ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3478/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamantul R.L. a chemat în judecată S.A. F.C., solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii părților sociale, compuse din depuneri în bani și cota parte din fondurile fixe ale societății la valoarea reactualizată, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data efectuării plății. Judecătoria Carei, prin sentința civilă nr. 2624 din 21 decembrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 14.149.489 lei, reprezentând părți sociale reactualizate, conform raportului de expertiză D.I., cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data efectuării plății.

S-a reținut că reclamantul a intrat în societate, aducând ca aport social suma de 15.000 lei numerar și mijloace fixe în valoare de 37.265 lei ce i-au revenit în urma lichidării fostului CAP. În aplicarea art. 34 din Legea nr. 36/1991, la ieșirea din societate este corect ca societatea să fie obligată să-i restituie partea socială actualizată, cunoscut fiind că, de la constituirea societății profitul acesteia nu s-a împărțit sub formă de dividende ci a fost reținut pentru fondul de dezvoltare, pârâta majorându-și patrimoniul prin cumpărare de mijloace fixe. Prin decizia civilă nr. 496/18 mai 2001 Tribunalul Satu Mare a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 1.060.000 lei, reprezentând drepturi ale asociatului retras, actualizată cu indicele de inflație pe perioada cuprinsă între septembrie 1998 și data plății.

Instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 15 din statutul societății agricole și art. 30 alin. (2), art. 34 din Legea nr. 36/1991 societatea agricolă este obligată să restituie asociaților ieșiți din societate, părțile sociale deținute, la care se va adăuga sau scădea partea cuvenită din profitul sau pierderea societății în conformitate cu bilanțul aprobat de adunarea generală pentru finele anului în care a încetat activitatea de asociat, în cauză răspunzând acestor elemente, numai expertiza I.T. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 1556/12 noiembrie 2001, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia atacată și, rejudecând în fond cauza, a păstrat în totalitate sentința civilă nr. 2624 din 21 decembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Carei.

Împotriva acestor hotărâri, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, fiind și vădit netemeinice. În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se susține în esență că: - drepturile cuvenite asociaților retrași, sunt reglementate de art. 30 alin. (2) și art. 34 din Legea nr. 36/1991, situație în care se ține seama, exclusiv, de valoarea stabilită prin statut sau, dacă este cazul, cea modificată prin hotărârea adunării generale a asociaților, nefiind posibilă deci, stabilirea valorii părților sociale cuvenite asociatului retras, prin aplicarea indicelui de inflație sau prin raportarea acestora la valoarea întregului patrimoniu al societății; - pe de altă parte, instanțele au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., impunându-se completarea probațiunii, în sensul determinării dobânzii cuvenite reclamantului; - instanțele nu au lămurit excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, privind avocatul care s-a prezentat în cauză, cu referire la contractul de asistență juridică, fiind necesară rejudecarea litigiului, cu citarea reclamantului pentru a se stabili în ce măsură actele de procedură îndeplinite de avocat în numele său sunt valabile. Recursul în anulare nu este întemeiat.

Este adevărat că potrivit art. 34 din Legea nr. 36/1991, societatea este obligată să restituie părțile sociale, la care se va adăuga partea cuvenită din profitul său pierderea societății potrivit bilanțului din adunarea generală pentru finele anului în care a încetat calitatea de asociat și că, raportat la această dispoziție, în statutul societății s-a prevăzut că părțile sociale se restituie în condițiile art. 34 din Legea nr. 36/1991 după cum, de asemeni în art. 15 – statut – se prevede că societatea este obligată să restituie părțile sociale, la care se va adăuga sau scădea partea cuvenită din profitul sau pierderea societății, potrivit bilanțului aprobat de adunarea generală pentru finele anului în care a încetat calitatea de asociat.

Dar faptul că legea nu prevede astfel, vreo modalitate sau un criteriu de reevaluare a părților sociale la data retragerii (după cum se susține în recursul în anulare), nu înseamnă că, la restituirea părților sociale, trebuie să se țină seama exclusiv, de valoarea stabilită prin statut sau, dacă este cazul, de cea modificată prin hotărârea adunării generale a asociaților, neputând fi stabilită această valoare prin aplicarea indicelui de inflație sau prin raportarea acestora la valoarea întregului patrimoniu al societății (cum deasemeni se susține în recurs). Indiscutabil, la data retragerii din societate, valoarea părților sociale deținute de asociat (ca parte a capitalului social) constituie o creanță datorată de societate.

Tocmai de aceea, ca principiu, prima instanță a apreciat în mod corect, în raport de lipsa unei mențiuni din textul citat al Legii nr. 36/1991 privind posibilitatea actualizării, că la data adoptării legii, legiuitorul nu a anticipat evoluția în timp a devalorizării leului, fiind deci corect ca, societatea să fie obligată să restituie partea socială actualizată, în speță cunoscut fiind că de la constituirea societății profitul acesteia nu s-a împărțit cu titlu de dividende ci a fost reținut pentru dezvoltare (majorarea patrimoniului). Contrar ar însemna, ca în situația de necontestat, a deprecierii monedei naționale, să se revină la aplicarea principiului nominalismului monetar, aceasta însemnând pentru ipoteza de față, nu o reevaluare a creanței ci, obligația creditorului de a primi aceeași sumă, indiferent dacă puterea de cumpărare s-a schimbat.

Așa fiind, corect instanța de fond a reținut, întru stabilirea valorii actualizate a părților sociale, concluziile exp. D.I., care, actualizând valoric capitalul social, a stabilit, corespunzător, și valoarea datorată a părților sociale, - care, indiscutabil – conform și statutului societății (art. 6) constituie parte din acesta. Cum în cauză s-au efectuat trei expertize, instanța reținând, motivat, concluziile expertizei menționate, nu poate fi primită nici susținerea privind lipsa de rol activ a instanței raportat la prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., după cum, în ce privește dobânda, față de formularea cererii, corect aceasta nu a fost stabilită, ca modalitate de calcul și cuantum.

Tot astfel, în cauză, reclamantul a fost legal reprezentat, de avocat, în baza împuternicirilor avocațiale, partea, personal, confirmând în instanță această calitate. Așa fiind, față de cele arătate, recursul în anulare urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1556 din 12 noiembrie 2001 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2003.