ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2117/2004

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2117/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sesizarea nr. 101/13D/1996

înregistrată la nr. 2/1992, la Camera de Conturi a județului Tulcea - Colegiul

jurisdicțional Tulcea, Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi a

județului Tulcea a trimis în judecată și a solicitat obligarea R.A. P.S.P.

Tulcea, la plata către buget a sumei de 51.754.985 lei impozit pe profit,

31.628.047 lei vărsăminte din profitul net și 18.711.153 lei majorări de

întârziere, 26.677.061 lei impozit pe profit, 13.858.204 lei vărsăminte din

profitul net și 8.197.113 lei majorări de întârziere, 91.524.540 lei impozit pe

profit și 20.538.016 lei majorări de întârziere, 34.338.149 lei T.V.A. și

28.895.543 lei majorări de întârziere.

S-a solicitat, de asemeni, obligarea

în solidar, la plata majorărilor de întârziere către R.A. P.S.P. Tulcea, a

pârâților S.M., D.C., Z.I., C.C., G.E., pentru suma de 18.711.513 lei, a

pârâților S.M., A.A., Z.I., C.C., G.E., pentru suma de 8.197.113 lei, G.E.,

pentru suma de 20.538.016 lei și S.M., la plata sumei de 28.895.543 lei, sumele

reprezentând prejudiciul cauzat unității, urmare a calculării și înregistrării

majorărilor de întârziere.

S-a mai solicitat obligarea în

solidar a pârâților S.M., M.A., J.P., la plata despăgubirilor civile în sumă de

13.211.944 lei către R.A. P.S.P. Tulcea, a lui S.M. și J.P., la plata

despăgubirilor civile în sumă de 1.170.680 lei către R.A. P.S.P. Tulcea, a lui S.V.

și S.M., la plata sumei de 170.299.272 lei despăgubiri civile către R.A. P.S.P.

Tulcea, a lui S.M. și J.P., la plata sumei de 405.492.267 lei despăgubiri

civile către R.A. P.S.P. Tulcea, a lui J.P. și S.M., la plata către R.A. P.S.P.

Tulcea a sumei de 1.804.390 lei, în toate cazurile cu dobânzile prevăzute de

lege.

Camera de Conturi a județului Tulcea

- Colegiul jurisdicțional Tulcea, prin sentința civilă nr. 17 din 2 aprilie 1997, a admis în parte sesizarea Procurorului financiar și a obligat R.A. P.S.P. Tulcea, la plata

către buget:

- 51.754.986 lei impozit pe profit

și 11.613.819 lei majorări de întârziere;

- 31.628.047 lei vărsăminte din

profitul net al regiei și 7.097.334 lei majorări de întârziere;

- 26.677.061 lei impozit pe profit

și 5.088.732 lei majorări de întârziere;

- 13.858.204 lei vărsăminte din

profitul net al regiei și 3.109.781 lei majorări de întârziere;

- 91.524.540 lei impozit pe profit

și 20.538.016 lei majorări de întârziere;

- 34.330.149 lei T.V.A. și

28.895.543 lei majorări de întârziere.

A respins cererile privind obligarea

în solidar a pârâților S.M., D.C., Z.I., C.C., G.E., la plata către R.A. P.S.P.

Tulcea, a sumei de 18.711.153 lei despăgubiri civile, a pârâților S.M., A.A., Z.I.,

C.C., G.E. la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a sumei de 20.538.016 lei

despăgubiri civile și a pârâtului S.M. la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a

sumei de 28.895.543 lei, despăgubiri civile, ca nefondate.

A respins cererea pentru obligarea

în solidar a pârâților S.M., J.P. și M.A., la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a

sumei de 13.211.944 lei, despăgubiri civile, ca nefondată.

A obligat în solidar pârâții S.M. și

J.P. la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a sumei de 1.170.680 lei despăgubiri

civile și a dobânzii de 205% ce se va calcula asupra sumei de 1.170.608 lei,

începând cu data de 1 octombrie 1995 și până la data achitării integrale a

sumei.

