ÎCCJ, Decizia nr. 65/2003

Asupra recursului în anulare, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 iulie 1997, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta RADEF RomâniaFilm, filiala de exploatare a filmelor București, a solicitat să se dispună rezilierea contractului de locație de gestiune nr. 59/1995, încheiat cu pârâta S.C. „P.” S.R.L. București, evacuarea pârâtei din spațiul ce i s-a pus la dispoziție, precum și obligarea acesteia să-i plătească suma de 459.887.856 lei daune datorate ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a relevat că, la data de 20 decembrie 1995, a fost încheiat contractul de locație de gestiune nr. 59/1995, în baza căruia reclamanta a predat pârâtei Cinematograful Grivița din București, pentru o perioadă de 3 ani, în vederea rulării unui număr nimim de 21 proiecții cinematografice pe săptămână, pe peliculă de 35 mm, desfășurării de activități de discotecă, de alimentație publică, organizată prin bufet, bar, restaurant, cofetărie, precum și a altor activități. S-a mai învederat că, pentru realizarea acestor activități, pârâta și-a asumat obligația să execute pe cheltuială proprie reparațiile menționate în caietul de sarcini, să asigure igienizarea spațiului și să achite sumele datorate la termenele prevăzute în contract.

Referindu-se la prevederile art. 21 din contractul nr. 59/1995, reclamanta a susținut că, pentru nerespectarea repetată de către pârâtă a clauzelor convenite, se impune rezilierea contractului, evacuarea pârâtei și obligarea acesteia la daune. La rândul său, pârâta S.C. „P.” S.R.L. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiții efectuate în baza contractului încheiat, precum și constituirea unui drept de retenție în favoarea sa, la nivelul ratei lunare menționate în contract, până la achitarea sumei respective de către reclamantă. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 3001 din 29 iunie 1998, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei sumele de 177.105.600 lei, reprezentând contravaloare cotă de asociere locație gestiune, și de 101.491.559 lei penalități de întârziere.

Prin aceeași sentință s-a dispus rezilierea contractului de asociere și evacuarea pârâtei din spațiul situat în București, Calea Griviței, nr. 166, sectorul 1, precum și anularea, ca informă, a cererii reconvenționale. S-a motivat că, în ceea ce privește pretențiile bănești, acțiunea se justifică numai pentru suma de 177.105.600 lei, ce reprezintă chirie cotă asociere, stabilită prin contract să fie achitată necondiționat, cu privire la celelalte sume pretinse considerându-se că nu s-a dovedit nici cuantumul acestora și nici achitarea lor de către reclamantă. De asemenea, s-a precizat că, față de prevederile art. 11 din contractul nr. 59/1995 și de dovezile ce s-au făcut, se impune rezilierea contractului respectiv.

În ceea ce privește cererea reconvențională, s-a motivat că, deși s-a pus în vedere pârâtei reclamante să precizeze valoarea pretențiilor, în vederea îndeplinirii obligației de a achita taxa de timbru, aceasta nu s-a conformat, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 112 și 133 C. proc. civ. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta. După administrare, în completare, de probe cu acte și efectuarea unei expertize contabile, Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia civilă nr. 709 din 1 martie 2000, a respins apelul formulat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM și, admițând apelul declarat de pârâta reclamantă S.C. „P.” S.R.L. București, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis și cererea reconvențională, iar ca urmare a dispus compensarea obligației reciproce și a obligat pe reclamantă la echivalentul în lei, la data executării, a sumei de 260.000 dolari SUA.

