ÎCCJ, Decizia nr. 65/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 65/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 14 iulie 1997, astfel cum a fost precizată ulterior,

reclamanta RADEF RomâniaFilm, filiala de exploatare a filmelor București, a

solicitat să se dispună rezilierea contractului de locație de gestiune nr.

59/1995, încheiat cu pârâta S.C. „P.” S.R.L. București, evacuarea pârâtei din

spațiul ce i s-a pus la dispoziție, precum și obligarea acesteia să-i plătească

suma de 459.887.856 lei daune datorate ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor

contractuale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

relevat că, la data de 20 decembrie 1995, a fost încheiat contractul de locație

de gestiune nr. 59/1995, în baza căruia reclamanta a predat pârâtei

Cinematograful Grivița din București, pentru o perioadă de 3 ani, în vederea

rulării unui număr nimim de 21 proiecții cinematografice pe săptămână, pe

peliculă de 35 mm, desfășurării de activități de discotecă, de alimentație

publică, organizată prin bufet, bar, restaurant, cofetărie, precum și a altor

activități.

S-a mai învederat că, pentru

realizarea acestor activități, pârâta și-a asumat obligația să execute pe

cheltuială proprie reparațiile menționate în caietul de sarcini, să asigure

igienizarea spațiului și să achite sumele datorate la termenele prevăzute în

contract.

Referindu-se la prevederile art. 21

din contractul nr. 59/1995, reclamanta a susținut că, pentru nerespectarea

repetată de către pârâtă a clauzelor convenite, se impune rezilierea

contractului, evacuarea pârâtei și obligarea acesteia la daune.

La rândul său, pârâta S.C. „P.”

S.R.L. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la

plata contravalorii lucrărilor de investiții efectuate în baza contractului

încheiat, precum și constituirea unui drept de retenție în favoarea sa, la

nivelul ratei lunare menționate în contract, până la achitarea sumei respective

de către reclamantă.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 3001 din 29 iunie 1998, a admis în parte

acțiunea, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei sumele de 177.105.600

lei, reprezentând contravaloare cotă de asociere locație gestiune, și de

101.491.559 lei penalități de întârziere.

Prin aceeași sentință s-a dispus

rezilierea contractului de asociere și evacuarea pârâtei din spațiul situat în

București, Calea Griviței, nr. 166, sectorul 1, precum și anularea, ca informă,

a cererii reconvenționale.

S-a motivat că, în ceea ce privește

pretențiile bănești, acțiunea se justifică numai pentru suma de 177.105.600

lei, ce reprezintă chirie cotă asociere, stabilită prin contract să fie achitată

necondiționat, cu privire la celelalte sume pretinse considerându-se că nu s-a

dovedit nici cuantumul acestora și nici achitarea lor de către reclamantă.

De asemenea, s-a precizat că, față

de prevederile art. 11 din contractul nr. 59/1995 și de dovezile ce s-au făcut,

se impune rezilierea contractului respectiv.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, s-a motivat că, deși s-a pus în vedere pârâtei reclamante să

precizeze valoarea pretențiilor, în vederea îndeplinirii obligației de a achita

taxa de timbru, aceasta nu s-a conformat, fiind astfel aplicabile dispozițiile

art. 112 și 133 C. proc. civ.

Împotriva sentinței au declarat apel

atât reclamanta, cât și pârâta.

După administrare, în completare, de

probe cu acte și efectuarea unei expertize contabile, Curtea de Apel București,

secția comercială, prin decizia civilă nr. 709 din 1 martie 2000, a respins

apelul formulat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM și, admițând apelul declarat de

pârâta reclamantă S.C. „P.” S.R.L. București, a schimbat în parte sentința, în

sensul că a admis și cererea reconvențională, iar ca urmare a dispus

compensarea obligației reciproce și a obligat pe reclamantă la echivalentul în

lei, la data executării, a sumei de 260.000 dolari SUA. Totodată, precizându-se

că acțiunea principală se admite în parte numai cu privire la pretenții, a fost

respinsă cererea de reziliere a contractului de asociere și de evacuare a

pârâtei.

S-a reținut în considerentele

acestei decizii că, pentru desfășurarea activității sale, locatarul S.C. „P.”

S.R.L. a efectuat investiții în valoare totală de 1.886.388.422 lei (echivalând

atunci cu 500.000 dolari SUA), care au fost necesare atât pentru a se conforma

contractului, cât și pentru obținerea avizelor de la organele abilitate să

autorizeze funcționarea societății.

