ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 25 martie 2002, reclamantul M.D. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor, solicitând anularea Ordinului emis de acesta, cu nr. 1981 din 8 octombrie 2001. În motivarea cererii sale, reclamantul a susținut că prin ordinul menționat a fost sancționat deosebit de sever, pentru „acces neautorizat în rețeaua Ministerului Finanțelor”, faptă care, oficial, nu i-a fost adusă la cunoștință și care greșit a fost considerată drept o abatere foarte gravă, atâta vreme, cât orice salariat al ministerului poate accesa rețeaua acestuia. În opinia reclamantului, ordinul este și nelegal, fiind emis cu încălcarea procedurii instituite de dispozițiile Legii nr. 188/1999, în conformitate cu care, sancțiunea nu putea fi aplicată decât după audierea sa de către Comisia de Disciplină – comisie inexistentă la data emiterii ordinului.

Prin sentința civilă nr. 485 din 8 mai 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea și a anulat ordinul contestat, reținând că fapta reclamantului nu reprezintă o abatere disciplinară, de vreme ce nu există o normă internă care să reglementeze și să sancționeze comportamentul utilizatorului. Sub aspectul legalității, instanța reține că măsura dispusă încalcă dispozițiile Legii nr. 188/1999, nefiind propusă de Comisia de Disciplină. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Finanțelor care a susținut excepția prescrierii dreptului la acțiune, față de împrejurarea că reclamantul nu a sesizat instanța în termen de 30 zile de la comunicarea ordinului.

Pe fondul cauzei, recurentul a apreciat că s-a făcut dovada abaterii disciplinare, la rețeaua Ministerului Finanțelor având acces anumiți utilizatori, printre care nu se numără și reclamantul. Recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 188/1999, art. 24, funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată, se poate adresa instanței de contencios administrativ. Astfel fiind, și cum legiuitorul nu a prevăzut un termen expres, urmează a se aprecia că termenul de sesizare al instanței de contencios nu poate fi decât termenul de prescripție de 30 de zile, prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, termen ce curge de la comunicarea măsurii dispuse.

Față de împrejurarea că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de sancționare, la 10 octombrie 2001, acțiunea formulată la 25 martie 2002, s-a făcut cu depășirea acestui termen. Susținerea reclamantului potrivit căreia termenul de sesizare este cel prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, este nefondată și urmează a fi respinsă. Acest termen de un an, este un termen limită, de decădere, înlăuntrul căruia persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, poate cere anularea actului administrativ vătămător. El a fost prevăzut din necesitatea de a nu lăsa prea mult timp ca actele administrstrative nelegale să-și producă toate efectele. În speță, actul dedus judecății este un act administrativ, fiind emis de o autoritate a administrației publice centrale, dar care în același timp, vizează un raport de muncă, supus unei reglementări speciale, potrivit căreia el poate fi contestat în termen de 30 zile de la comunicare.

Astfel fiind, urmează a se reține că în mod greșit instanța fondului a considerat acțiunea, ca fiind formulată în termen. Văzând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 485 din 8 mai 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și respinge acțiunea formulată de M.D., ca tardivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.