Totodată, precizându-se că acțiunea principală se admite în parte numai cu privire la pretenții, a fost respinsă cererea de reziliere a contractului de asociere și de evacuare a pârâtei. S-a reținut în considerentele acestei decizii că, pentru desfășurarea activității sale, locatarul S.C. „P.” S.R.L. a efectuat investiții în valoare totală de 1.886.388.422 lei (echivalând atunci cu 500.000 dolari SUA), care au fost necesare atât pentru a se conforma contractului, cât și pentru obținerea avizelor de la organele abilitate să autorizeze funcționarea societății. S-a motivat că din concluziile raportului de expertiză, coroborate cu recunoașterile reclamantei, rezultă că S.C. „P.” S.R.L.

a făcut un efort financiar care depășește cu peste 260.000 dolari SUA totalul datoriilor ce le avea față de reclamantă, învederându-se că, la efectuarea acestui calcul, s-a impus să fie avut în vedere ordinul ONC nr. 1 din 6 ianuarie 2000, care se referă, prin art. 2 lit. b), la „…investiții, în activele pe care le utilizează, reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestora”. S-a relevat, de asemenea, că în ceea ce privește Grădina Cinematograf Doina răspunderea pentru neplata obligațiilor revine unei terțe societăți, respectiv S.C. „O.P.” S.R.L., astfel cum rezultă din protocolul semnat de RADEF ROMÂNIAFILM la data de 24 iulie 1997, la care se face referire prin Anexa 5 a raportului de expertiză.

În fine, în ceea ce privește Cinematograful Libertății Buftea, s-a motivat că, față de concluziile raportului de expertiză, pretențiile ce decurg în legătură cu exploatarea acestuia urmează să fie soluționate, potrivit recunoașterilor ambelor părți, în funcție de rezultatul cercetărilor penale ce erau în curs. În concluzie, făcându-se referire la dispozițiile art. 296 C. proc. civ., s-a subliniat că se impune să fie admis apelul pârâtei în sensul admiterii cererii sale reconvenționale iar, ca urmare a efectuării compensărilor, apelanta reclamantă-pârâtă RADEF ROMÂNIAFILM să fie obligată la 260.000 dolari SUA, respectiv, la echivalentul acestei sume în lei la data executării.

Conchizându-se, s-a precizat că acțiunea principală a fost admisă numai în partea referitoare la pretenții, fiind respinse capetele de cerere privind rezilierea contractului de asociere și evacuarea, pe motiv că nu s-a făcut dovada neexecutării obligațiilor contractuale, întrucât potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la posibilitatea solicitării conpensației legale direct în apel, instanța are posibilitatea să dispună compensarea și, în cazul în care creanța pârâtului este mai mare, procedează la respingerea acțiunii și obligarea directă a reclamantului la plata restului creanței pârâtului. Reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM, Filiala de Exploatare a Filmelor București a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 5194 din 3 octombrie 2001, a respins excepțiile invocate de reclamantă privind nemotivarea și timbrarea necorespunzătoare a apelului declarat de pârâta S.C. „P.” S.R.L. București împotriva sentinței civile nr. 3001 din 29 iunie 1998 a Tribunalului București, secția comercială și, totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM – Filiala de Exploatare a Filmelor București împotriva deciziei civile nr. 709 din 1 martie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială. Excepția privind nemotivarea apelului pârâtei a fost respinsă cu motivarea că instanța de apel s-a limitat la verificarea apărărilor de la prima instanță ale pârâtei, deoarece singura probă nouă administrată în apel a fost expertiza contabilă dispusă din oficiu, iar verificarea apărărilor de la fond în cazul unui apel nemotivat nu încalcă nici o dispoziție legală.

În ceea ce privește excepția referitoare la insuficienta timbrare a apelului, s-a învederat că aceasta nu poate fi primită deoarece nu a fost invocată prin motivele de recurs depuse în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar discuția referitoare la timbrare și obligarea pârâtei la plata sumei de 4.393.471 lei, care a fost achitată, trebuia făcută la instanța de apel, încât în măsura în care reclamanta considera că acea instanță a greșit avea calea invocării acesteia în cadrul motivelor de casare scrise. S-a relevat că, din moment ce excepția respectivă, care nu este de ordine publică, nu a fost invocată în cadrul motivelor din recursul scris, se impune să fie respinsă. În ceea ce privește motivele de casare invocate de reclamantă, s-a relevat că acestea, din moment ce se referă la cazurile de casare prevăzute în art. 304 pct. 9 și 11 C. proc.

