ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 29 iunie 1999 la Tribunalul Sibiu, reclamanta, Asociația Familială B.M., a chemat în judecată statul român, reprezentat de municipiul Sibiu, prin primar, și R.A. G.C.L. Sibiu, solicitând obligarea acestora să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru spațiul comercial situat în Sibiu și înscris în C.F. nr. 2981 Sibiu, cu nr. top 402, cu daune cominatorii de 100.000 lei pe zi în caz de refuz de executare, de la data rămânerii definitive a sentinței, până la executarea efectivă, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 150/C, pronunțată în dosarul nr. 3449 din 1999, la 3 februarie 2000, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea și a obligat pârâta SC U. SA Sibiu să încheie contractul de vânzare cumpărare cu reclamanta, pentru spațiul comercial în litigiu și a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind daunele cominatorii.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta folosește spațiul comercial în cauză, a formulat cerere pentru cumpărarea acestuia în baza H.G. nr. 389/1996, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 906/1996, care nu mai prevede condiția ca spațiul să fi fost constant la fondurile statului, iar refuzul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu este justificat. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâtele SC U. SA Sibiu și Primăria Sibiu au fost respinse, ca nefondate, de Curtea de Apel Alba Iulia, care, prin decizia nr. 514/A, pronunțată la 16 iunie 2000, în dosarul nr. 2655 din 2000 al secției comerciale și de contencios administrativ, a apreciat că apelurile sunt nefondate, deoarece spațiul în litigiu se încadrează în categoria celor care pot fi înstrăinate în baza H.G.

nr. 389/1996, în forma în care a fost modificat prin H.G. nr. 906/1996, iar scopul acestei hotărâri a fost de a se asigura procesul general de privatizare. Soluția pronunțată de instanța de apel a fost atacată cu recurs de SC U. SA Sibiu și de Primăria municipiului Sibiu. În motivarea recursului, pârâta-recurentă SC U. SA susține că spațiul în litigiu nu poate face obiectul dispozițiilor H.G. nr. 389/1996, cu modificările ulterioare, deoarece acest spațiu nu este constituit din fondurile statului, acțiunea reclamantei s-a înregistrat la Tribunalul Sibiu, la data de 29 iunie 1998, când H.G. nr. 906/1996 nu mai era în vigoare, deoarece a fost abrogată prin H.G. nr. 454 din 12 august 1997. Mai susține recurenta că spațiul în litigiu constituie monument istoric și este nominalizat ca atare la poziția de 33.B.049 din lista monumentelor istorice, care, potrivit O.G.

nr. 68/1994, sunt inalienabile. Primăria municipiului Sibiu susține că, în condițiile în care instanța de fond a obligat doar pârâta SC U. SA Sibiu să încheie contractul de vânzare-cumpărare a spațiului, instanța de apel, nejustificat și neîntemeiat, a pronunțat o hotărâre și împotriva sa. La 11 octombrie 2001, în cauză, au formulat cerere de intervenție în interesul SC U. SA Sibiu, B.M. și H.C., care susțin că, prin sentința civilă nr. 1083, pronunțată la 19 februarie 2000 a Judecătoriei Sibiu, sentință rămasă definitivă și irevocabilă, s-a dispus reintabularea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, format din casă și curte, înscris în C.F. nr. 2981 Sibiu, nr. top 402, constatându-se că imobilul a fost preluat listat fără titlu, situație față de care solicită admiterea recursului declarat de SC U. SA Sibiu.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu, prin încheierea pronunțată la 18 aprilie 2002. La dosarul instanței de recurs a fost depusă lista monumentelor istorice întocmită de Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național Sibiu, în care, la poziția nr. 33 B. 049, figurează imobilul „casă” și copia sentinței nr. 1083, pronunțată la 19 februarie 2001, în dosarul nr. 9197/2000 al Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului de trecere în proprietatea statului român a imobilului în litigiu, precum și cererea adresată de interveniente Primăriei municipiului Sibiu, pentru restituirea în natură a acestui imobil. La termenul din 23 ianuarie 2003, intervenientele B.M.

și H.C. au invocat excepția de necompetență a soluționării cauzei de către instanțele comerciale, apreciind că, în speță, competența revine instanțelor civile, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 și 2 C. com., vânzarea-cumpărarea unui imobil nu este faptă de comerț, nici chiar când este cumpărat în scop de revânzare. Excepția formulată de interveniente nu poate fi admisă. Chiar dacă acestora le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în speță, obiectul acțiunii se referă la vânzarea-cumpărarea, în baza dispozițiilor H.G. nr. 389/1996 și H.G.

nr. 906/1996, unui spațiu care constituie fond de comerț către o parte care îndeplinește toate condițiile pentru a fi deținut drept comerciant, iar această operațiune, prin care reclamanta solicită schimbarea contractului de locațiune în contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, este considerată a fi un fapt de comerț care, potrivit dispozițiilor art. 3 și 4 C. com., intră în competența de soluționarea instanțelor comerciale. Pe fondul cauzei, însă, recursul declarat de SC U. SA este fondat. Instanțele de fond și apel au reținut greșit că reclamanta a formulat cererea sub imperiul H.G. nr. 906/1996, care modifica H.G. nr. 389/1996, în sensul că puteau fi vândute și imobilele care nu erau constituite din fondurile statului, așa cum este cazul în speță.

La 29 iunie 1998, data introducerii acțiunii, era în vigoare H.G. nr. 454 din 12 august 1997, care nu mai prevedea posibilitatea vânzării spațiilor comerciale care nu erau construite din fondurile statului. Faptul că reclamanta a solicitat în scris pârâtei, la 5 noiembrie 1996, vânzarea spațiului, nu poate constitui un argument pentru admiterea acțiunii, deoarece acordul de voință nu a fost realizat pentru vânzarea imobilului, niciodată. De altfel, un astfel de acord de voință nu s-ar fi putut realiza, chiar dacă recurenta-pârâtă ar fi convenit vânzarea, deoarece, potrivit O.G. nr. 68 din 26 august 1994, privind protejarea patrimoniului cultural național, monumentele istorice și bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietate publică, sunt inalienabile, iar înstrăinarea acestora, cu orice titlu sau pe orice cale, este lovită de nulitate absolută.

Așa fiind, recursul declarat de pârâta SC U. SA Sibiu și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul acesteia de către B.M. și H.C. urmează să fie admise, iar decizia pronunțată de instanța de apel va fi modificată în sensul admiterii apelului declarat de SC U. SA Sibiu împotriva sentinței nr. 150 din 3 februarie 2000 a Tribunalului Sibiu, care va fi schimbată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii reclamantei. Primăria Sibiu, care a formulat apel nemotivat și recurs împotriva hotărârilor menționate mai sus, nu are calitate procesuală în cauză, deoarece acțiunea reclamantei a fost formulată împotriva statului român, reprezentat de municipiul Sibiu, prin primar, nu împotriva Primăriei Sibiu, care a fost citată greșit în cauză și față de care instanța de fond nu a pronunțat nici o hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC U. SA Sibiu, împotriva deciziei nr. 514/A din 16 iunie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. Admite cererea de intervenție accesorie formulată de B.M. și H.C. în interesul recurentei SC U. SA Sibiu. Respinge recursul declarat de Primăria Sibiu pentru lipsa calității procesuale pasive. Modifică decizia nr. 514/A din 16 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în sensul că admite apelul declarat de SC U. SA Sibiu împotriva sentinței nr. 150 din 3 februarie 2000 a Tribunalului Sibiu, pe care o schimbă în tot, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii reclamantei, Asociația Familială B.M.

Sibiu. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2003.