ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 842/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 24 martie 2004, reclamanta B.L. a chemat în judecată Procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, solicitând anularea

parțială a Ordinului nr. 197 din 30 ianuarie 2004, emis de pârât, reintegrarea

sa în funcția publică deținută, plata de despăgubiri egale cu salariile

indexate, majorate și recalculate, respectiv cu celelalte drepturi de care ar

fi beneficiat în funcția avută, începând cu momentul producerii efectelor

ordinului atacat, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin ordinul atacat s-a dispus în mod nelegal eliberarea

sa din funcția publică de director executiv adjunct al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Teleorman.

Nelegalitatea actului atacat,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. XVII alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003,

este evidentă în opinia reclamantei, întrucât fusese anterior reîncadrată prin

Ordinul nr. 877/2003, apreciindu-se că îndeplinea condițiile art. XVII alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și nemaiexistând, astfel, temei pentru

aplicarea lit. b) al aceluiași articol.

Totodată, reclamanta a

arătat că la data emiterii ordinului de eliberare din funcție era în concediu

medical, prin actul atacat încălcându-se dispozițiile Legii nr. 188/1999.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 94

1

, art. 33 alin. (1) și (3), art. 34,

art. 87 alin. (1) lit. h) și alin. (3), art. 89 din Legea nr. 188/1999, precum

și pe cele ale art. XVI și XVII ale Legii nr. 161/2003.

La data de 13 aprilie 2004,

reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în care a

făcut referire la noua numerotare a articolelor Legii nr. 188/1999, în urma

republicării legii.

Pârâtul a formulat

întâmpinarea depusă la dosar, la data de 23 aprilie 2004, susținând, în esență,

că pentru funcțiile de conducere similare celei îndeplinite de reclamantă, sunt

necesare studii superioare economice, condiție ce operează începând cu data

publicării în Monitorul Oficial a O.G. nr. 161/2001, respectiv de la 31 august

2001, persoanele care au studii medii putând fi menținute în funcție, doar dacă

au fost încadrate înainte de intrarea în vigoare a ordonanței, în condițiile art.

1 din O.U.G. nr. 248/2000. S-a mai susținut că această derogare nu se aplică în

situația transformării funcției publice de conducere de contabil-șef, în

funcția publică de conducere de director executiv cu atribuții de conducere a

compartimentului financiar-contabil, a cărui ocupare necesită studii superioare

de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, conform art. 9

alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Totodată, pârâtul a arătat

că prin Ordinul nr. 3765/C din 24 decembrie 2003, intrat în vigoare la 15

ianuarie 2004, Ministrul Justiției a aprobat structura și organizarea

Ministerului Public, statele de personal și de funcții, urmând ca persoanele cu

studii superioare să fie reîncadrate în funcția publică de conducere de

director executiv adjunct, iar cei care aveau studii medii să fie eliberați din

funcția îndeplinită.

În plus, pârâtul a arătat că

împrejurarea că reclamanta se afla în incapacitate temporară de lucru, nu este

relevantă sub aspectul valabilității actului contestat, întrucât s-a amânat

data punerii în aplicare a acestui ordin cu privire la persoana reclamantei,

precum și în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2000.

De asemenea, pârâtul a mai

susținut și că cele două texte de lege, respectiv lit. a) și b) ale art. XVII

din Legea nr. 161/2003, s-au aplicat în mod corect, succesiv.

În opinia pârâtului, faptul

că reclamanta a obținut diplomă de licență nu justifică revocarea Ordinului nr.

197/2004, întrucât studiile acesteia au fost finalizate după intrarea în

vigoare a acestui ordin.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1280 din 18 mai 2004, a

admis acțiunea reclamantei, în temeiul art. 89 din Legea nr. 188/1999,

republicată (fostul art. 94

1

), a anulat în parte Ordinul nr. 1987/2004,

emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, în ceea ce o privește pe aceasta, dispunând, totodată,

reintegrarea reclamantei în funcția publică deținută anterior emiterii

ordinului.

Instanța de fond a mai

obligat pârâtul să-i plătească reclamantei, drepturile cuvenite funcției

publice respective, începând cu data eliberării din funcție și până la data

reintegrării efective, cu excluderea perioadei în care a beneficiat de

indemnizația pentru concediu medical, precum și la plata cheltuielilor de

judecată către reclamantă, în sumă de 16.000.000 lei.

Pentru a se pronunța în

sensul arătat, instanța de fond a mai reținut, în esență, că: ordinul atacat nu

a fost motivat în fapt; la data emiterii ordinului atacat, reclamanta era

funcționar public, raportul său de serviciu fiind guvernat de dispozițiile

Legii nr. 188/1999; reclamanta a fost mai întâi reîncadrată în baza art. XVII alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, în funcția de director executiv, prin

Ordinul nr. 877/2003, pentru ca ulterior, prin ordinul atacat, emis după

împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr. 161/2003, pentru etapele

procedurii de reîncadrare în funcție, să fie eliberată din funcție, în temeiul art.

XVII alin. (1) lit. b); la data eliberării din funcție, reclamanta era în

concediu medical, ordinul atacat fiind emis cu încălcarea prevederilor art. 34

din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la data respectivă.

Instanța de fond a mai

reținut că acest motiv de nelegalitate face inutilă analiza privind

aplicabilitatea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 82/1991,

modificată prin O.G. nr. 61/2001 și a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr.

1745/2002.

În plus, s-a reținut că

reclamanta, în sesiunea februarie 2004, a obținut diploma de licență în

economie.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, reprezentat de Procurorul general, în calitate de

pârât, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de

recurs se susține că în mod greșit a reținut instanța de fond, că actul atacat

nu a fost motivat în fapt, întrucât în cauză eliberarea din funcție nefiind

imputabilă reclamantei, situația de fapt reiese din contextul legal conturat de

modificările Legii nr. 188/1999, prin Legea nr. 161/2003.