civ., vizează exclusiv fondul litigiului, fără să fie incidente în cauză. S-a învederat, în acest sens, că susținerile din recurs, prin care se face referire la nerespectarea prevederilor din caietul de sarcini ce a stat la baza licitației, nu au legătură cu obiectul litigiului, care nu este anularea licitației, ci privește răspunderea contractuală a pârâtei pentru nerespectarea clauzelor contractului nr. 59/1995. Or, se arată prin considerentele deciziei, însăși reclamanta recurentă, prin acțiunea cu care a sesizat instanța, s-a referit la nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor din contract și a invocat dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., ceea ce impune concluzia că a înțeles să stingă obligațiile născute din contractul nr. 59/1995 prin aplicarea art. 1021 C. civ.

privind rezoluțiunea contractului și plata unor sume stipulate în convenție. S-a relevat că, din moment ce obiectul acțiunii privește răspunderea contractuală determinată de nerespectarea clauzelor stipulate în convenția încheiată, trebuie să se aibă în vedere că pârâta nu a invocat, în apărarea sa, necunoașterea clauzelor contractului sau neacceptarea lor în totalitate, ci executarea în mare parte a clauzelor din contract, între care efectuarea lucrărilor de investiții, pentru a face spațiul funcțional, iar pentru obligațiile neonorate a invocat forța majoră. În motivarea deciziei, instanța de recurs a mai relevat că reclamanta, contrar susținerilor sale din recurs, a recunoscut prin adresa nr. 3990/2000 o parte din investițiile făcute de pârâtă, iar compensarea creanțelor este justificată chiar dacă motivarea instanței de apel nu este corespunzătoare.

S-a arătat în acest sens că, deși în cauză nu operează compensarea legală reglementată de art. 1143 și 1145 C. civ., care să aibă efecte în condițiile în care cele două datorii sunt deopotrivă lichide și exigibile, operează, totuși, compensația judiciară, ca urmare a cererii reconvenționale formulată de pârâtă la instanța de fond, prin care a fost opusă o creanță nelichidă încă, asupra căreia judecătorul a fost chemat să se pronunțe pe bază de probe și să facă el însuși compensația prin hotărârea pe care o pronunță. S-a mai motivat că reluarea de către reclamantă a fiecărei clauze din contract, pentru a demonstra că nu a fost respectată de către pârâtă, nu poate duce la o asemenea concluzie deoarece, în sprijinul acelor susțineri, se invocă procese verbale și protocoale anterioare altor întâlniri și constatări ale părților, care au fost consemnate în acte puse la dispoziția expertului cu ocazia formulării răspunsurilor la obiecțiunile aduse raportului de expertiză.

Făcându-se referire la răspunsurile date de expert la aceste obiecțiuni, s-a subliniat că, în mod corect, s-a ajuns la concluzia că pentru perioada iulie 1997 – martie 1998 datoria față de reclamantă a fost lichidată, iar pentru perioada contractuală ianuarie 1999 – august 1999 reclamanta nu a făcut dovada că a emis facturi fiscale de încasare, astfel că nu există termen de exigibilitate, pentru a se putea imputa pârâtei nerespectarea clauzei contractuale. În ceea ce privește cererea de reziliere a contractului nr. 59/1995, ca sancțiune pentru nerespectarea clauzelor contractuale, s-a motivat că soluția instanței de apel, de respingere a acestei cereri, este întemeiată și pentru că există inadvertență între cererea respectivă și declarația reclamantei prin care solicită să se ia act că a încetat valabilitatea contractului nr. 59/1995 prin expirarea termenului pentru care a fost incheiat și neîncheierea unui act adițional de prelungire.

S-a mai relevat că în mod corect a fost respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, motivându-se că nu poate opera evacuarea cât timp a fost admisă cererea reconvențională prin care s-a solicitat dreptul de retenție până la achitarea sumei de 260.000 dolari SUA către pârâtă. Împotriva ultimelor două hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Prin recursul în anulare se susține că hotărârile menționate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt și vădit netemeinice.