A obligat în solidar pârâții S.V. și

S.M., la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a sumei de 170.299.272 lei despăgubiri

civile și a dobânzii de 205% ce se va calcula asupra sumei de 170.299.272 lei,

de la data de 12 decembrie 1994 și până la data achitării integrale a sumei.

A obligat în solidar pârâții J.P. și

S.M., la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a sumei de 520.205.677 lei,

despăgubiri civile și a dobânzii de 205% ce se va calcula asupra sumei de

520.205.677 lei, de la data de 6 octombrie 1995 și până la data achitării

integrale a sumei.

A respins cererea privind obligarea

în solidar a pârâților S.M. și J.P,. la plata către R.A. P.S.P. Tulcea, a sumei

de 1.804.390 lei, ca nefondată.

A obligat pârâții R.A. P.S.P.

Tulcea, S.M., J.P. și S.V. la plata a câte 50.000 lei fiecare, cheltuieli de

judecată în folosul statului.

A instituit sechestrul asigurator

asupra bunurilor pârâților S.M., S.V. și J.P., până la concurența sumelor la

care au fost obligați.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs R.A. P.S.P. Tulcea și J.P., S.M. și S.V.

Curtea de Conturi, secția jurisdicțională,

prin decizia nr. 620 din 6 noiembrie 1997, a respins recursurile declarate, ca nefondate.

La 3 decembrie 1997, R.A. P.S.P.

Tulcea, J.P., S.M. și S.V. au solicitat ca în contradictoriu cu Curtea de

Conturi și Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat Tulcea, să se dispună anularea hotărârilor mai sus menționate.

Curtea de Apel Constanța, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 20 din 9 martie 2000, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții Supreme de Justiție, secția

de contencios administrativ.

S-a reținut că potrivit art. 84

2

titlul V din legea nr. 99/1999, „Împotriva hotărârilor pronunțate în ultimă

instanță de secția jurisdicțională a Curții de Conturi se poate face recurs la secția

de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție”

Prin decizia nr. 3726 din 19

noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a trimis cauza, spre o competentă soluționare, Curții de Apel Constanța.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că litigiul a fost pe rolul Curții de Apel Constanța, din anul 1997, când au

fost atacate sentința Colegiului jurisdicțional Tulcea și decizia nr. 620 din 6

noiembrie1997 a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, astfel că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 725 pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite,

vor continua să fie judecate de acele instanțe.

Curtea de Apel Constanța, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 121/CA din 3 octombrie 2002, a respins ca nefondată, acțiunea, reținând legalitatea și temeinicia hotărârilor formulate de

Colegiul jurisdicțional Tulcea și secția jurisdicțională a Curții de Conturi,

față de probele administrate în cauză.

Considerând hotărârea netemeinică și

nelegală, pârâții J.P., S.V. și S.M., ca și pârâta SC A. SA au declarat recurs

și au solicitat admiterea lui, casarea sentinței, admiterea acțiunii în anulare

și desființarea hotărârilor pronunțate de Colegiul jurisdicțional Tulcea și secția

jurisdicțională a Curții de Conturi și respingerea actului de sesizare a Procurorului

financiar.

În esență, se susține că prejudiciul

reținut de organul de control financiar, cu privire la aprovizionările cu țeavă,

nu este real, lucru dovedit cu probele administrate, că instanța a făcut o

aplicare greșită a unor dispoziții legale, întrucât prin H.G. nr. 206/1993 a

avut loc liberalizarea prețurilor și a adaosului comercial.

Se arată că prin valorificarea prin

vânzare a țevilor respective, Regia nu numai că nu înregistrează prejudicii,

dar le valorifică cu o creștere economică de 256,80%, comparativ cu indicele de

inflație care era de 15%.

