ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3393/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul G.N. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Pensii a municipiului București, solicitând anularea deciziei de revizuire nr. 286/9532 din 6 septembrie 2004, emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000 și suspendarea acesteia până la soluționarea cauzei. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât pârâta nu a ținut seama de dovezile administrate în susținerea cererii sale de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, din care rezultă că în anul 1940 s-a refugiat împreună cu familia sa, din localitatea Diulmeni, județul Chilia, fosta U.R.S.S., în România.

A mai susținut că martorii C.I. și M.N. au relatat fapte care s-au petrecut în urmă cu peste 60 de ani și se poate prezuma că aceștia nu-și mai amintesc cu precizie anul exact al stabilirii familiei sale în țară. Totodată, reclamantul a precizat că fișa de refugiat, înregistrată de Comisariatul general al refugiaților și evacuaților, a fost întocmită la cererea tatălui său, în 1944, dar aceasta nu reprezintă data de la care s-au stabilit în comuna Dor Mărunt, județul Călărași.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință de la 16 noiembrie 2004, constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, a dispus suspendarea executării deciziei atacate, până la soluționarea cauzei, iar pe fondul litigiului, prin sentința civilă nr. 3174 din 16 noiembrie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada susținerilor sale, astfel că pârâta în mod greșit, revizuind hotărârea nr. 10790 din 25 iunie 2003, prin decizia atacată i-a stabilit acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, numai pentru perioada 26 septembrie 1944 - 6 martie 1945, în loc de perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, care se stabilise inițial.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța a apreciat eronat situația de fapt și a aplicat greșit legea. Examinând sentința atacată, în raport cu motivele de casare invocate, actele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Prin hotărârea nr. 10235/9532 din 6 februarie 2004, pârâta Casa de Pensii a municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a admis cererea reclamantului și a stabilit calitatea acestuia, de beneficiar al dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Ulterior, pârâta, procedând, din oficiu, la revizuirea hotărârii de mai sus, a emis decizia nr. 286/9532 din 6 septembrie 2004, prin care a reținut că reclamantul împreună cu familia sa s-au refugiat din județul Chilia, în anul 1944, iar nu în anul 1940, cum se considerase inițial și a stabilit că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 26 septembrie 1944 - 6 martie 1945, acordarea acestora urmând a se face începând cu data de 1 iulie 2003. Potrivit prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G.

nr. 105/1999, persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie, până la 6 martie, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu. Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Dovada încadrării în situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori. În cauză, din depozițiile martorilor D.I. și I.P., consemnate în încheierea pronunțată la data de 13 martie 1945, de Tribunalul Ialomița, secția I, în dosarul nr. 12/1945, rezultă că numitul G.P., împreună cu soția sa, E. și cei trei copii - Ac., A. și N., au venit din comuna Diulmeni, județul Chilia, în vara anului 1940, în comuna Dor Mărunt, județul Călărași. Declarațiile autentificate al martorilor C.I.

și R.N. atestă că reclamantul și familia acestuia s-au refugiat în luna august 1940, din localitatea Diulmeni, U.R.S.S., în România, stabilindu-și domiciliul în localitatea Dor Mărunt, județul Călărași, iar de la data refugiului, reclamantul nu s-a mai reîntors în Basarabia. În plus, în fișa de refugiat nr. 5573, întocmită la 26 noiembrie 1944, de Comisariatul general al refugiaților și evacuaților, nu se menționează data la care reclamantul și familia acestuia s-au refugiat în comuna Dor Mărunt, județul Călărași. Prin urmare, nu poate fi reținut că refugiul ar fi avut loc în anul 1944. Cât privește declarația martorilor C.I. și M.N., în mod corect instanța a reținut că nu pot fi luate în considerare la stabilirea datei refugiului, având în vedere că faptele relatate s-au petrecut în urmă cu 60 de ani și vârsta înaintată a acestora, care poate justifica o eroare în aprecierea datei exacte a refugiului familiei reclamantului.

De reținut, însă, că și din declarațiile acestora rezultă, cu certitudine faptul că reclamantul, împreună cu familia sa, s-au refugiat din localitatea Diulmeni, județul Chilia, fosta U.R.S.S., în România. În consecința, față de cele ce preced, se constată că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 3174 din 16 noiembrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.