ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 965/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 965/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 654 din 20

decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

după parcurgerea litigiului în mai multe cicluri procesuale, s-a admis apelul

declarat de reclamantul, C.Ș., împotriva sentinței nr. 254 din 25 martie 2001,

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul,

CN I.N.M.H. București, și ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată

în parte, în sensul că s-a admis în tot cererea reclamantului și s-a stabilit

suma datorată de pârât la 531.435.185 lei.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței, iar intimatul pârât a fost obligat să plătească apelantului

reclamant suma de 5.540.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că apelantul reclamant, C.Ș., este autorul invenției

„Instalație pentru etalonarea moriștilor hidrometrice”, brevetată sub nr. 72219

din 29 martie 1979, care a fost aplicată de pârât, și că, în această calitate,

i se cuvenea cu titlu de recompensă actualizată la data de 1 martie 2001, suma

de 454.433.887 lei, plus dobânzile aferente acestei sume calculată pe

intervalul 1 martie-31 martie 2001, în sumă de 77.001.298 lei, deci, în total,

suma de 531.435.185 lei, astfel cum s-a stabilit prin expertiza contabilă

efectuată în cauză.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs, atât reclamantul, C.Ș., cât și pârâtul, C.N. I.N.M.H.

București.

Cu privire la recursul reclamantului,

C.Ș., se constată că, acesta critică decizia atacată, pe motiv că în considerentele

acesteia, instanța a menționat că suma totală acordată cu titlu de recompensă

de 531.435.500 lei (în care au fost incluse și dobânzile) este impozabilă,

conform O.G. nr. 73/1999, situație în care ar trebui să achite la bugetul

statului, conform raportului de expertiză omologat în cauză, suma de

211.503.214 lei cu titlu de impozit.

Or, în aceste circumstanțe, și cum

litigiul s-a născut din culpa pârâtului, care i-a contestat dreptul la

recompensă, reclamantul apreciază că, pentru evitarea prejudicierii sale cu

suma menționată anterior, se impune casarea hotărârii în temeiul art. 309 pct. 9

din C. proc. civ., și, pe fond, înlăturarea impozitării cu privire la sumele pe

care i le datorează pârâtul, I.N.M.H București, sau obligarea aceluiași pârât

să-i returneze sumele reținute ca impozit (în cuantumul arătat).

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamantul mai arată că O.G. nr. 73/1999, a intrat în vigoare la 1

ianuarie 2000, și este aplicabilă veniturilor realizate începând cu această

dată, astfel că din moment ce Statul Român, respectiv pârâtul, I.N.M.H.

București, nu i-a acordat recompensa cel târziu până la data de 31 decembrie

1990, când recompensa nu era impozitată, instanța era datoare, pentru

pronunțarea unei soluții legale și temeinice, să adopte una dintre modalitățile

arătate, în scopul evitării prejudicierii reclamantului.

În subsidiar, reclamantul critică

soluția și pentru motivul că instanța și-a însușit și omologat raportul de

expertiză, prin care s-a propus impozitarea sumei totale convenite cu titlu de

recompensă (531.435.500 lei) cu un procent uniform, deși aceasta era compusă

din recompensa propriu zisă (454.433.887) lei și dobânzile aferente acestei

sume (77.001.298 lei).

Or, cum până la 31 decembrie 2000,

dobânzile nu erau impozabile, iar după acea dată se impozitau cu 1%, înseamnă

că instanța, aplicând la propunerea experților un procent uniform asupra

întregii sume, l-a prejudiciat pe reclamant cu suma de 30.884.400 lei,

reprezentând impozit nelegal aferent dobânzilor

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea hotărârii atacate, în

raport de criticile formulate în recurs, se constată că acestea nu sunt

întemeiate.

Astfel, așa cum recunoaște chiar

reclamantul prin motivele de recurs, O.G. nr. 73/1999, se aplică începând cu 1

ianuarie 2000, tuturor veniturilor realizate începând cu această dată.

Or, cum recompensa cuvenită

reclamantului, în calitate de inventator, urmează a fi încasată după data

intrării în vigoare a actului normativ menționat, rezultă că acesta datorează

impozitul pe venit în cuantumul stabilit de expertiză și însușit de instanță.

Faptul că dreptul său la recompensă

s-a născut cu mult anterior datei menționate (1 ianuarie 2000), când recompensa

nu se impozita, nu are și nu poate avea vreo relevanță, atâta timp cât în

concret, acest drept i-a fost stabilit ulterior intrării în vigoare a O.G. nr. 73/1999,

și, ca atare, nu poate fi înlăturată această obligație legală.