Se susține că înregistrarea sumei de

115.011.080 lei pe cheltuieli din care să se procure apometre, este corectă,

respectă Legea nr. 82/1991, a contabilității, că societatea nu datorează

22.677.061 lei impozit pe profit, 13.858.204 lei vărsăminte din profitul net și

8.197.113 lei majorări de întârziere, întrucât la 31 decembrie 1994 avea

achitată în plus, suma de 41.303.370 lei impozit pe profit, cu care se

compensează.

Consideră că suma de 203.386.977 lei

reprezentând soldul cont 151 „Provizioane pentru riscuri și cheltuieli” nu

trebuie impozitată, iar diferența de T.V.A. pe trimestrul IV, de 34.342.148 lei,

greșit a fost avută în vedere, întrucât bilanțul contabil pe anul 1994 nu era

definitivat.

Recursul societății este nefondat.

Prin mai multe decizii ale

delegației permanente a Consiliului Județean Tulcea, în scopul asigurării

fondurilor necesare acțiunii de contorizare, s-a aprobat majorarea tarifului pe

metru cub de apă potabilă livrată populației cu sume fixe ce au crescut de la 3

lei/mc, la 5 lei/mc și apoi la 10 lei/mc. Suma încasată prin majorarea

tarifului, în cuantum de 115.011.080 lei, a fost denumită de unitate „fond

dezvoltare” și a fost înregistrată în contul 605 – „cheltuieli privind energia

și apa”.

Potrivit Legii contabilității nr. 82/1991

și a Regulamentului de aplicare aprobat prin H.G. nr. 704/1993, în acest cont

trebuiau evidențiate consumurile, lucrările executate și serviciile prestate de

care beneficiază unitatea, cheltuieli cu personalul, amortizările și

provizioanele constituite, valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau

dispărute.

Unitatea a făcut majorarea

cheltuielilor, prin note contabile care nu se regăsesc în Regulamentul pentru

aplicarea legii contabilității. Încasarea tarifelor majorate a condus la

majorarea veniturilor, fără însă că pentru acestea unitatea să fi efectuat

cheltuieli ocazionate de activitatea de distribuire a apei potabile către populație

și care a avut drept consecință diminuarea profitului pentru anul 1944, cu suma

de 115.011.080 lei (51.574.986 lei impozit pe profit, 31.628.047 lei vărsăminte

din profitul net al regiei datorate conform O.G. nr. 15/1993 și 18.711.153 lei

majorări de întârziere).

Greșeala a constat în aceea că în

fondul de dezvoltare s-a inclus și majorarea cheltuielilor de exploatare.

În anul 1994, în baza Hotărârii nr. 21

din 1 aprilie 1994 a Consiliului de administrație, s-a aprobat casarea, înainte

de expirarea duratei de amortizare a unui număr de 40 bucăți schimbătoare de

căldură, urmând ca valoarea rămasă neamortizată să fie recuperată prin

valorificarea fierului vechi.

Unitatea a înregistrat valoarea

rămasă neamortizată, suma de 75.731.525 lei pe cheltuieli excepționale, în loc

de suma reală de 25.338.055 lei.

Prin majorarea cheltuielilor a fost

diminuat profitul impozabil, cu suma de 50.393.470 lei și implicit, impozitul

pe profit și vărsămintele la buget din profitul net.

În condițiile date, justificat

instanța a obligat unitatea la plata către buget, a sumei de 26.677.061 lei

impozit pe profit, a vărsămintelor din profitul net al regiei în sumă de

13.858.204 lei și a majorărilor de întârziere în sumă de 8.197.713 lei

(5.088.732 lei majorări de întârziere calculate pentru nevirarea impozitului pe

venit și 3.109.781 lei majorări calculate în ce privește vărsămintele din

profitul net al regiei).

Împrejurarea că la 31 decembrie 1994

unitatea avea achitat în plus impozit pe profit de 41.303.370 lei, nu duce la

compensarea sumei de 8.197.713 lei, așa cum se susține prin recurs, pentru că

suma în cauză a rezultat ca urmare a majorării nejustificate a cheltuielilor,

fapt ce a dus la diminuarea profitului impozabil și implicit, a impozitului pe

profit.

