ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2407/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC E.I. SRL a chemat în judecată pârâții, Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Vămilor, Direcția Regională Vamală Arad și Vama Arad, solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să-i fie recunoscut dreptul la restituirea sumei de 151.698.516 lei, reactualizată în funcție de rata inflației, precum și cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, s-a arătat că, în cursul anului 1996, reclamanta a importat emulgatori Colco, importurile fiind dovedite cu declarațiile vamale anexate. Produsul importat a primit încadrarea tarifară 21069099, taxele vamale și T.V.A-ul aferent calculându-se în funcție de respectiva încadrare.

În plus, prin actul constatator nr. 218 din 8 august 1996, i s-a solicitat plata unei diferențe de taxe vamale aferente importului efectuat, conform D.I.V.

nr. 5573 din 31 august 1995, în cuantum de 20.983.638 lei, pe motivul încadrării tarifare incorecte a produsului la nr. 38239087, recalculându-se taxele, în funcție de încadrarea tarifară corectă, la 21069099. În motivarea acțiunii, reclamanta a mai arătat că, în luna martie 1999, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 599/1999, a menținut sentința civilă nr. 43 din 26 februarie 1998 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a anulat actul constatator ce a schimbat încadrarea tarifară 38239087 la poziția tarifară 21069099. În condițiile în care încadrarea tarifară a produsului Colco a fost tranșată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin adresele nr. 103 și 104/1999, înregistrate la Vama Arad, a solicitat autorităților vamale restituirea plăților nedatorate, reprezentând diferență de taxe vamale și T.V.A, calculate conform încadrării tarifare eronate.

Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită să-i fie restituită suma de 151.698.516 lei, actualizată la valoarea de 176.666.918 lei, cu titlu de plată nedatorată. Prin sentința civilă nr. 112 din 4 aprilie 2000, Curtea de Apel Timișoara a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

În fața acestei instanțe, pârâta, Direcția Generală a Vămilor, a ridicat excepția necompetenței materiale, excepție respinsă prin încheierea ședinței publice din 12 septembrie 2000. Pe fondul cauzei, în urma probelor administrate, inclusiv expertiza de specialitate, Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 2441 din 27 martie 2001, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâtul, Ministerul Finanțelor – Direcția Generală a Vămilor, Direcția Regională Vamală Arad, la plata sumei de 1.519.621.373 lei, reprezentând plată nedatorată, cu cheltuieli de judecată în sumă de 39.891.438 lei. În motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că, potrivit probelor administrate în cauză, cât și într-o cauză similară în care Curtea Supremă de Justiție a confirmat sentința civilă, pronunțată în fond de Curtea de Apel Timișoara, aditivul Colco nu este un aliment și nu se consumă ca atare, ci se folosește la prepararea înghețatei.

În consecință, produsul importat de reclamantă nu putea fi încadrat în nici un caz la poziția tarifară 21069099, această încadrare ducând la obligarea reclamantei la efectuarea unei plăți nedatorate. De asemenea, a stabilit că, potrivit art. 1092 C. civ., orice plată presupune o datorie. Or, în speță, reclamanta a făcut o plată lipsită de cauză, iar, conform art. 1092 C. civ., „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii”. Împotriva acestei sentințe a promovat apel Direcția Generală a Vămilor, criticile vizând pronunțarea sentinței cu încălcarea competenței altei instanțe, Curtea de Apel Timișoara eronat a apreciat că litigiul este de natură comercială.

Pe fond, consideră că solicitarea de restituire a sumelor actualizate și achitate prin actul constitutiv nr. 218 din 8 august 1996 este inadmisibilă și neîntemeiată, având în vedere că nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să se dispună anularea acestuia ca netemeinic și nelegal și restituirea sumelor, autoritatea vamală procedând la aplicarea întocmai a legislației în materie vamală, conformându-se dispozițiilor expres prevăzute de art. 19 din O.G. nr. 26/1993. Curtea de Apel București, secția a V comercială, prin decizia civilă nr. 1408 din 23 octombrie 2001, a respins apelul ca nefondat. La pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că dispozițiile O.G.

nr. 26/1993 erau abrogate în momentul introducerii acțiunii, iar pe de altă parte, că încadrarea corectă, ca produs scutit de taxe vamale, fiind importat din U.E., sau cu taxe vamale reduse, fiind importat din Ungaria, a fost dată prin sentința civilă nr. 142/1997 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, și decizia civilă nr. 559 din 12 martie 1999 a Curții Supreme de Justiție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor - criticile făcând referire la aspectele de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 3, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se susține că, față de obiectul cererii formulate și temeiul legal invocat, instanța competentă era cea a contenciosului administrativ, fiind în discuție anularea deciziei nr. 2660 din 28 decembrie 1999, emisă de Directorul General al Direcției Vămilor, simpla menționare a dispozițiilor art. 993 C. civ.

neducând la denaturarea cererii formulate. De asemenea, se apreciază că s-a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv, decizia nr. 2660 din 28 decembrie 1999, emisă de Directorul General al Direcției Generale a Vămilor, acesta fiind un act administrativ. Totodată, recurentul consideră că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât solicitarea de restituire a sumelor actualizate, achitate conform actului constatator nr. 218 din 8 august 1996, este inadmisibilă, având în vedere că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se dispună, irevocabil, anularea acestuia. Mai consideră recurentul că, în cauză, instanțele nu s-au pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv, obiecțiunile formulate la raportul de expertiză.