De asemenea, nu poate fi primită nici

susținerea potrivit căreia pârâtul ar trebui să-l despăgubească pe reclamant cu

o sumă echivalentă impozitului ce urmează a fi încasat la sursă, deoarece, o

astfel de situație ar echivala cu negarea dreptului pârâtului (cu referire la

dreptul de apărare), de a contesta pretențiile reclamantului pe care le-a considerat

neîntemeiate, astfel că faptul că din această cauză s-a ajuns la situația ca

între timp recompensa să fie impozitată, nu-i poate fi imputabilă acestuia din

urmă, cu consecința obligării sale la plata de despăgubiri.

Totodată, se constată că nici

motivul subsidiar de recurs nu poate fi primit, în contextul în care dobânzile

au fost acordate ca parte componentă a recompensei (care împreună cu aceasta

constituie venitul impozabil situație confirmată chiar prin dispozitivul

deciziei atacate, prin care reclamantului i s-a stabilit cuantumul sumei

datorate de pârât la 531.435.185 lei), și nu pentru depozite constituite la

bancă, pentru a se aplica un procent inferior de impozitare, specific acestei

categorii de venituri.

Așa fiind, recursul reclamantului

urmează a fi respins ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de

pârâtul, CN I.N.M.H. SA București, se constată că acesta formulează critici

împotriva deciziei atacate, susținând printr-un prim motiv de recurs, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., că instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut, cu referire la faptul că, deși

reclamantul a solicitat prin cererea introductivă să i se acorde dobânda legală

aferentă a sumei reactualizate pentru luna mai 1994, și dobânda la vedere aferentă

acestei perioade, totuși, instanța i-a acordat prin interpretarea eronată a

dispozițiilor art. 1088 din C. civ., care statuează că despăgubirile cuvenite

pentru întârziere în executare, (respectiv plata celor 15 salarii cuvenite

pentru invenția realizată), nu pot cuprinde decât daunele interese echivalente

dobânzii legale, atât suma cuvenită cu titlu de recompensă, reactualizată, cât

și dobânzile reactualizate, ajungându-se în final la obligarea sa la plata unei

sume de 531.435.185 lei pentru o invenție, care nu a putut fi aplicată decât în

urma unor substanțiale îmbunătățiri efectuate pe cheltuiala sa.

Printr-un alt motiv, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9, se susține că, instanța de apel a reținut greșit,

că tribunalul ar fi ignorat la pronunțarea soluției principiul

„non

reformatio in pejus”

, și ca urmare, că i-ar fi redus greșit drepturile

cuvenite acestuia cu titlu de recompensă, în propria sa cale de atac, de la

31.500.000 lei la 22.351.056 lei, deoarece această situație este contrazisă de

faptul că, prin hotărâre ulterioară (sentința nr. 254 din 15 februarie 2001), i

s-a acordat reclamantului suma de 40.678.475 lei, deci o sumă superioară celei

acordate anterior (31.500.000 lei) pe care reclamantul, deși invitat, a refuzat

să se prezinte s-o încaseze.

Prin cel de al treilea motiv de

casare, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, se critică soluția, pe

considerentul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, care în

parte sunt chiar contradictorii, pârâtul, susținând, sub acest aspect, că

există contradicție între considerentele de la pag.5 și cele de la pag.3 alin. (5)

din hotărâre, și că, în plus, instanța nu a arătat în concret probele pe care

și-a întemeiat concluzia, că invenția realizată de reclamant ar fi de interes

național, și că ar reprezenta un progres tehnic, mulțumindu-se să rețină că

această situație ar fi confirmată de probele de la dosar, care în opinia

pârâtului ar demonstra tocmai contrariul, și anume că instalația care a făcut

obiectul invenției era afectată de serioase imperfecțiuni tehnice, care practic

a condus, pentru a putea fi aplicată, la substanțiale eforturi financiare din

partea pârâtului, generate de necesitatea înlocuirii și remedierii unor părți

componente ale instalației care a fost supusă în final unei aprobări

suplimentare pentru a putea fi utilizată.

