ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2160/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2160/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2001)

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta R.A.D.E.F., filiala de

distribuție și exploatarea filmelor București, a chemat în judecată SC M. SRL,

solicitându-se, astfel cum a fost precizată acțiunea, constatarea rezilierii

contractului de închiriere nr. 1328 din 30 iunie 1992, începând cu data de 31

decembrie 1998, obligarea pârâtei la plata sumei de 59.735.283 lei debite

contractuale (chirie neachitată, penalități de întârziere, utilități calculate

până la 31 ianuarie 2000) și 61.291.724 lei contravaloarea lipsei de folosință

a spațiului ocupat de pârâtă, precum și evacuarea pârâtei din incinta

cinematografului L.

La rândul său, pârâta a formulat

cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că a operat tacita

relocațiune privind spațiul în litigiu, cât și reaua credință a reclamantei în

relațiile contractuale.

Prin sentința nr. 3225 din 2000, s-a

disjuns judecarea cererii reconvenționale de acțiunea principală, formându-se

dosar separat și s-a admis în parte acțiunea principală, dispunându-se

rezilierea contractului de închiriere, cu obligarea pârâtei la plata chiriei, a

penalităților și a utilităților. S-a respins capătul de cerere privind plata

lipsei de folosință. S-a dispus evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu.

Apelul declarat de reclamantă a fost

respins, iar apelul declarat de pârâtă a fost admis și trimisă cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță (decizia nr. 2868 din 2000 a Curții de Apel

București).

În fond, după casare, la 19 ianuarie

2001, s-a conexat dosarul nr. 10048 din 2000, care avea ca obiect acțiunea

principală, la dosarul nr. 4078 din 2000, având ca obiect cererea

reconvențională disjunsă.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, prin sentința civilă nr. 2538 din 30 martie 2001, a respins cererea

reconvențională și a admis acțiunea principală în parte, în sensul că s-a

dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 1328 din 1992, s-a dispus

evacuarea pârâtei din spațiul în litigiu pentru lipsă de titlu și a fost

obligată aceasta la plata sumei de 11.678.360 lei chirie, a sumei de 33.289.402

lei penalități de întârziere și a sumei de 14.767.521 lei utilități. A fost

respinsă cererea de obligare a reclamantei la plata contravalorii lipsei de

folosință, ca neîntemeiată.

S-a reținut de instanță că, potrivit

art. 5 și 7 din contractul de închiriere, pârâta era obligată să plătească

chiria lunară, în cuantumul modificat prin actele adiționale ulterioare, cel

mai târziu, până la expirarea lunii pentru care se face plata, astfel că, în

cauză, operează dispozițiile art. 969, 970 și art. 1073 C. civ., pârâta

neîndeplinind obligațiile contractuale asumate.

De asemenea, s-a avut în vedere și art.

9 din contract, în ceea ce privesc utilitățile, iar în ceea ce privește

rezilierea contractului, conform art. 15 și dispozițiilor art. 1020 și 1021 C.

civ., dispunându-se, în consecință, evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu.

Întrucât reclamanta nu a făcut

dovada contravalorii lipsei de folosință, neefectuându-se nici o expertiză, s-a

respins acest capăt de acțiune.

Cererea reconvențională a fost

respinsă, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile de operare a tacitei

relocațiuni, cu atât mai mult, cu cât, pârâta-reclamantă s-a autoevacuat,

acceptând astfel, faptul că termenul închirierii a expirat, iar reaua credință

a reclamantei-pârâte nu s-a arătat în ce a constat, cum s-a manifestat în raporturile

comerciale, și nu a fost dovedită.

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 1350 din 15 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta R.A.D.E.F., filiala de distribuție și exploatare a filmelor

București, și ca tardiv declarat apelul pârâtei-reclamante, SC M. SRL

București.

S-a motivat, pentru primul apel, că,

deși avea obligația, potrivit art. 1169 și 1170 C. civ., să dovedească

contravaloarea lipsei de folosință, nu a făcut-o, și nici că pârâta a folosit

spațiul după expirarea contractului de locațiune. Mai mult, în apel, cu

încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. și fără să depună notă de

calcul, reclamanta a solicitat pretenții noi, pentru alt interval decât acela

arătat în acțiune, ceea ce nu este admisibil.

De asemenea, s-a avut în vedere că,

pentru intervalul cât pârâta a ocupat spațiul în baza contractului de

locațiune, s-a solicitat și contravaloarea lipsei de folosință, ceea ce nu este

posibil față de cerințele art. 1411, 1412 și 1429 C. civ.

