ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 587/2004

Asupra recursurilor de față; Din actele dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 178 din 2 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Galați au fost condamnați inculpații: G.D. la pedeapsa de 20 de ani închisoare și 8 ani interzicerea unor drepturi, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 75 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 174 și art. 175 lit. a), art. 176 lit. d) C. pen. Același inculpat a mai fost condamnat și la pedeapsa de 7 ani închisoare, în baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și f) C. pen., cu art. 75 alin. (2) și art. 13 C. pen. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 2 ani, în final G.D.

urmând a executa 22 de ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. V.I. la pedeapsa de 20 de ani închisoare și 8 ani interzicerea unor drepturi, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174, art. 175 lit. a) și art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Totodată, inculpatul V.I. a fost condamnat la 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și f) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (2) C. pen. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus executarea pedepsei de 20 de ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani și 6 luni închisoare, în final inculpatul V.I.

urmând a executa pedeapsa de 22 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pe o durată de 8 ani. Prin aceeași sentință a mai fost condamnat inculpatul H.V. la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat (pedeapsă la care s-a inclus prin contopire și pedeapsa de 3 ani și 2 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2060 din 3 septembrie 2002 a Judecătoriei Galați și un spor de 1 an închisoare). A fost menținută starea de arest a inculpaților și s-a computat perioada arestării preventive. Acțiunea civilă introdusă de partea vătămată R.P., cetățean sârb, a fost disjunsă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: Inculpații, încă înainte de anul 1997 au fost la muncă în Republica Serbia, în satul Dvoriște, în perioade diferite, H.V.

și V.I., fiind găzduiți la o bătrână pe nume M. În timpul cât a stat în satul Dvoriște inculpatul V.I. a prestat diferite munci la familia R.J. și R.P., ocazie cu care a aflat că aceștia dețin acasă sume mari de bani în valută. Familia R. avea o casă în satul Dvoriște, iar înspre un deal din apropiere, la aproximativ un km, în afara satului, într-o zonă împădurită, în punctul numit „Poiana” deținea și un grajd pentru animale și o construcție (casă) compusă din 3 camere. În noaptea de 18 iunie 1997, inculpații G.D., V.I. și H.V. au înnoptat într-o casă aparținând bătrânei M., ocazie cu care V.I. a propus celorlalți coinculpați să fure bani din locuința familiei R., după care să părăsească localitatea și să revină în țară, propunere acceptată.

Pentru realizarea scopului propus, în dimineața zilei de 19 iunie 1997, în jurul orelor 8,00, cei trei inculpați au mers la magazinul din centrul satului Dvoriște, unde se adunau cei interesați a găsi de muncă pentru ziua respectivă, stabilind modul în care vor acționa pentru sustragerea banilor din locuința familiei R. Concret, au hotărât că H.V. va rămâne în centrul satului pentru a supraveghea când R.P. urma să plece din domiciliu, inculpatul G.D. trebuia să aștepte pe R.J. la casa din afara satului, iar V.I. urma să meargă în zona din spatele locuinței ca apoi, după venirea lui H.V., să pătrundă în locuință. După punerea la punct și finalizarea ultimelor amănunte inculpații au trecut la acțiune pentru îndeplinirea sarcinilor proprii.

Dar în timp ce V.I. „pândea” plecarea victimei către casa din afara satului, a fost observat de către aceasta și invocând un motiv oarecare a însoțit-o către căsuță, unde aștepta inculpatul G.D. După ce victima R.J. a început să dea hrană animalelor, în momentul în care aceasta a intrat în casă, inculpatul V.I. a împins-o din spate, victima căzând în genunchi, la mică distanță de ușa de acces în camera din mijloc. Inculpatul V.I. a cerut ajutor lui G.D. și împreună au legat victima, iar pentru ca aceasta să nu țipe i-au pus un căluș în gură, timp în care au lovit-o în cap. După imobilizarea victimei, inculpatul V.I. a căutat-o prin buzunare, fără să găsească asupra ei cheia de la locuința din sat după care au legat ușa încăperii prin exterior și au plecat spre satul Dvoriște, pe o cărare care i-a dus în spatele casei.

