ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 401/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 ianuarie 2000, M.R. a

chemat în judecată Ministerul Industriei și Comerțului și SC P.H. SA,

solicitând instanței să constate nulitatea absolută a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, MO3 nr. 3840 din 18

decembrie 1997, eliberat de primul pârât, în favoarea pârâtei secunde.

De asemenea, a cerut repunerea

părților în situația anterioară, în sensul radierii din cartea funciară, a

înscrierii făcute în baza actului administrativ supus controlului

jurisdicțional.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, învestită cu soluționarea pricinii, ca efect al

casării, cu trimitere a unor hotărâri anterioare, prin sentința civilă nr. 49

din 17 ianuarie 2002, a respins acțiunea ca tadiv formulată.

Instanța a reținut că reclamantul a

luat cunoștință de conținutul actului administrativ, la data de 10 noiembrie

1998, din dosarul Judecătoriei Ploiești, soluționat prin sentința civilă nr.

11594 din 13 noiembrie 1998. Că, deci, înregistrarea acțiunii în contencios administrativ,

abia la 21 ianuarie 2000, s-a făcut cu depășirea termenului de un an, prevăzut

de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990.

Apărarea reclamantului, în legătură

cu caracterul imprescriptibil al nulității absolute a actului juridic, a fost

înlăturată, cu motivarea că în cauză, față de specificul acestui act, sunt

aplicabile dispozițiile organice mai sus menționate, iar nu dispozițiile

dreptului comun.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamantul M.R.

Recurentul a susținut, în esență, că

eronat prima instanță a respins acțiunea pe baza excepției de tardivitate,

deoarece în cazul nulității actelor juridice nu sunt aplicabile termenele

stabilite de art. 5 din Legea nr. 29/1990. Că, invocarea acestei nulități poate

fi făcută oricând, iar a celei relative, în termenul de 3 ani.

S-a mai susținut că dacă s-ar ignora

sancțiunea aplicabilă nulităților actelor juridice și în general, regimul lor

juridic, ar fi golită de conținut, instituția juridică a nulităților printr-un

simplu act administrativ, ceea ce este de neconceput în teoria generală a

actului civil.

Recursul este nefondat.

Sub raportul termenului de

introducere a acțiunii în contencios administrativ, prin care se tinde la

anularea actului administrativ ori se invocă o cauză de nulitate a acestuia, nu

există în dreptul administrativ nici o deosebire între nulitatea absolută și

nulitatea relativă.

O atare concluzie rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 1 și 11 alin.1 ale Legii nr. 29/1990, privind

contenciosul administrativ, care se referă la anularea actului, fără a face

nici o distincție între nulitatea absolută și nulitatea relativă.

Pe de altă parte, obligația

persoanei lezate de a folosi acțiunea administrativă prealabilă, are drept scop

de a da posibilitatea autorității publice emitente sau celei ierarhic

superioare, să reanalizeze aspectele invocate și eventual, să revoce ori să

modifice actul, prevenind astfel un nou proces.

Neândeplinirea procedurii

administrative prealabile sau efectuarea acesteia cu depășirea termenelor

legale, atrage soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă sau ca tardivă,

după caz.

În speță, curtea de apel a stabilit

în mod judicios că reclamantul MR. Și-a exercitat dreptul la acțiune după

expirarea termenului de un an, prevăzut de art. 5 alin. ultim al legii organice

și calculat de la data la care, efectiv, el a luat cunoștință de existența și

conținutul actului administrativ.

Termenul respectiv este un termen de

decădere, ceea ce face imposibilă suspendarea sau întreruperea lui.

Respingând, așadar, acțiunea ca

tardiv formulată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică,

ce urmează a fi menținută prin respingerea recursului.

În conformitate cu dispozițiile art.

274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatei-pârâte SC

P.H. SA, suma de 10.000.000 lei, reprezentând onorariul avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Î

Respinge recursul declarat de MR.,

împotriva sentinței civile nr. 49 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant M.R. să plătească

intimatei-pârâte SC P.H. SA, suma de 10.000.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.