S-a motivat că din concluziile

raportului de expertiză, coroborate cu recunoașterile reclamantei, rezultă că

S.C. „P.” S.R.L. a făcut un efort financiar care depășește cu peste 260.000

dolari SUA totalul datoriilor ce le avea față de reclamantă, învederându-se că,

la efectuarea acestui calcul, s-a impus să fie avut în vedere ordinul ONC nr. 1

din 6 ianuarie 2000, care se referă, prin art. 2 lit. b), la „…investiții, în

activele pe care le utilizează, reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestora”.

S-a relevat, de asemenea, că în ceea

ce privește Grădina Cinematograf Doina răspunderea pentru neplata obligațiilor

revine unei terțe societăți, respectiv S.C. „O.P.” S.R.L., astfel cum rezultă

din protocolul semnat de RADEF ROMÂNIAFILM la data de 24 iulie 1997, la care se

face referire prin Anexa 5 a raportului de expertiză.

În fine, în ceea ce privește

Cinematograful Libertății Buftea, s-a motivat că, față de concluziile

raportului de expertiză, pretențiile ce decurg în legătură cu exploatarea acestuia

urmează să fie soluționate, potrivit recunoașterilor ambelor părți, în funcție

de rezultatul cercetărilor penale ce erau în curs.

În concluzie, făcându-se referire la

dispozițiile art. 296 C. proc. civ., s-a subliniat că se impune să fie admis

apelul pârâtei în sensul admiterii cererii sale reconvenționale iar, ca urmare

a efectuării compensărilor, apelanta reclamantă-pârâtă RADEF ROMÂNIAFILM să fie

obligată la 260.000 dolari SUA, respectiv, la echivalentul acestei sume în lei

la data executării.

Conchizându-se, s-a precizat că

acțiunea principală a fost admisă numai în partea referitoare la pretenții,

fiind respinse capetele de cerere privind rezilierea contractului de asociere

și evacuarea, pe motiv că nu s-a făcut dovada neexecutării obligațiilor contractuale,

întrucât potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., care se

referă la posibilitatea solicitării conpensației legale direct în apel,

instanța are posibilitatea să dispună compensarea și, în cazul în care creanța

pârâtului este mai mare, procedează la respingerea acțiunii și obligarea

directă a reclamantului la plata restului creanței pârâtului.

Reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM,

Filiala de Exploatare a Filmelor București a declarat recurs împotriva acestei

decizii.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 5194 din 3 octombrie 2001, a respins excepțiile

invocate de reclamantă privind nemotivarea și timbrarea necorespunzătoare a

apelului declarat de pârâta S.C. „P.” S.R.L. București împotriva sentinței

civile nr. 3001 din 29 iunie 1998 a Tribunalului București, secția comercială

și, totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta RADEF

ROMÂNIAFILM – Filiala de Exploatare a Filmelor București împotriva deciziei

civile nr. 709 din 1 martie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială.

Excepția privind nemotivarea

apelului pârâtei a fost respinsă cu motivarea că instanța de apel s-a limitat

la verificarea apărărilor de la prima instanță ale pârâtei, deoarece singura

probă nouă administrată în apel a fost expertiza contabilă dispusă din oficiu,

iar verificarea apărărilor de la fond în cazul unui apel nemotivat nu încalcă

nici o dispoziție legală.

În ceea ce privește excepția

referitoare la insuficienta timbrare a apelului, s-a învederat că aceasta nu poate

fi primită deoarece nu a fost invocată prin motivele de recurs depuse în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar discuția referitoare la

timbrare și obligarea pârâtei la plata sumei de 4.393.471 lei, care a fost

achitată, trebuia făcută la instanța de apel, încât în măsura în care

reclamanta considera că acea instanță a greșit avea calea invocării acesteia în

cadrul motivelor de casare scrise. S-a relevat că, din moment ce excepția

respectivă, care nu este de ordine publică, nu a fost invocată în cadrul

motivelor din recursul scris, se impune să fie respinsă.

În ceea ce privește motivele de

casare invocate de reclamantă, s-a relevat că acestea, din moment ce se referă

la cazurile de casare prevăzute în art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ., vizează

exclusiv fondul litigiului, fără să fie incidente în cauză.

