembrie 2002 a Tribunalului Constanța și trimite cauza

spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie    2003.