ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 461/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28

decembrie 2001, la Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, reclamantul D.G. a chemat în judecată pârâții Agenția Națională

a Funcționarilor Publici și S.G., solicitând ca instanța să-i oblige la

recunoașterea dreptului reclamantului, de întrerupere a activității la cerere

și a dreptului la învățătură.

În motivarea acțiunii, reclamantul

arată că este funcționar public în cadrul Agenției Naționale a Funcționarilor

Publici, că a cerut președintelui instituției să-i aprobe întreruperea

activității, pentru perfecționarea pregătirii profesionale, care este un

interes personal legitim, în sensul art. 85 din Legea nr. 188/1999, cerere ce

nu i s-a aprobat.

Mai arată că s-au aprobat de către

conducătorul instituției, cereri de întrerupere a activității, fără temei legal

și consideră că nejustificat nu s-a aprobat cererea sa.

Prin sentința civilă nr. 126 din 11

februarie 2002, s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile

administrative, excepție invocată de pârâți, ca și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului S.G., dar s-a respins și acțiunea formulată de

reclamant, ca nefondată.

Instanța reține că excepțiile

procedurale invocate de pârâți sunt neîntemeiate și că cererea reclamantului.

de aprobare a întreruperii activității pentru efectuarea studiilor

universitare. a fost corect respinsă de pârâta Agenția Națională a

Funcționarilor Publici, acesta neîncadrîndu-se în sfera art. 85 din Legea nr.

188/1999, ce privește unele situații care au un caracter fortuit.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva sentinței, susținând că este nelegală și netemeinică.

Menționează că instanța a aplicat

greșit Legea nr. 188/1999, dând o interpretare restrictivă art. 85 din lege,

contrar dreptului fundamental la învățătură și dreptului de asociere sindicală,

recunoscute și reglementate de Constituție.

Consideră că netemeinicia hotărârii

constă în aceea că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății,

apreciind că numai pentru un caracter fortuit, neprevăzut, se poate solicita

întreruperea activității, cu toate că avea un interes personal și legitim să

întrerupă activitatea, pentru a urma ultimul an de facultate, la cursurile de

zi și programul de masterat și a activa și ca lider al unei federații sindicale

a funcționarilor publici.

Intimata Agenția Națională a

Funcționarilor Publici a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului, pentru lipsa obiectului acestuia și pentru lipsa de interes a

recurentului, lipsa procedurii prealabile și pentru că este neîntemeiat.

Arată că recurentul a fost destituit

din funcția publică avută la intimată, prin Ordinul nr. 44 din 13 martie 2002,

al președintelui acesteia, nemaiavând un interes actual, dar și că anterior

introducerii acțiunii, nu a îndeplinit procedura prealabilă administrativă.

Susține și că nici pe fond, recursul

nu este întemeiat, pentru că nu a făcut dovada existenței unui interes personal

legitim, în sensul art. 85 din Legea nr. 188/1999.

Recursul urmează să fie respins.

Curtea are în vedere faptul că în

momentul de față recurentul nu mai este încadrat la intimată, ca urmare a

emiterii Ordinului nr. 44 din 13 martie 2002, de destituire a acestuia din

funcția publică avută la intimată și ca atare, nu mai există nici un interes

din partea sa, de a solicita întreruperea activității la această instituție.

De aceea, în prezent nu mai prezintă

nici o relevanță dacă solicitarea recurentului de a i se aproba întreruperea

activității, pentru efectuarea studiilor universitare și pentru activitate

sindicală, poate fi încadrată sau nu în categoria „interes personal legitim”,

astfel cum prevede art. 85 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul

funcționarilor publici, text invocat de recurent în sprijinul său.

Însă, așa cum a reținut și instanța

de fond, interesul personal legitim nu poate fi extins și la situațiile

invocate de recurent, intenția legiuitorului fiind ca întreruperea activității

să se acorde numai pentru situații speciale, cum ar fi pentru împrejurări

fortuite și pentru o perioadă relativ scurtă de timp, ceea ce nu este în cazul

recurentului.

Astfel fiind, în temeiul art. 14 din

Legea nr. 29/1990 și art. 299 și urm. C. proc. civ., se va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.,

împotriva sentinței civile nr. 126 din 11 februarie 2002, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2003.