S-a învederat, în acest sens, că

susținerile din recurs, prin care se face referire la nerespectarea

prevederilor din caietul de sarcini ce a stat la baza licitației, nu au

legătură cu obiectul litigiului, care nu este anularea licitației, ci privește

răspunderea contractuală a pârâtei pentru nerespectarea clauzelor contractului

nr. 59/1995.

Or, se arată prin considerentele

deciziei, însăși reclamanta recurentă, prin acțiunea cu care a sesizat instanța,

s-a referit la nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor din contract și a

invocat dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., ceea ce impune concluzia că a

înțeles să stingă obligațiile născute din contractul nr. 59/1995 prin aplicarea

art. 1021 C. civ. privind rezoluțiunea contractului și plata unor sume

stipulate în convenție.

S-a relevat că, din moment ce

obiectul acțiunii privește răspunderea contractuală determinată de

nerespectarea clauzelor stipulate în convenția încheiată, trebuie să se aibă în

vedere că pârâta nu a invocat, în apărarea sa, necunoașterea clauzelor

contractului sau neacceptarea lor în totalitate, ci executarea în mare parte a

clauzelor din contract, între care efectuarea lucrărilor de investiții, pentru

a face spațiul funcțional, iar pentru obligațiile neonorate a invocat forța

majoră.

În motivarea deciziei, instanța de

recurs a mai relevat că reclamanta, contrar susținerilor sale din recurs, a

recunoscut prin adresa nr. 3990/2000 o parte din investițiile făcute de pârâtă,

iar compensarea creanțelor este justificată chiar dacă motivarea instanței de

apel nu este corespunzătoare.

S-a arătat în acest sens că, deși în

cauză nu operează compensarea legală reglementată de art. 1143 și 1145 C. civ.,

care să aibă efecte în condițiile în care cele două datorii sunt deopotrivă

lichide și exigibile, operează, totuși, compensația judiciară, ca urmare a

cererii reconvenționale formulată de pârâtă la instanța de fond, prin care a

fost opusă o creanță nelichidă încă, asupra căreia judecătorul a fost chemat să

se pronunțe pe bază de probe și să facă el însuși compensația prin hotărârea pe

care o pronunță.

S-a mai motivat că reluarea de către

reclamantă a fiecărei clauze din contract, pentru a demonstra că nu a fost

respectată de către pârâtă, nu poate duce la o asemenea concluzie deoarece, în

sprijinul acelor susțineri, se invocă procese verbale și protocoale anterioare

altor întâlniri și constatări ale părților, care au fost consemnate în acte

puse la dispoziția expertului cu ocazia formulării răspunsurilor la

obiecțiunile aduse raportului de expertiză. Făcându-se referire la răspunsurile

date de expert la aceste obiecțiuni, s-a subliniat că, în mod corect, s-a ajuns

la concluzia că pentru perioada iulie 1997 – martie 1998 datoria față de reclamantă

a fost lichidată, iar pentru perioada contractuală ianuarie 1999 – august 1999

reclamanta nu a făcut dovada că a emis facturi fiscale de încasare, astfel că

nu există termen de exigibilitate, pentru a se putea imputa pârâtei

nerespectarea clauzei contractuale.

În ceea ce privește cererea de

reziliere a contractului nr. 59/1995, ca sancțiune pentru nerespectarea

clauzelor contractuale, s-a motivat că soluția instanței de apel, de respingere

a acestei cereri, este întemeiată și pentru că există inadvertență între

cererea respectivă și declarația reclamantei prin care solicită să se ia act că

a încetat valabilitatea contractului nr. 59/1995 prin expirarea termenului

pentru care a fost incheiat și neîncheierea unui act adițional de prelungire.

S-a mai relevat că în mod corect a

fost respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, motivându-se că nu

poate opera evacuarea cât timp a fost admisă cererea reconvențională prin care

s-a solicitat dreptul de retenție până la achitarea sumei de 260.000 dolari SUA

către pârâtă.

Împotriva ultimelor două hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Prin recursul în anulare se susține

că hotărârile menționate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că sunt

și vădit netemeinice.

În acest sens, s-a învederat că

prima instanță, dispunând anularea ca informă a cererii reconvenționale, a

procedat corect deoarece, solicitând obligarea reclamantei la plata

contravalorii lucrărilor de investiții efectuate, pârâta nu a precizat

cuantumul sumei pretinse, iar atunci când i s-a pus în vedere să precizeze

valoarea pretențiilor și să timbreze cererea, nu s-a conformat acestor

dispoziții.

