ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5948/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 23 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Dâmbovița,

reclamantul P.I. din Târgoviște a chemat în judecată Statul român, prin

Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de două

miliarde lei, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin „blocarea

accesului liber la justiție, judecată inechitabilă, punerea în pericol a

persoanei și a statului de drept”.

În esență, în motivarea acțiunii, care nu a fost

încadrată în drept, reclamantul a susținut că în dosarul de urmărire penală nr.

14060/1993 s-a strecurat o gravă eroare, în sensul că partea vătămată dintr-o

infracțiune prevăzută de art. 260 C. pen. a fost transformată în reclamant,

ceea ce a avut consecințe importante prin inducerea în eroare a instanței de

judecată, prin scăderea eficienței muncii magistraților, prin încurajarea unor

infractori, prin nesiguranța persoanei și producerea de suferințe prin stres și

pierdere de timp.

Reclamantul susține că în opinia sa sistemul

actual trebuie schimbat, în sensul că Parchetul trebuie să trimită dosarele la

instanță, judecătorul fiind cel care trebuie să decidă începerea sau

neînceperea urmăririi penale.

Pentru aceste concluzii, rezultatul unui studiu

propriu de 7 ani, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de

două miliarde lei.

A fost atașat un studiu privind propunerea de

reformare a sistemului de procedură penală și s-a ridicat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 pct. 1 C. proc. civ.

Cauza a fost suspendată pentru soluționarea

excepției invocate.

Prin decizia nr. 219 din 11 iulie 2002, Curtea

Constituțională a respins excepția ridicată, reținând, în esență, că prin

decizia sa anterioară, nr. 486/1997 a admis excepția de neconstituționalitate a

art. 278 C. proc. civ., și a constatat că acel text era constituțional numai în

măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii

împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza

dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești

să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se

aplice în mod direct.

Prin sentința civilă nr. 687 din 20 noiembrie

2002, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a respins acțiunea.

S-a reținut în motivare că reclamantul nu a

administrat nici o probă care să justifice acordarea sumelor pretinse, nefiind

dovedită nici o faptă ilicită, nici prejudiciul, nici legătura de cauzalitate.

Astfel, nu a fost dovedită îngrădirea pretinsă

la justiție, acesta neuzând de dreptul recunoscut de Constituție, de a se

adresa cu plângere la instanță dacă era nemulțumit de soluția dată de procuror

în cauzele penale pe care le-a declanșat.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei

sentințe a fost anulat de Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 12

din 31 ianuarie 2003, ca netimbrat.

A reținut instanța de apel că sunt incidente

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, potrivit cu care

netimbrarea unei cereri sau căi de atac este sancționată cu anularea.

În termen legal, împotriva acestei decizii, a

declarat recurs reclamantul, care prin memoriile depuse consideră greșite atât

hotărârile pronunțate în cauză cât și decizia Curții Constituționale nr. 219/2002,

anexând, în mai multe exemplare scheme de studii proprii privind propuneri

legislative de modificare a legilor și Constituției; acte nepertinente în

soluționarea recursului de față. De aceea, cererea petentului a se înainta

Curții Constituționale invenția sa, prin suspendarea judecății, nu poate fi

primită, cazurile de suspendare fiind expres și limitativ prevăzute de lege.

De asemenea, cererea de înaintare a „invenției”

către Parlamentul României, de către instanța de recurs, nu poate fi primită,

caracteristic statului de drept fiind separația puterilor în stat, iar

procedura de judecată și competențele instanțelor judecătorești, inclusiv ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, sunt reglementate strict de lege. De aceea, nu se

regăsește printre competențele instanțelor trimiterea actelor depuse de

justițiabili, în dosare către alte organele ale statului.

Procedând la judecarea recursului, Curtea

constată că decizia atacată este legală, în raport cu dispozițiile art. 20,

raportat la art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a

lucrărilor dosarului, petentul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei

de două miliarde lei, drept compensare a unui pretins prejudiciu moral suferit.

Cum regula stabilită de art. 1 din legea

anterior menționată, este aceea a plății taxelor de timbru pentru acțiunile și

cererile introduse la instanțele judecătorești și nu s-a susținut existența în

speță a vreunei excepții, corect s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care „neîndeplinirea obligației de

plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a

cererii”.

Pentru considerentele anterior expuse, văzând că

nu este întrunit nici unul dintre motivele de casare prevăzut de art. 304 C.

proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul P.I. împotriva deciziei civile nr. 12 din 31 ianuarie 2003 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2004.