Printr-un al motiv de recurs

se susține că instanța de fond nu a avut în vedere că Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut eforturi, pe de o parte, pentru a

se aplica corect toate dispozițiile legale și solicitările Agenției Naționale a

Funcționarilor Publici, iar, pe de altă parte, pentru a se evita eliberarea din

funcție a persoanelor care se aflau în situația de a ocupa funcții publice

corespunzătoare clasei I, în condițiile în care studiile absolvite sunt

necesare claselor a II-a și a III-a.

Recurentul consideră eronată

și aprecierea instanței de fond, potrivit căreia incapacitatea temporară de

muncă a reclamantei, la data emiterii ordinului atacat, este un motiv de

nelegalitate care face inutilă analiza celorlalte apărări din întâmpinare.

Totodată, se susține că și în cazul în care reclamanta s-ar fi aflat

într-adevăr în incapacitate de muncă (deși în perioada respectivă a lucrat și a

susținut examene), nu se pot ignora dispozițiile Legi nr. 188/1999, modificate

și completate de Legea nr. 161/2003, precum și cele ale H.G. nr. 1209/2003, cu

privire la condițiile necesare pentru exercitarea funcției publice de conducere.

Se mai susține de recurent, că instanța de fond nu a avut în vedere că

reclamanta nu îndeplinește cumulativ condițiile cerute de lege, pentru a fi

reîncadrată în funcția publică de conducere de director executiv adjunct,

stabilind în sarcina instituției pârâte, o obligație imposibil de executat.

În plus, arată recurentul,

pentru funcția publică de conducere în care s-a dispus reîncadrarea reclamantei,

s-a organizat concurs și a fost numită o altă persoană, aceasta fiind

confirmată în funcție de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, autoritate

căreia nu-i este opozabilă hotărârea instanței de fond și care și-a exprimat

poziția, prin adresa nr. 352850 din 1 iunie 2001.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate

în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform dispozițiilor art. 34

din Legea nr. 188/1999, devenit prin renumerotare art. 35, în urma republicării

legii, în perioada concediilor de boală, raporturile de serviciu nu pot înceta

și nu pot fi modificate altfel, decât din inițiativa funcționarului public în

cauză.

Așadar, prin acest articol

se instituie un principiu proteguitor pentru funcționarul public, și anume,

interdicția ca în perioada în care se află în concediu de boală, raporturile de

serviciu să înceteze sau să se modifice altfel, decât din inițiativa

funcționarului public în cauză.

Logica unei asemenea norme

este dedusă din nevoia specială de protecție pentru funcționarul public aflat

într-o situație specială, datorită stării de sănătate.

Printre principiile care

stau la baza exercitării funcției publice, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/1999

(art. 3 după renumerotare), este și „stabilitatea funcționarului public”, acest

principiu reprezentând în același timp o dimensiune esențială a regimului

juridic aplicabil funcționarului public.

În cauză, este de

necontestat că intimata-reclamantă, la data emiterii ordinului atacat, se afla

într-un raport de serviciu cu recurentul-pârât, deținând funcția publică de

conducere de director executiv adjunct la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

De asemenea, înscrisurile

depuse la dosar adeveresc că intimata-reclamantă, în perioada 30 ianuarie - 29

februarie 2004, se afla în concediu medical.

Susținerile

recurentului-pârât, în sensul că aceste înscrisuri aveau doar caracter formal,

în realitate intimata având diverse activități, nu pot fi primite, în raport cu

faptul că înscrisurile medicale oficiale nu au fost desființate.

Așadar, astfel cum corect a

reținut și instanța de fond, în perioada în care funcționarul public se află în

incapacitate temporară de muncă, raportul de serviciu al acestuia este

suspendat de drept, conform art. 81 lit. h) din Legea nr. 188/1999.

Totodată, se constată că

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Ordinul nr. 877/2003,

în baza dispozițiilor art. XVII alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/20903, a

reîncadrat-o pe intimata-reclamantă, în funcția de director executiv, iar

ulterior a eliberat-o din funcție, în baza prevederilor art. XVII alin. (1) lit.

b), deși conform art. XVI alin. (1) lit. c), autoritățile și instituțiile

publice aveau obligația reîncadrării funcționarilor publici, până la data de 15

iulie 2003, dată obligatorie atât pentru recurentul-pârât, cât și pentru

Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

În cauză, este de

necontestat că prin Ordinul nr. 197 din 30 ianuarie 2004 s-a dispus după

reîncadrare, că, începând cu data de 1 februarie 2004, intimata-reclamantă se

eliberează din funcția publică de director executiv și se încadrează cu

contract individual de muncă, după reîncadrarea acesteia în baza art. XVII alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

În condițiile mai sus

arătate, se constată că în raport cu încălcarea, prin actul atacat, a prevederilor

imperative și principiilor de bază ale Statutului funcționarului public,

stabilite de Legea nr. 188/1999, celelalte chestiuni invocate în apărare de

recurentul-pârât, nu sunt relevante în cauză.

De altfel, așa cum s-a

dovedit în cauză, intimata-reclamantă și-a finalizat și studiile superioare,

iar ocuparea postului de altă persoană, în condițiile în care se derula

litigiul și când existau și alte posibilități legale de a asigura

funcționalitatea postului, sunt argumente ce demonstrează că soluția adoptată

de instanța de fond, este legală, contrar opiniei recurentului.

În consecință,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect

motivată, iar criticile formulate acesteia, nefondate, în baza art. 312 C.

proc. civ., urmează a se respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva sentinței civile nr. 1280 din 18 mai 2004, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2005.