S-a mai arătat că, după declararea

apelului, pârâta nu l-a motivat, ci doar a achitat taxa de timbru aferentă, iar

după inchiderea dezbaterilor a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei

de 260.000 dolari SUA, ca fiind rezultată din compensarea datoriilor dintre

părți, dar fără să facă dovada achitării taxei de timbru aferentă pretenției

formulate.

Făcându-se referire la dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se

plătesc anticipat, sub sancțiunea anulării cererii, s-a relevat că instanța de

apel putea să examineze legalitatea și temeinicia sentinței doar cu privire la

fondul cererii principale, iar cereea reconvențională era susceptibilă de a fi

verificată numai sub aspectul dacă a fost greșit anulată ca informă, cercetarea

ei fiind posibilă numai după timbrarea corespunzătoare și precizarea valorii

obiectului acesteia.

Susținându-se că instanța de apel

numai cu încălcarea prevederilor legii a procedat la judecarea cererii

reconvenționale, care putea fi calificată întâmpinare, s-a subliniat că

pretențiile formulate de pârâtă, în cadrul acesteia, trebuiau reținute doar ca

mijloace de apărare până la concurența sumei pretinse de reclamantă.

S-a mai învederat că aprecierea

corectă și completă a materialului probator administrat în cauză impune

concluzia că numai suma actualizată de 441.176.204 lei (echivalentul a 159.905

dolari SUA în 1996) putea fi compensată pentru pârâtă din suma pretinsă de

reclamantă, fără ca aceasta din urmă să fie obligată, însă, la plata vreunei

diferențe deoarece cererea reconvențională a fost legal anulată de prima

instanță.

În concluzie, s-a subliniat că

instanțele de control judiciar au respins nejustificat apelul reclamantei și l-au

admis în mod nelegal și neîntemeiat pe cel al pârâtei, procedând la

soluționarea cererii reconvenționale, cu toate că aceasta era informă și

insuficient timbrată.

Ca urmare, s-a cerut casarea celor

două decizii atacate cu recurs în anulare și trimiterea cauzei la Curtea de

Apel București, în vederea rejudecării apelurilor declarate de părți.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 119 pct. 1 și 2 C.

proc. civ., „dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului,

el poate să facă cerere reconvențională”, iar „cererea trebuie să îndeplinească

condițiile pentru cererea de chemare în judecată”.

Ca urmare, în raport cu dispozițiile

art. 112 C. proc. civ., cererea reconvențională formulată de pârâtă trebuia să

cuprindă, între altele, obiectul cererii și valoarea lui, ceea ce prezenta

inportanță atât pentru fixarea taxei de timbru, cât și pentru determinarea

limitelor judecății.

În această privință, prin art. 133

alin. (1) C. proc. civ. se prevede că obiectul cererii de chemare în judecată,

deci și al cererii reconvenționale, este un element esențial, precizându-se că

o atare cerere „care nu cuprinde…obiectul ei”, „ va fi declarată nulă”.

În speță, însă, pârâta S.C. „P.”

S.R.L. a formulat cerere reconvențională, pe care a timbrat-o cu 100.000 lei,

solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de

investiții efectuate în baza contractului încheiat, fără să precizeze cuantumul

sumei pretinse. Mai mult, cu toate că prima instanță, prin încheierea din 6

aprilie 1998, a pus în vedere pârâtei să precizeze valoarea pretențiilor și să

timbreze corespunzător cererea reconvențională, aceasta nu s-a conformat

dispoziției respective.

În atare situație, dispunând

anularea cererii reconvenționale, ca informă, prima instanță a făcut o corectă

aplicare a prevederilor legale, astfel că instanța de apel nu era îndreptățită

să infirme această soluție.

Pe de altă parte, din actele

dosarului mai rezultă că pârâta nu a motivat apelul declarat, ci doar a achitat

taxa de timbru aferentă exercitării acestei căi de atac.

În această privință este de reținut

că valoarea pretențiilor reprezentând investițiile efectuate a fost precizată

de pârâtă abia la 25 februarie 2000, după încheierea dezbaterilor în apel, care

au avut loc la termenul din 23 februarie 2000.

De aceea, față de prevederile art.