În acest sens, s-a învederat că prima instanță, dispunând anularea ca informă a cererii reconvenționale, a procedat corect deoarece, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiții efectuate, pârâta nu a precizat cuantumul sumei pretinse, iar atunci când i s-a pus în vedere să precizeze valoarea pretențiilor și să timbreze cererea, nu s-a conformat acestor dispoziții. S-a mai arătat că, după declararea apelului, pârâta nu l-a motivat, ci doar a achitat taxa de timbru aferentă, iar după inchiderea dezbaterilor a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 260.000 dolari SUA, ca fiind rezultată din compensarea datoriilor dintre părți, dar fără să facă dovada achitării taxei de timbru aferentă pretenției formulate.

Făcându-se referire la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, sub sancțiunea anulării cererii, s-a relevat că instanța de apel putea să examineze legalitatea și temeinicia sentinței doar cu privire la fondul cererii principale, iar cereea reconvențională era susceptibilă de a fi verificată numai sub aspectul dacă a fost greșit anulată ca informă, cercetarea ei fiind posibilă numai după timbrarea corespunzătoare și precizarea valorii obiectului acesteia. Susținându-se că instanța de apel numai cu încălcarea prevederilor legii a procedat la judecarea cererii reconvenționale, care putea fi calificată întâmpinare, s-a subliniat că pretențiile formulate de pârâtă, în cadrul acesteia, trebuiau reținute doar ca mijloace de apărare până la concurența sumei pretinse de reclamantă.

S-a mai învederat că aprecierea corectă și completă a materialului probator administrat în cauză impune concluzia că numai suma actualizată de 441.176.204 lei (echivalentul a 159.905 dolari SUA în 1996) putea fi compensată pentru pârâtă din suma pretinsă de reclamantă, fără ca aceasta din urmă să fie obligată, însă, la plata vreunei diferențe deoarece cererea reconvențională a fost legal anulată de prima instanță. În concluzie, s-a subliniat că instanțele de control judiciar au respins nejustificat apelul reclamantei și l-au admis în mod nelegal și neîntemeiat pe cel al pârâtei, procedând la soluționarea cererii reconvenționale, cu toate că aceasta era informă și insuficient timbrată. Ca urmare, s-a cerut casarea celor două decizii atacate cu recurs în anulare și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București, în vederea rejudecării apelurilor declarate de părți.

Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 119 pct. 1 și 2 C. proc. civ., „dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională”, iar „cererea trebuie să îndeplinească condițiile pentru cererea de chemare în judecată”. Ca urmare, în raport cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ., cererea reconvențională formulată de pârâtă trebuia să cuprindă, între altele, obiectul cererii și valoarea lui, ceea ce prezenta inportanță atât pentru fixarea taxei de timbru, cât și pentru determinarea limitelor judecății. În această privință, prin art. 133 alin. (1) C. proc. civ. se prevede că obiectul cererii de chemare în judecată, deci și al cererii reconvenționale, este un element esențial, precizându-se că o atare cerere „care nu cuprinde…obiectul ei”, „ va fi declarată nulă”.

În speță, însă, pârâta S.C. „P.” S.R.L. a formulat cerere reconvențională, pe care a timbrat-o cu 100.000 lei, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiții efectuate în baza contractului încheiat, fără să precizeze cuantumul sumei pretinse. Mai mult, cu toate că prima instanță, prin încheierea din 6 aprilie 1998, a pus în vedere pârâtei să precizeze valoarea pretențiilor și să timbreze corespunzător cererea reconvențională, aceasta nu s-a conformat dispoziției respective. În atare situație, dispunând anularea cererii reconvenționale, ca informă, prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, astfel că instanța de apel nu era îndreptățită să infirme această soluție.

Pe de altă parte, din actele dosarului mai rezultă că pârâta nu a motivat apelul declarat, ci doar a achitat taxa de timbru aferentă exercitării acestei căi de atac. În această privință este de reținut că valoarea pretențiilor reprezentând investițiile efectuate a fost precizată de pârâtă abia la 25 februarie 2000, după încheierea dezbaterilor în apel, care au avut loc la termenul din 23 februarie 2000. De aceea, față de prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se achită anticipat, sub sancțiunea anulării cererii, instanța de apel trebuia să constate că pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 260.000 dolari SUA, pe care a considerat-o diferență rezultată în urma compensării datoriilor, fără să fi făcut dovada achitării taxei de timbru aferentă pentru aceste pretenții.

