ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 912/ COM din 10 aprilie 2001, a obligat pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. S.A., sucursala de Marfă Constanța, la 11.587.555 lei prețul a 1300 litri benzină lipsă la destinație, la vagonul ale cărui sigilii au fost găsite cu urme de violare. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 651/ COM din 21 iunie 2001, a respins apelul, ca nefondat, reținând că: - s-a dovedit existența lipsurilor și, deci, conform art. 83 din R.T., culpa aparține cărăușului; - cu privire la valoarea prejudiciului, care include accizele și taxa de drum, au fost corect incluse, întrucât reclamanta S.N.P.

P. are calitatea de vânzător al produsului transportat pe calea ferată”; - iar, „actele normative aplicabile – O.G. 17/2000, O.G. 27/2000, Legea 118/1996, republicată. – nu exclud perceperea acestor taxe și accize pentru mărfurile ce nu au ajuns la destinație (...) situație în care prejudiciul trebuie acoperit în condițiile și limitele art. 998 și urm. C. civ. Pârâta a declarat recurs contra deciziei, pe temeiurile dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând, în esență, că „prețul solicitat de reclamantă nu este cel legal datorat de calea ferată”, deoarece : - conform art. 85.2 din R.T.

- dispoziția NUT, în cazul pierderii mărfii, calea ferată trebuie să plătească o despăgubire calculată după factură, după prețul curent al mărfii și, în lipsă, după prețul mărfurilor de aceeași natură și calitate, la locul și data la care marfa a fost primită la transport (februarie 2000) ; - proba valorii se face cu factura de cumpărare, coroborată cu documentele contabile ale reclamantei, care lipsesc în dosar; - aceasta a utilizat prețul cu amănuntul la stațiile Peco, de 8914 lei/litru, deși, în februarie 2000, acesta era de 3840 lei/litru, incluzând prețul de rafinărie și cel de transport. Pe de altă parte, se contestă, în recurs, includerea T.V.A., a accizelor și a taxei de drum, deși reclamanta nu a probat plata acestora și că le datorează, iar, pe de altă parte, marfa transportată a fost depozitată la O.T.

în vederea vânzării la export, când intervine plata T.V.A., accize, taxa de drum etc. În sfârșit, recurenta susține că nu datorează T.V.A. întrucât, pentru reclamanta care are în obiectul său de activitate, conform art. 5 din O.G. 49/1997, privind înființarea S.N.P. P. S.A., obligația de plată a T.V.A. se naște „la livrarea bunurilor mobile”, conform art. 1 din O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A., astfel că S.N.P. P. S.A. plătește T.V.A. numai pentru ceea ce vinde, adică pentru marfa ajunsă la destinație, dar nu și pentru cea lipsă. Cu privire la accize, recurenta susține că nu cad în sarcina sa, căci, potrivit O.G. nr. 27/2000, ele se plătesc pentru marfa vândută, iar, pe de altă parte, nu a dovedit, conform art. 45 alin. (3) din O.G.

nr. 27/2000, plata lor la bugetul statului. Recursul este fondat. Recurenta-pârâtă a formulat motive de apel în legătură cu care instanța de apel a dat o apreciere generică, fără a le examina temeinic, ceea ce a determinat-o să conchidă, vădit eronat, că „prejudiciul trebuie acoperit în condițiile și limitele art. 998 C. civ.” deși, în cauză, între părți există un raport contractual având ca obiect transportul produselor petroliere, reglementat prin Regulamentul de Transport pe calea ferată, aprobat prin lege. Totodată, instanța de apel reține, abstract, că prejudiciul a fost stabilit legal și cuprinde accizele și taxa de drum, fără a le individualiza valoric, iar asupra T.V.A. nu face nici o referire.

În sfârșit, aceeași instanță stabilește că „actele normative nu exclud perceperea acestor taxe și accize”(...), ceea ce echivalează cu izvorul răspunderii delictuale a cărăușului, evident, concluzie eronată. Raportul juridic litigios este contractual și reglementat prin norme speciale legale. În recurs, pârâta-recurentă nu a contestat răspunderea sa, în calitate de cărăuș, pentru prejudiciul creat prin lipsa, la destinație, a cantității de 1300 litri benzină, ci faptul că reclamanta nu a probat valoarea pagubei, dar și întinderea acesteia, reținută greșit de instanțe. Într-adevăr, reclamanta nu a individualizat sumele care constituie T.V.A., accize și taxa de drum, aferente prețului de rafinărie (livrare + transport) a cantității de marfă lipsă la destinație în februarie 2000. Pe de altă parte, aceasta nu a probat plata efectivă a acestor sume la bugetul statului sau că ele constituie o datorie viitoare determinată în sarcina sa.

În sfârșit, instanța de apel nu a examinat legalitatea și oportunitatea acestor taxe, ca obligații bugetare ale căii ferate, ținând seama de susținerile relevante ale pârâtei-recurente, în sensul că acestea nu le datorează ca atare și în condițiile date de calitatea reclamantei și destinația mărfii lipsă, elemente invocate în apărare și în apel de pârâtă. Drept urmare, conform art. 304 pct. 9 și 10, raportat la art. 312 alin. (4) C. proc. civ., urmează a se casa decizia și a se trimite cauza aceleași instanțe pentru judecare, competentă, conform art. 725 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., dispoziții ce vor fi avute în vedere la calificarea gradului de justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. S.A., sucursala marfă c onstanța. Casează decizia nr. 651 din 21 iunie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 4 martie 2003.