În legătură cu cel de al doilea apel,

s-a motivat că a fost depășit termenul de 15 zile, prevăzut de art. 254 C.

proc. civ., avându-se în vedere că sentința a fost comunicată la 28 mai 2001,

iar apelul depus la 25 iunie 2001.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta din acțiune, R.A.D.E.F., filiala de exploatare filme

București, și pârâta din acțiune, SC M. SRL București.

În recursul declarat de R.A.D.E.F.,

fără să se invoce vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., se susține nelegalitatea hotărârii, prin aceea că pretențiile solicitate

în apel nu au ca temei de drept art. 294 C. proc. civ., cum greșit s-a

considerat, ci reprezintă despăgubiri ivite după pronunțarea sentinței,

deoarece, de la introducerea acțiunii, până în iunie 2000, pârâta a ocupat

abuziv, spațiul.

Se arată de recurentă că, deși,

desfășurătorul de calcul al sumelor pretinse se afla la dosar, instanța a

considerat că nu există, iar cererea de efectuare a expertizei s-a respins fără

nici o motivare temeinică.

Este criticat argumentul instanței,

și anume, că se suprapune intervalul când pârâta datora chirie cu cel pentru

care datora lipsă de folosință, când, din desfășurătorul de calcul, rezulta

perioada distinctă a sumelor pretinse cu un titlu sau altul.

Ultima critică privește soluționarea

constatării relei credințe a pârâtei, care rezultă din actele trimise pârâtei

și existente la dosar.

Se solicită admiterea recursului și

schimbarea în tot a sentinței, în sensul obligării pârâtei și la plata

contravalorii lipsei de folosință pe perioada mai 1999 – iunie 2000.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata-pârâtă din acțiune a invocat excepția autorității lucrului judecat, întemeiată

pe faptul că sentința pronunțată cu ocazia primei judecăți nu a fost apelată de

reclamantă, pentru ca să mai poată fi exercitată, după rejudecare, calea

recursului.

Excepția invocată de intimata-pârâtă

și recursul declarat de reclamantă, sunt nefondate.

Greșit se invocă această excepție,

deoarece, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1201 C. civ.

și nici nu poate fi aplicată, în raport cu motivația în fapt.

Așa cum a fost expusă excepția,

probabil intimata-pârâtă a avut în vedere instituția intrării primei sentințe nr.

3225 din 19 mai 2000, în puterea lucrului judecat pe capătul de cerere privind

contravaloarea lipsei de folosință, deoarece, în opinia acesteia, recurenta de

acum nu a exercitat calea apelului.

Nici cu această motivație, excepția

nu poate fi primită, pentru că sentința nr. 3225 din 2000, invocată, a fost

atacată cu apel, atât de recurenta de acum, cât și de intimată, formându-se

dosarul nr. 3066/2000, iar apelul reclamantei a fost respins, deci, recursul de

acum nu este inadmisibil și nu este făcut „

omisso medio

”, motiv pentru care

se respinge excepția.

Cu privire la recursul declarat de

reclamantă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., așa cum au fost

dezvoltate criticile, acestea se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și

10 C. proc. civ., care urmează să fie analizate.

Potrivit art. 294 C. proc. civ., în

apel, nu se poate schimba obiectul acțiunii și nici nu se pot face alte cereri

noi. Ceea ce permite textul sunt despăgubirile ivite după pronunțarea hotărârii

primei instanțe.

Prin motivele de apel, în partea

finală, recurenta de acum solicită daune pentru perioada februarie 2000 – iunie

2000, în sumă de 27.512.705 lei.

Rezultă, însă, că sentința primei

instanțe, pronunțată în fond, după casare, când reclamanta putea să-și modifice

acțiunea sub aspectul cuantumului, a fost la 30 martie 2001, astfel că daunele

pretinse în apel, ca să se înscrie în excepțiile prevăzute de art. 294 alin.

(2) C. proc. civ., trebuiau să se fi ivit ulterior datei de 30 martie 2001.

Or, așa cum arată chiar recurenta,

acestea s-au produs în intervalul februarie 2000 – iunie 2000, astfel că au

fost corect respinse.

Cât privesc situațiile de plată

depuse, una nu se referă la perioada pentru care s-a cerut suma de 27.512.705

lei, iar cea de a doua, care privea intervalul februarie – iunie 2000, nu

prezenta nici o relevanță juridică, din moment ce nu putea legal constitui

capăt de cerere pentru prima dată în apel.