Mai mult, instanța de apel trebuia să observe că din actele dosarului rezulta că declarația de apel a pârâtei nu a fost urmată de motivarea acestei căi de atac în termenul prevăzut de dispozițiile O.G. nr. 13/1998, care erau în vigoare la acea dată. Or, în raport cu precizarea de la art. 288 1 C. proc. civ., introdus prin ordonanța menționată, că „după comunicarea hotărârii potrivit art. 288, părțile vor motiva apelul în fapt și în drept”, se impunea să se constate nulitatea apelului datorită nemotivării acestuia în termenul prevăzut de lege. De altfel, cât timp cererea reconvențională nu a fost timbrată și nici nu s-a precizat obiectul acesteia, instanța de apel nu putea să verifice decât măsura în care s-a procedat corect la anularea cererii respective ca informă.

Cum, însă, aprecierea ca informă a cererii reconvenționale se justifică deoarece, așa cum s-a subliniat prin considerentele sentinței, pârâta nu s-a conformat dispoziției primei instanțe de a preciza obiectul cererii, în vederea satisfacerii taxei de timbru, este evident că susținerile formulate în cuprinsul cererii respective nu puteau fi luate în considerare decât ca apărări față de cuantumul pretențiilor din cererea principală. Dar, nici sub acest aspect susținerile pârâtei nu sunt justificate. Așa cum s-a subliniat și prin criticile formulate în cadrul recursului în anulare, concluziile la care s-a ajuns prin completările aduse ulterior raportului de expertiză nu se bazează pe situațiii neechivoce, rezultate neîndoielnic din actele dosarului.

Referirea din completarea adusă raportului de expertiză, ca urmare a obiecțiunilor formulate de pârâtă, în legătură cu efectuarea de către aceasta a unor lucrări evaluate la suma de 1.276.106.632 lei, nu poate avea relevanța ce i s-a atribuit de instanța de apel și de cea de recurs, cât timp din Caietul de sarcini rezultă că pârâta, în calitate de locatar, s-a angajat să efectueze pe cheltuiala sa exclusivă acele lucrări, iar dotările aduse cinematografului Grivița prin acele lucrări au și fost ridicate de locatara pârâtă, fără ca locatorul reclamant să beneficieze de vreuna din îmbunătățirile ce se pretinde că ar fi fost aduse cinematografului respectiv. De altfel, cele două instanțe de control judiciar cu omis să observe că, potrivit prevederilor din Caietul de sarcini, orice cheltuială de natura celor menționate trebuia să aibă acordul prealabil al locatorului și să fie consemnată în protocoale semnate de ambele părți, ceea ce nu s-a pretins că s-ar fi încheiat.

Așa fiind, compensările propuse de expert prin completările aduse la cererea pârâtei nu puteau fi luate în considerare încât, sub acest aspect, soluțiile pronunțate în apel și în recurs sunt și vădit netemeinice. Tot astfel, ținându-se seama de conținutul actelor din dosar, la care se face referire prin considerentele sentinței, se impune a se reține că prima instanță a diminuat corect valoarea pretențiilor reclamantei, încât soluția pronunțată de aceasta se impune a fi menținută, ca legală și temeinică, nefiind necesară reluarea judecății în apel, în vederea efectuării unei noi expertize. În consecință, recursul în anulare, fiind fondat, urmează a fi admis, a se casa decizia pronunțată în recurs și, prin admiterea recursului reclamantei, să se dispună modificarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul respingerii și a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței, cu menținerea celorlalte dispoziții ale acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia nr. 5194 din 3 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Admite recursul declarat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM – Filiala de Exploatare a Filmelor București. Modifică în parte dicizia civilă nr. 709 din 1 martie 2000 a Curții de Apel București, decția comercială, în sensul că respinge și apelul declarat de pârâta S.C. „P.” S.R.L. București împotriva sentinței civile nr. 3001 din 29 iunie 1998 a Tribunalului București, secția comercială. Menține celelalte dispoziții ale acestei decizii. Pronunțată în ședință publică, azi 5 mai 2003.