La scurt timp a venit și inculpatul H.V., apoi V.I. a găsit cheia de acces și au pătruns toți trei în casă începând să scotocească prin lucrurile din încăpere. Din interior, inculpatul G.D. a furat suma de 40 mărci germane și un briceag, iar coinculpații H.V. și V.I. au luat dintr-o geantă diplomat bancnote în valută, respectiv mărci germane și franci elvețieni. După luarea bunurilor arătate inculpații au părăsit locuința și s-au îndreptat spre granița cu România pe care au trecut-o în aceeași zi, prin punctul de trecere Porțile de Fier I. S-a mai reținut că inculpatul H.V. nu a cunoscut modul în care au procedat ceilalți doi inculpați cu victima R.J. În cursul aceleiași zile, 19 iunie 1997, organele de poliție sârbe au efectuat investigații și au stabilit dintre toți cetățenii străini aflați pe raza localității Dvoriște lipseau doar cei trei inculpați, motiv pentru care au fost sesizate organele judiciare române.

Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, schiței locului faptei, planșelor foto, actelor medico legale întocmite de autoritățile sârbe competente, depozițiile martorilor N.P., T.D., P.I., T.C., declarațiile părții vătămate R.P., probe coroborate cu declarațiile inculpaților. Curtea de Apel Galați, prin decizia penală nr. 579/ A din 10 octombrie 2003 a respins apelurile formulate de inculpați, apeluri ce au vizat legalitatea și temeinicia sentinței atacate, solicitând schimbarea încadrării juridice în art. 211 alin. (3) C. pen. și reindividualizarea pedepselor. Împotriva acestei decizii inculpații V.I. și G.D. au declarat apel, primul inculpat solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. Recursurile nu sunt fondate. Instanțele de fond și de apel, au stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpaților încadrând corespunzător din punct de vedere juridic faptele comise în textele de lege menționate. În ceea ce privește participarea inculpatului V.I. la comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa, Curtea constată că probele administrate evidențiază vinovăția acestuia. Este adevărat că inculpatul pe parcursul celor două faze procesuale a avut o poziție oscilantă, de la negarea faptelor la recunoașterea acestora, recunoașteri parțiale, reveniri asupra declarațiilor și minimalizarea contribuției personale sau ale celorlalți participanți. Inițial, inculpatul V.I.

a indicat detailat modul în care a acționat împreună cu inculpatul G.D. la legarea, lovirea și imobilizarea victimei R.J., apoi a revenit și l-a menționat numai pe G.D. ca autor, pentru ca ulterior să declare că el doar a împins victima în casă și numai după ce aceasta a fost imobilizată de celălalt inculpat a căutat prin buzunare cheia de la locuința din sat. Tot cu ocazia ultimei audieri, inculpatul V.I. a precizat că după aceste momente a ieșit din încăperea unde se afla victima și nu a știut modul în care a acționat în continuare G.D. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar conform art. 62 din același cod, în vederea aflării adevărului, instanța de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele.

Așadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o distincție în ceea ce privește valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecății. În consecință, nu există nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpatului, instanța fiind îndrituită a reține numai pe acelea pe care le considera că exprimă adevărul. Simpla retractare de către inculpat a primelor declarații nu poate produce efectul de a înlătura declarația retractată, cu atât mai mult atunci când situația de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă și din alte probe ale dosarului.

Instanța de fond a avut în vedere aceste texte de lege și a reținut ca fiind conforme cu adevărul, declarațiile inculpatului V.I. în care acesta a recunoscut faptele pentru care a fost trimis în judecată, întrucât aceste declarații sunt cele care se coroborează cu celelalte mijloace de probă și care conduc la aceeași concluzie, și anume că inculpatul a participat ca autor la comiterea celor două infracțiuni. Astfel, așa cum rezultă din declarațiile inculpaților, singurul care a cunoscut-o pe victimă până la data comiterii faptei a fost inculpatul V.I., care lucrase la familia acesteia și cunoștea starea materială, dar și locul unde se afla gospodăria din afara satului și unde au așteptat-o pe victimă.