20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se achită

anticipat, sub sancțiunea anulării cererii, instanța de apel trebuia să

constate că pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 260.000

dolari SUA, pe care a considerat-o diferență rezultată în urma compensării

datoriilor, fără să fi făcut dovada achitării taxei de timbru aferentă pentru

aceste pretenții.

Mai mult, instanța de apel trebuia

să observe că din actele dosarului rezulta că declarația de apel a pârâtei nu a

fost urmată de motivarea acestei căi de atac în termenul prevăzut de

dispozițiile O.G. nr. 13/1998, care erau în vigoare la acea dată.

Or, în raport cu precizarea de la

art. 288

1

C. proc. civ., introdus prin ordonanța menționată, că

„după comunicarea hotărârii potrivit art. 288, părțile vor motiva apelul în

fapt și în drept”, se impunea să se constate nulitatea apelului datorită

nemotivării acestuia în termenul prevăzut de lege.

De altfel, cât timp cererea reconvențională

nu a fost timbrată și nici nu s-a precizat obiectul acesteia, instanța de apel

nu putea să verifice decât măsura în care s-a procedat corect la anularea

cererii respective ca informă.

Cum, însă, aprecierea ca informă a

cererii reconvenționale se justifică deoarece, așa cum s-a subliniat prin

considerentele sentinței, pârâta nu s-a conformat dispoziției primei instanțe

de a preciza obiectul cererii, în vederea satisfacerii taxei de timbru, este

evident că susținerile formulate în cuprinsul cererii respective nu puteau fi

luate în considerare decât ca apărări față de cuantumul pretențiilor din

cererea principală.

Dar, nici sub acest aspect

susținerile pârâtei nu sunt justificate.

Așa cum s-a subliniat și prin

criticile formulate în cadrul recursului în anulare, concluziile la care s-a

ajuns prin completările aduse ulterior raportului de expertiză nu se bazează pe

situațiii neechivoce, rezultate neîndoielnic din actele dosarului.

Referirea din completarea adusă

raportului de expertiză, ca urmare a obiecțiunilor formulate de pârâtă, în

legătură cu efectuarea de către aceasta a unor lucrări evaluate la suma de

1.276.106.632 lei, nu poate avea relevanța ce i s-a atribuit de instanța de

apel și de cea de recurs, cât timp din Caietul de sarcini rezultă că pârâta, în

calitate de locatar, s-a angajat să efectueze pe cheltuiala sa exclusivă acele

lucrări, iar dotările aduse cinematografului Grivița prin acele lucrări au și

fost ridicate de locatara pârâtă, fără ca locatorul reclamant să beneficieze de

vreuna din îmbunătățirile ce se pretinde că ar fi fost aduse cinematografului

respectiv.

De altfel, cele două instanțe de

control judiciar cu omis să observe că, potrivit prevederilor din Caietul de

sarcini, orice cheltuială de natura celor menționate trebuia să aibă acordul

prealabil al locatorului și să fie consemnată în protocoale semnate de ambele

părți, ceea ce nu s-a pretins că s-ar fi încheiat.

Așa fiind, compensările propuse de

expert prin completările aduse la cererea pârâtei nu puteau fi luate în

considerare încât, sub acest aspect, soluțiile pronunțate în apel și în recurs

sunt și vădit netemeinice.

Tot astfel, ținându-se seama de

conținutul actelor din dosar, la care se face referire prin considerentele

sentinței, se impune a se reține că prima instanță a diminuat corect valoarea

pretențiilor reclamantei, încât soluția pronunțată de aceasta se impune a fi

menținută, ca legală și temeinică, nefiind necesară reluarea judecății în apel,

în vederea efectuării unei noi expertize.

În consecință, recursul în anulare, fiind fondat,

urmează a fi admis, a se casa decizia pronunțată în recurs și, prin admiterea

recursului reclamantei, să se dispună modificarea în parte a deciziei instanței

de apel, în sensul respingerii și a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței,

cu menținerea celorlalte dispoziții ale acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 5194 din 3

octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Admite recursul declarat de

reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM – Filiala de Exploatare a Filmelor București.

Modifică în parte dicizia civilă nr.

709 din 1 martie 2000 a Curții de Apel București, decția comercială, în sensul

că respinge și apelul declarat de pârâta S.C. „P.” S.R.L. București împotriva

sentinței civile nr. 3001 din 29 iunie 1998 a Tribunalului București, secția

comercială.

Menține celelalte dispoziții ale

acestei decizii.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

mai 2003.