Din actele dosarului a mai rezultat

că unitatea, în scopul efectuării unor lucrări de reparații și întreținere, a

constituit provizioane pentru riscuri și cheltuieli, în sumă de 443.707.078

lei, din care în 1994 a utilizat 240.320.101 lei, rămânând o diferență de

203.386.977 lei.

În anexa 1 la bilanțul contabil

„calculul impozitului pe profit” nu au fost înscrise datele privind

provizioanele constituite și utilizate și, implicit, influența soldului

acestora asupra profitului ce urma a se impozita.

Ministerul Finanțelor, prin precizările

nr. 13295/1994, privind calculul impozitului pe profit, arată că este

nedeductibilă fiscal diferența favorabilă între provizioanele constituite și

cele utilizate.

Astfel, completarea eronată a anexei

1 la bilanțul contabil încheiat la 31 decembrie 1994, a condus la diminuarea artificială cu 203.386.977 lei, a profitului impozabil și implicit, la nevirarea

unui impozit pe profit în sumă de 91.524.540 lei, pentru care legal s-au

calculat majorări de întârziere de 20.538.016 lei.

În ianuarie 1995, societatea a

solicitat Administrației Financiare a municipiului Tulcea, rambursarea T.V.A.,

în sumă de 534.461.833 lei aferentă trimestrului IV, cerere onorată pentru

455.603.674 lei, în condițiile în care unitatea avea dreptul la 370.826.598

lei.

S-a recuperat suma de 50.433.927 lei

și a rămas nerecuperată suma de 34.330.149 lei pe care instanța legal a

reținut-o.

Cum unitatea este în culpă (a

solicitat restituirea T.V.A., fără a avea definitivat bilanțul contabil pe

trimestrul IV/1994), nu poate invoca Legea nr. 82/1991, a contabilității.

În consecință, recursul societății

este nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

Recursul declarat de J.P., S.M. și S.V.

este fondat, potrivit celor de mai jos.

Din probele administrate în cauză a

rezultat că în perioada 1994 – 1995, unitatea s-a aprovizionat cu materiale de

la mai multe societăți comerciale cu capital privat (SC F.C. SRL Drăgănești Olt,

SC P.A. SRL Liești-Galați și SC C.A. SRL Liești, județul Galați).

Facturile emise de cei trei furnizori

au fost achitate inclusiv, prin plata în numerar a unor sume ce depășesc cu

mult plafonul de 250.000 lei stabilit prin Regulamentul nr. 2/1991 al Băncii

Naționale a României, modificat prin circulara Băncii Naționale a României nr. 7

din 25 februarie 1993.

Firmele particulare au perceput

pentru materialele livrate, prețuri de 3, până la 10 ori mai mari decât cele

practicate de către producători.

Astfel, SC F.C. SRL Drăgănești a

încasat de la R.A. P.S.P. Tulcea, în baza facturii nr. 665426 din 28 februarie

1995, suma de 84.220.612 lei, c/val a 7283 kg. țeavă zincată.

Această marfă a fost cumpărată la 27

februarie 1995, cu o zi înainte, de către SC F.C. SRL Drăgănești, de la SC T. SA Iași, la prețul de 8.546.963 lei (factura nr. 100712 din 27 februarie 1995).

Marfa cumpărată de la SC F.C. SRL Drăgănești, cu suma totală de 8.546.963 lei, a fost vândută a doua zi, unității recurente,

la suma de 84.220.612 lei (cu 75.673.649 lei mai mult decât prețul încasat de SC”Tepro”SA

Iași), firma intermediară încasând astfel, un preț de 9,85 ori mai mare decât

prețul practicat de producător.

În aceeași modalitate s-a procedat

și cu procurarea altor bunuri: țeavă neagră, filtre de motorină, etc.

