ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1074/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 912/2002, reclamantul N.N., în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat anularea Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 141 din 9 februarie 2001, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, precum și obligarea intimatului, la plata sumei de un miliard de lei, beneficiu nerealizat.

În motivarea acțiunii, a arătat că a fost angajat în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, în funcția de referent de specialitate gradul IV Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 280 din 12 ianuarie 1998, iar la data de 15 ianuarie 2001 a solicitat, conform art. 85, 86 și 88 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, întreruperea activității la cerere, pe o perioadă de trei ani, începând cu 1 februarie 2001. Deși a avut aprobarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, nu a primit nici un răspuns, astfel că cu cererea nr. 470.154 din 6 februarie 2001 a solicitat demisia, începând cu data de 12 februarie 2001. Reclamantul a mai precizat că potrivit dispozițiilor art. 136 C. Muncii, are dreptul la beneficiul nerealizat, daune morale și despăgubiri.

privind executarea cu rea-credință a obligațiilor legale, privind plata drepturilor salariale. Prin sentința nr. 780 din 9 septembrie 2002, s-a respins ca nefondată, acțiunea. Pentru a pronunța astfel, instanța a avut în vedere: Potrivit art. 85 din Legea nr. 188/1999, întreruperea la cerere a activității, reprezintă suspendarea temporară a funcționarului public din funcție, pentru un interes personal legitim ce se acordă de către conducătorul autorității sau instituției publice respective. Reclamantul nu a făcut dovada că cererea sa a fost aprobată de către conducătorul autorității, conform prevederilor citate. Mai mult, reclamantul prin prezentarea demisiei, cererea cu nr. 470154 din 6 februarie 2001 conform art. 89 și 90 din Legea nr. 188/1999, și-a pierdut calitatea de funcționar public și ca atare, Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 141 din 19 februarie 2001 a fost emis conform legii.

Cu referire la sumele cerute, nu s-a făcut nici o dovadă. Împotriva sentinței a formulat recurs, reclamantul N.N., criticând-o astfel: Instanța de contencios administrativ nu avea competența materială pentru soluționarea cererii. Cu privire la valoarea prejudiciului există prevederi legale pentru plata stimulentelor reglementate prin H.G. nr. 154/1997 și anexa la hotărâre, privind utilizarea fondurilor speciale pentru acordarea de stimulente personalului propriu. Potrivit art. 136 C. muncii, are dreptul la beneficiul nerealizat, daune morale și despăgubire. Instanța de fond nu a cerut relații de la Ministerul Finanțelor Publice. Analizându-se actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Potrivit art. 2 lit. c) și art. 3 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale, sunt de competența în primă instanță, a curțiilor de apel, astfel că în mod legal s-a făcut învestirea instanței de contencios administrativ, în cauză fiind incidente și prevederile Legii nr. 188/1999 ,privind Statutul funcționarilor publici. Cu referire la pretențiile bănești, în mod judicios au fost respinse, întrucât nu s-a făcut nici o dovadă privind prejudiciile suferite – nefiind realizate cerințele art. 40 din Legea nr.1 88/1999. Sub aspectul cererilor formulate, precizarea acestora sub aspectul cuantumului, ca și a sursei generatoare, instanța, în baza rolului activ, nu se poate substitui reclamantului.

Pentru considerentele expuse, recursul fiind nefondat, se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.N., împotriva sentinței civile nr. 780 din 9 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2003.