Prin cel de al patrulea motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 9 C. proc. civ., pârâtul susține că, în

mod greșit, instanța de apel a omologat raportul de expertiză. În condițiile în

care experții nu s-au deplasat pentru efectuarea constatărilor la fața locului,

adică la unitățile care au pus în funcțiune instalația care a făcut obiectul

invenției, pentru a se convinge că în realitate aceasta a generat mai multe

pagube decât avantaje economice, astfel că, în acest context, nu se justifica

adăugarea la sumele cuvenite reclamantului nici contravaloarea așa ziselor

avantaje economice, calculate de experți la suma de 81.579.200 lei, cu atât mai

puțin suma de 23.940.000 lei, reprezentând contravaloarea orelor efectuate

peste program în care au fost incluse și cheltuielile proprii ale reclamantului,

de asemenea nedovedite.

În sfârșit, prin cel de al cincilea

motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 din C. proc. civ.,

se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de probă, care era

hotărâtor în dezlegarea pricinii, cu referire la faptul că reclamantul a fost

invitat de pârât prin adresa ne.1705 din 23 aprilie 2001, pentru a se prezenta

la sediul acesteia în vederea achitării sumei de 40.678.472 lei, cu titlu de

recompensă pentru invenția realizată, plus 14.575.000 lei cheltuieli de

judecată, însă, deși reclamantul nu a dat curs acestei invitații, totuși

ulterior, la termenul din 6 septembrie 2001, în apel, a cerut cu rea credință

în opinia pârâtului, reactualizarea și aplicarea dobânzii comerciale, dar nu la

această sumă ci la suma de 253.158.357 lei, cerere încuviințată greșit de

instanță și urmare căreia s-a ajuns potrivit concluziilor expertizei la plata

unor despăgubiri în sumă de 531.435.000 lei, care sunt exagerate ca nivel, față

de beneficiile înregistrate în urma aplicării invenției.

Tot în legătură cu acest motiv,

pârâtul mai susține că instanța nu s-a pronunțat nici asupra unor mijloace de

probă, cum este adresa nr. 475 din 12 decembrie 2000, emisă de B.R.M.L., cu

ajutorul căruia pârâtul a făcut dovada că invenția în formă brevetată nu a fost

avizată de această autoritate, datorită imperfecțiunilor pe care le prezenta.

Recursul pârâtului nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că reclamantul, C.Ș., este autorul invenției „Instalația pentru

etalonarea moriștilor hidrometrice”, brevetată de O.S.I.M. sub nr. 72219 din 29

martie 1979, aplicată de pârâtul, I.N.M.H., și că părțile nu au convenit prin

negociere asupra sumelor care i se cuveneau reclamantului, în baza Legii nr. 64/1991,

cu titlu de recompensă, motiv pentru care acesta a chemat în judecată pe pârât,

solicitând instanței să-l oblige pe acesta la plata sumei de 60.000.000 lei

actualizată cu titlu de recompensă, cu dobânzile legale aferente acestei sume

(dos.9794/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 București).

Față de obiectul cererii, astfel cum

a fost expus, se constată că primul motiv de recurs (prin care se susține că

instanța ar fi acordat mai mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut), nu

poate fi primit, deoarece instanța a fost învestită să acorde sumele cuvenite

reclamantului, reactualizate în raport de indicele de inflație, și ca atare de

la data promovării acțiunii, 26 iulie 1994, până la data de 1 martie 2001, până

când s-a întocmit calculul de către experți, sumele cuvenite reclamantului au

fost afectate de inflație, și ca atare, bine instanța de apel a omologat

completarea raportului de expertiză prin care s-a stabilit că reclamantului i

se cuvine cu titlu de recompensă suma totală de 531.435.185 lei, impozabilă,

astfel că, în aceste condiții, greșit se susține că hotărârea atacată a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., din

moment ce reclamantului i s-a acordat cea a cerut, și nu ceea ce nu a cerut sau

mai mult decât a cerut.

De asemenea, se constată că, nici

motivul al doilea de recurs, prin care pârâtul susține în opoziție cu

reclamantul că, în cauză, instanțele nu ar fi încălcat prin soluțiile adoptate

principiul

„non reformatio în prejus”

, nu poate fi primit, din moment ce

în final acțiunea a fost admisă pentru suma de 531.435.185 lei (din care

454.433.887 lei recompensă și 77.001.298 lei dobânzi), și ca atare, a rămas

fără nici o semnificație faptul că prin hotărârile anterioare, respectiv

sentința nr. 254 din 15 martie 2001, a Tribunalului București, secția a IV-a civilă

(dosar nr. 1780/2000), reclamantului i s-a acordat cu titlu de recompensă numai

suma de 22.351.056 lei (plus 18.327.419 lei dobânzi, deci în total suma de

40.678.475 lei), după ce printr-o sentință (nr. 480 din 26 mai 1998, dosar nr. 3200/1997),

pronunțată de aceeași instanță în ciclul procesual anterior, casată, ca urmare

a admiterii apelului reclamantului conform deciziei nr. 46 din 31 ianuarie 2000,

a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, i se acordase acestuia cu

același titlu suma de 31.500.000 lei.