De precizat că, la cererea

recurenților s-a efectuat o expertiză contabilă ce a concluzionat că

prejudiciul constata de organul de control este real, corect stabilit și o

expertiză merceologică care a concluzionat că în anul 1994 regia a fost

aprovizionată cu materiale țeavă neagră și zincată – în valoare de 239.587.010

lei (valoare calculată în funcție de prețurile de magazie). Valoarea acestor

materiale, conform prețului practicat de producători la momentul efectuării

expertizei, este de 228.016.736 lei, rezultând achitarea în plus,a sumei de

11.570.275 lei.

Aceeași expertiză arată că în 1995

s-a achiziționat țeavă în valoare de 524.150.448 lei, cu 178.955.069 lei mai

mult decât valoarea țevii, calculată în funcție de prețurile practicate de

producători, la data efectuării expertizei.

Cauzele înregistrării deficitului

sunt achiziționarea țevii la prețuri de 4,48 – 5,75 ori mai mari decât cele

practicate de producători, precum și faptul că s-a cumpărat țeavă la preț

stabilit pe kilogram, apoi s-a stabilit prețul pe metru liniar.

Culpa recurenților a fost bine

reținută de instanță și constă, pe de o parte, din împrejurarea că nu au

verificat modul în care persoanele însărcinate cu aprovizionarea, au respectat

normele legale în acest sens, iar pe de altă parte, au permis achitarea unor

sume în numerar, diferitelor societăți, deși legislația în vigoare nu permitea

acest lucru.

Susținerea recurenților că H.G. nr. 464/1991,

a cărei nerespectare li se impută, constituie un act caduc, față de

modificările substanțiale aduse legislației în domeniul prețurilor și

tarifelor, justificat a fost respinsă de instanță, întrucât probele dosarului

au demonstrat că aceștia au acționat în dauna intereselor unității.

Instanța de control reține ca

greșită, chiar stabilirea dobânzii de 205%.

Conform art. 71 alin. (2) din Legea nr.

94/1992, republicată, modificată și completată în cazul admiterii actului de

sesizare cu care a fost învestit, Colegiul jurisdicțional obligă persoanele

răspunzătoare, la plata despăgubirilor civile actualizate pe baza taxei

scontului stabilită de Banca Națională a României, la data pronunțării

hotărârii.

Aceasta din urmă, la solicitarea

instanței de recurs, cu adresa nr. XII/5076 din 23 iulie 2003 arată că în

perioada 1 ianuarie 1997 – 15 iulie 1997, taxa oficială a scontului a fost de

50% pe an.

Urmează, deci, ca dobânda ce urmează

a fi suportată de recurenți la despăgubirile civile reținute, să fie, nu de

205% (așa cum a stabilit Colegiul jurisdicțional și a menținut secția

jurisdicțională), ci de 50%.

În consecință, se va admite recursul

declarat de J.P., S.M. și S.V., se va casa sentința nr. 121/CA din 30 octombrie

2002 a Curții de Apel Constanța, se va admite în parte acțiunea în anulare

împotriva sentinței nr. 17 din 2 aprilie 1997 a Colegiului jurisdicțional Tulcea, în sensul că dobânzile la despăgubirile civile stabilite în sarcina

recurenților, este 50%, și nu 205%, cum s-a stabilit prin această hotărâre și

prin decizia nr. 620 din 6 noiembrie 1997, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței nr. 17/1997.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA

Tulcea împotriva sentinței civile nr. 121/CA din 3 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Admite recursul declarat de J.P., S.M.

și S.V. împotriva sentinței civile nr. 121/CA din 30 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța.

Casează sentința și în fond admite

acțiunea în parte.

Desființează sentința nr. 17 din 2

aprilie 1997 a Colegiului jurisdicțional Tulcea și decizia nr. 620 din 6

noiembrie 1997 a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, numai în ce

privește dobânda la despăgubirile civile stabilite în sarcina recurenților,

care este de 50%, și nu 205%, cum eronat s-a stabilit, menținându-se celelalte

dispoziții ale sentinței civile nr. 17/1997.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 mai 2004.