Tot din declarațiile celor trei inculpați, rezultă că aceștia stabilind în concret sarcinile fiecăruia, sarcini care au fost respectate până la imobilizarea victimei, așa explicându-se de ce coinculpatul H.V. nu a fost trimis în judecată decât pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat întrucât el, conform înțelegerii prealabile, a rămas în centrul satului pentru a supraveghea pe soțul victimei. În momentul în care victima a fost împinsă în casă, inculpatul V.I. a aplicat lovituri acesteia și chiar dacă actele cele mai violente au fost exercitate de G.D., coinculpatul V.I.

le-a acceptat ca făcând parte din acțiunea infracțională, inclusiv împiedicarea posibilității victimei de a cere ajutor prin blocarea gurii cu materiale textile (moartea s-a produs prin asfixie mecanică cu corp străin, proteză dentară, prezența acestei proteze în faringe demonstrând că victima, prin mișcări repetate ale limbii a imobilizat proteza dentară pe de maxilarul superior, iar prin retropulsia bazei limbii a deplasat-o în faringe, obstrucționându-l la nivelul orofaringelui, blocând astfel și calea respiratorie prin orificiile nazale și rinofaringe). În aceste condiții și acest inculpat este coautor al infracțiunii de omor deosebit de grav, el acceptând, chiar indirect, decesul, accept rezultat din comportamentul lui din momentul în care a constatat starea de pericol în care a fost adusă victima.

Ca atare, în speță, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 174 și art. 176 lit. d) C. pen. și cu privire la inculpatul V.I., motiv pentru care prima critică formulată hotărârilor pronunțate nu este fondată. Și cel de al doilea motiv de recurs invocat de inculpați (prin care au solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de omor deosebit de grav și tâlhărie, în infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei) este nefondat.

Încadrarea juridică în infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 și art. 176 lit. d) C. pen., este corectă întrucât imobilizând-o pe victimă, ce avea vârsta de 75 de ani, și legând-o la gură cu un material textil, după ce în prealabil au lovit-o, cauzându-i leziuni printre care și fractura coastelor V-VIII (partea dreaptă) lăsând-o apoi închisă într-o casă izolată, la circa un km de sat, fără nici o posibilitate de a fi salvată, în scopul de a putea sustrage dintr-o altă locuință a acesteia (cea din satul Dvoriște) bani, fapt ce s-a și întâmplat, inculpații au acceptat producerea rezultatului letal. Ca atare, poziția lor subiectivă în momentul săvârșirii faptei, se caracterizează prin intenție sub forma acceptării producerii rezultatului celui mai grav, moartea victimei și nu prin intenție depășită ce ar încadra faptele în infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei, prevăzută de art. 211 alin. (3) C. pen.

Cu privire la individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpați, Curtea constată că au fost respectate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. La dozarea pedepselor s-a ținut seama de pericolul social ridicat al infracțiunilor comise, pericol dedus din modul în care au acționat cei doi infractori, de motivul faptelor comise și mai ales de consecințele ireparabile ale uneia din infracțiuni, precum și din împrejurarea că infracțiunile fiind comise într-un alt stat au avut impact negativ asupra imaginii țării noastre. Referitor la profilul moral al celor doi inculpați din probele administrate rezultă că aceștia au avut o poziție contradictorie față de faptele reținute în sarcina lor, în scopul diminuării răspunderii penale, iar V.I.

este recidivist. Toate aceste elemente de circumstanțiere ale faptelor și făptuitorilor au fost analizate de instanța de fond și verificate în apel, pedepsele aplicate fiind bine individualizate. În raport de considerentele arătate recursurile declarate de inculpați sunt nefondate și în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse. Se va computa perioada arestării preventive, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.D. și V.I. împotriva deciziei penale nr. 579/ A din 10 octombrie 2003 a Curții de Apel Galați. Compută prevenția după cum urmează: pentru inculpatul G.D. de la 3 septembrie 2001 la 30 ianuarie 2004, iar pentru inculpatul V.I. de la 13 septembrie 2001 la 30 ianuarie 2004. Obligă recurenții la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2004.