Cu alte cuvinte, în prezent, acest

motiv de recurs nu mai prezintă nici o semnificație pentru a fi examinat,

raportat la cuantumul sumei stabilită ca datorată prin hotărârea atacată care

este definitivă, și a devenit și irevocabilă prin respingerea recursurilor.

Totodată, urmează a fi înlăturată și

critica formulată tot în cadrul acestui motiv de recurs, potrivit căreia

instanța de apel ar fi majorat nejustificat cuantumul drepturilor stabilite

reclamantului, în sensul că numai pe un interval de timp de 7 luni de zile

recompensa cuvenită reclamantului a fost dublată de la suma de 253.158.957 lei

la 531.435.185 lei, ca urmare a aplicării eronate a reactualizării, atât asupra

recompensei propriu zise, cât și în ceea ce privește dobânzile aferente.

Or, în contextul în care, prin

cerere, reclamantul a solicitat ca drepturile sale să fie reactualizate în

raport de indicele de inflație care a erodat în mod obiectiv sumele cuvenite

acestuia, cu titlu de recompensă, nu se poate reproșa instanței că ar fi

acordat reclamantului o sumă exagerată, din moment ce așa a rezultat cuantumul

acesteia din calculele efectuate de experți, care nu au fost combătute eventual

printr-o contraprobă, pentru a se demonstra că acestea sunt greșite.

În ceea ce privește cel de al

treilea motiv de recurs, se constată că nici acesta nu este întemeiat, deoarece

hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că se

bazează pe probele dosarului, cu referire specială la expertiza efectuată în

cauză, iar referitor la așa zisele contradicții pe care le-ar conține, se

apreciază că nici aceste susțineri nu sunt fondate, din moment ce datele

consemnate la pag.3 alin. (5) din hotărâre, reprezintă, așa cum rezultă din

considerente, opinia reclamantului, pe când cele de la pag.5 alin. (1),

constituie reținerile instanței care au fost avute în vedere la pronunțarea

deciziei. Ca atare, fără nici un temei, se susține că hotărârea ar conține

motive contradictorii, din moment ce susținerile (aprecierile) unei părți nu

pot fi contradictorii cu reținerile instanței, care are obligația să verifice

legalitatea și temeinicia acestora, și numai după aceea să le aibă eventual în

vedere la pronunțarea soluției.

Faptul că, ulterior brevetării,

pârâtul a efectuat anumite îmbunătățiri la instalație, care a făcut obiectul

invenției, nu poate avea nici o relevanță, deoarece nici un text legal nu poate

interzice celui care aplică invenția să facă unele modificări ale unui mijloc

fix, bineînțeles cu aprobările de rigoare, însă, în cauză, nu se face dovada că

au existat asemenea aprobări, așa încât, toate susținerile pârâtului prin care

acesta încearcă să demonstreze lipsa oricărui avantaj economic, rezultat din

aplicarea invenției, nu poate avea nici o semnificație, și legat de aceasta nu

pot fi primite nici susținerile acestuia, în sensul că ar trebui deduse prin

compensare cheltuielile efectuate pentru îmbunătățirea performanțelor invenției

din recompensa cuvenită reclamantului, întrucât o asemenea cerere nu are nici un

suport legal.

Cert este că, din moment ce invenția

a fost brevetată de către organul abilitat de lege în acest sens (O.S.I.M.),

iar pârâtul a pus-o în aplicare, aceasta nu mai are calitatea să conteste și să

declare că invenția ar fi creat mai multe pagube decât avantaje economice, cu

scopul reducerii s-au chiar eliminării totale a drepturilor cuvenite autorului

acesteia, stabilite prin expertiză și în conformitate cu dispozițiile legale în

materie (Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, partea I și partea II).