Examinarea probelor dosarului, raportat la motivele de recurs, conduc la concluzia că, față de precizările la acțiune, făcute pe parcursul soluționării cauzei, așa cum a reținut și instanța de contencios administrativ, litigiul este de natură comercială, reclamanta solicitând restituirea sumei plătită din eroare, operațiunea derivând din actele de comerț efectuate, astfel că, sub aspectul competenței, soluția este legală și temeinică. De asemenea, se reține că actul dedus judecății, la care a făcut referire reclamanta, este actul constatator nr. 218 din 8 august 1996, și nicidecum decizia nr. 2660/1999, emisă de Directorul General al Direcției Generale a Vămilor, ce este, în adevăr, un act administrativ.

Nu se poate reține nici critica potrivit căreia nu s-a ținut cont de obiecțiunile la raportul de expertiză, instanța de fond făcând aprecieri asupra acestora. În ce privește aplicarea greșită a legii, Curtea reține că, în adevăr, actul constatator nr. 218 din 8 august 1998, în baza căruia i-a fost încasate taxele vamale, nu a fost anulat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Astfel, se reține că pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, s-a aflat dosarul nr. 3552/1996, atașat la prezentul dosar, care a avut ca obiect contestația formulată de SC E.I. SRL împotriva actului constatator nr. 218 din 8 august 1996, iar prin sentința civilă nr. 142 din 24 iunie 1997, s-a dispus anularea acestuia și restituirea sumei de 3.400.000 lei, reprezentând diferențe taxe vamale.

Împotriva acestei hotărâri, Direcția Generală a Vămilor a declarat recurs, care a format obiectul dosarului nr. 1897/1997, iar Curtea Supremă de Justiție a admis cererea și a trimis cauza spre rejudecare. S-a reînregistrat cauza sub nr. 917/1998 și, în fond, după casare, această instanță, prin încheierea ședinței publice din 14 decembrie 1999, a dispus, în baza art. 244 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea cauzei până la stăruința părților. Or, potrivit art. 166-174 din Legea nr. 141/1997, sumele încasate la bugetul statului, în baza actelor constatatoare întocmite de autoritatea vamală, pot fi restituite numai în cazul în care au fost contestate, iar instanța de contencios administrativ competentă a dispus, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, anularea acestora și restituirea sumelor, ceea ce nu este cazul în speță.

Susținerea instanțelor inferioare, potrivit căreia Curtea Supremă de Justiție a soluționat un litigiu cu recurenta, care a avut un obiect similar, dar cu referire la act constatator, urmează a fi înlăturată, întrucât, chiar dacă încadrarea tarifară a produsului Colco a fost tranșată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu se poate dispune restituirea taxelor stabilite printr-un act constatator ce nu a fost anulat, întrucât se încalcă dispozițiile imperative ale Legii nr. 141/1997. Nu poate fi însușită nici susținerea instanței de apel potrivit căreia, la data promovării acțiunii, dispozițiile O.G. nr. 26/1993 erau abrogate, întrucât intra în contradicție cu art. 188 din Legea nr. 141/1997, potrivit căruia „operațiunile vamale, care au fost inițiate sub regimurile vamale anterioare intrării în vigoare a prezentului cod, se finalizează potrivit acestor reglementări”.

Deci, conform textului precitat, se aplică legea vamală sub care au început operațiunile vamale, aceasta guvernând până la finalizarea operațiunilor. În speță, operațiunile vamale au fost inițiate în perioada 30 aprilie – 12 iunie 1996. Față de cele arătate, rezultă, fără putință de tăgadă, că nu suntem sub incidența dispozițiilor art. 992 C. civ., întrucât, în raporturile dintre părți, datoria a existat din punct de vedere juridic, fiind individualizată în actul constatator, care nici în prezent nu a fost anulat. În aceste condiții, soluțiile pronunțate urmează a fi infirmate și văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de pârâta, Direcția Generală a Vămilor București, împotriva deciziei nr. 1408 din 10 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială, pe care o modifică, admite și apelul formulat de aceeași parte, formulat împotriva sentinței nr. 2441 din 27 martie 2001 a Tribunalul București, secția comercială, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC E.I. SRL Arad. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2003.