Susținerea recurentei că instanța de

apel a reținut greșit suprapunerea intervalului pentru care a solicitat atât

chirie, cât și lipsa de folosință, este contrazisă de acțiunea formulată de

aceasta, cât și de actele depuse.

Astfel, prin acțiune se solicită

chiria și penalitățile de întârziere, plus utilități, în total, suma de 59.735.283

lei, calculată până la 31 ianuarie 2000, precum și lipsa de folosință, în sumă

de 61.291.724 lei, fără să se arate perioada, dar, din situația daunelor aflate

la dosarul de la fond, rezultă aceeași perioadă ca și chiria.

În atare situație, concluzia

instanței de apel este corectă și conformă probelor, cum bine s-a respins

această pretenție.

În ceea ce privește înlăturarea

greșită de către instanța de apel a relei credințe a pârâtei, în ceea ce

privește folosirea abuzivă a spațiului, se constată că această instanță nici nu

se preocupă de buna sau reaua credință a pârâtei, deoarece, cu totul altele

sunt argumentele pentru care respinge acest capăt de acțiune, argumente

considerate ca fiind întemeiate.

Pentru motivele arătate, urmează a

se respinge recursul reclamantei.

În recursul declarat de pârâta-reclamantă

se invocă motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc.

civ., susținându-se că au fost încălcate dispozițiile art. 725 alin. (3) C.

proc. civ., raportat la art. 904 C. com., în vigoare la momentul judecării

acțiunii la instanța de fond, apelul fiind declarat în termen, iar pe fond,

instanța nu s-a pronunțat pe actele depuse, respectiv, modificările de contract

acceptate de ambele părți, și putea, în opinia recurentei, să considere

motivele sale de apel drept note scrise și să se ajungă la concluzia corectă că

nu datorează nici o sumă.

Se mai susține că instanțele nu au

analizat excepția autorității lucrului judecat, pe care a invocat-o.

Recursul este nefondat.

Cu privire la motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că expunerea în

fapt a criticilor aduse hotărârii din apel nu se încadrează în cele două

temeiuri de drept.

Celelalte două motive de casare nu

sunt incidente în cauză, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu s-au

încălcat dispozițiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., iar conform

dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța de apel, rezolvând

apelul pe excepție, nu a analizat fondul litigiului pentru a se referi la

apărarea pârâtei sau la vreun mijloc de probă.

Potrivit art. 725 alin. (4) C. proc.

civ. și nu alin. (3) al aceluiași articol, cum se susține în recurs, dar care

nu are nici o legătură cu termenul de declarare al apelului, hotărârile

pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi (O.U.G. nr. 138/2000)

rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost

pronunțate.

Hotărârea atacată cu apel de pârâta-recurentă

a fost pronunțată la 30 martie 2001 și comunicată, la 28 mai 2001, în

întregime, adică, atât dispozitivul, cât și considerentele, astfel că termenul

de 15 zile nu are cum să fie defalcat în raport cu data comunicării

dispozitivului și separat al considerentelor, avându-se în vedere că O.U.G. nr.

13/1998 a fost abrogată pe data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000,

respectiv, la 29 decembrie 2000,

[

art.

II alin. (1) din O.U.G. nr. 138/2000].

De aceea, corect instanța de apel a

făcut aplicația art. 284 alin. (1) C. proc. civ., fără ca, prin aceasta, să

încalce vreo dispoziție legală.

Deoarece, prin art. VIII din O.U.G. nr.

138/2000, au fost abrogate dispozițiile art. 904 C. com., iar art. 721 C. proc.

civ. stabilește că dispozițiile codului de procedură civilă alcătuiesc

procedura de drept comun și în materie comercială, invocarea acestui text nu se

justifică.

Este reală susținerea din recurs că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra actelor și mijloacelor de probă

invocate de recurentă, dar nu are nici o eficiență juridică, pentru că ar fi

însemnat să se judece apelul în fond, când acesta a fost rezolvat pe excepția

de tardivitate, care nu mai permite analiza motivelor de fond, iar notele

scrise, depuse de apelanta de atunci, nu puteau duce la schimbarea sentinței,

cum se cere în recurs.

Excepția autorității lucrului

judecat a fost reiterată și în recurs, ea a fost analizată și soluționată.

Față de cele arătate urmează a se

respinge și recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția autorității de

lucru judecat invocată de recurenta-pârâtă, reclamanta SC M. SRL București.

Respinge

recursurile declarate de reclamanta pârâtă R.A.D.E.F., filiala de exploatare

filme București, și pârâta-reclamantă SC M. SRL București, împotriva deciziei nr.

1350 din 15 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 08 aprilie 2003.