Totodată și legat de acest aspect,

se mai reține că, bine instanța a respins cererea pârâtului privind efectuarea

unei expertize metrologice, deoarece, oricum, expertul nu putea infirma prin

constatările sale așa zisele imperfecțiuni majore ale instalației, în contextul

în care aceasta a fost brevetată.

Cu alte cuvinte, indiferent de

îmbunătățirile aduse instalației, a căror necesitate a rezultat în cursul

funcționării acesteia, pârâtul nu poate contesta existența elementului de

noutate și al performanțelor tehnice avute în vedere la brevetarea acesteia.

De asemenea, nu poate fi reținut

nici cel de al patrulea motiv de recurs, întrucât raportul de expertiză nu este

nul, cum se susține neîntemeiat, având în vedere că, în speță, obiectivul

expertizei l-a constituit stabilirea, în raport de legislația în vigoare, a

drepturilor cuvenite reclamantului în calitate de autor al unei invenții brevetate,

cu titlu de recompensă, sau altfel spus expertul trebuia să determine exclusiv,

prin calcule nivelul recompensei cuvenite reclamantului.

Ca atare, cum acest obiectiv a fost

de natură contabilă și nu tehnică, pentru a fi necesară o deplasare la fața locului

pentru întocmirea lucrării, nu se poate primi susținerea, potrivit căreia

neconvocarea părților la întocmirea lucrării ar atrage, în baza art.208 din C.

proc. civ., nulitatea raportului de expertiză.

Referitor la al cincilea motiv de

recurs, prin care se susține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra

unor mijloace de apărare și dovezi administrate, cu referire la adresele 1705

din 23.04.2001, prin care reclamantul a fost invitat de pârât pentru a-i achita

drepturile stabilite prin sentința nr. 254 din 15 martie 2001, a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă (dos. nr. 1780/2000), la nivelul sumei de

40.678.475 lei, cu cheltuieli de judecată în sumă de 14.545.000 lei și acesta a

refuzat să se prezinte în acest scop, precum și referitor la adresa nr. 475 din

12 decembrie 2001, a B.R.M.L., din care rezulta că invenția brevetată nu a fost

avizată de această autoritate, se constată că, nici aceasta nu este întemeiat,

din moment ce, urmare omologării raportului de expertiză, instanța de apel a

considerat că reclamantului i se cuvine cu titlu de recompensă suma de

531.435.185 lei, ceea ce înseamnă că s-a pronunțat implicit și asupra faptului

că sumele acordate inițial reclamantului (40.678.475 lei recompensă și

14.545.000 lei cheltuieli de judecată) au fost stabilite într-un cuantum eronat,

în raport de nivelul reactualizat al recompensei și al dobânzilor datorate, în

temeiul art. 43 din C. com.

De asemenea, împrejurarea că

instanța de apel a admis în fond acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata

sumelor stabilite prin raportul de expertiză pe care l-a omologat, demonstrează

c în realitate, și ținând cont de ansamblul probator existent la dosar, s-a

pronunțat implicit și cu privire la așa zisul mijloc de probă concretizat în

adresa nr. 475 din 12 decembrie 2001, hotărând în consecință că, pretinsele

imperfecțiuni tehnice ale instalației care a făcut obiectul invenției, care au

fost remediate potrivit susținerilor pârâtului abia în anul 1996, nu pot influența

în sensul reducerii cuantumului recompensei cuvenite reclamantului, astfel cum

a fost determinat prin completarea la raportul de expertiză.

În concluzia generală, se constată

că bine a reținut instanța de apel, în fundamentarea soluției, că, chiar dacă

prin modificările aduse (care nu s-a făcut dovada că au fost avizate de O.S.I.M.),

s-au îmbunătățit parametrii instalației, nu se poate susține că aceasta nu

îndeplinea condițiile cerute pentru brevetare, și că aceasta nu a putut fi

utilizată, în forma în care a fost brevetată, din moment ce, astfel cum rezultă

din probele dosarului, o morișcă etalonată în instalația care a făcut obiectul

invenției a condus la obținerea unui rezultat practic egal cu o morișcă

etalonată într-o instalație A.O.T.T., situație care, dealtfel, a fost

recunoscută de pârât prin răspunsul la întâmpinare și, ca urmare, în mod

judicios l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului sumele prevăzute în

dispozitivul deciziei.

Așa fiind, și recursul pârâtului

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul, C.Ș., și de pârâta, CN I.N.M.H. SA București,

împotriva deciziei nr. 654 din 20 decembrie 2001, a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 11 martie 2004.