ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5700/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5700/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

primă instanță

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Constanța, secția Comercială, Maritimă și Fluvială, precum și pentru cauze

de contencios administrativ și fiscal sub nr. 1503/36/2009, reclamanta SC

„C.P.I.” SRL a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice -

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea punctelor 1 și 2 din Decizia

nr. 342 din 24 septembrie 2009, emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., anularea Deciziei

de impunere nr. 22 din 31 martie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr.

146 din data de 31 martie 2009, prin care au fost stabilite în sarcina

reclamantei obligații fiscale privind plata sumei totale de 1.517.146 RON.

În motivarea în fapt

a cererii reclamanta a arătat următoarele:

- organul fiscal de

soluționare a contestației nu a avut în vedere criticile formulate în

contestație, referitoare la impozitul pe profit în valoare de 2.608 RON,

aferent discounturilor acordate de furnizori înscriși în facturile fiscale și

neînregistrate de societate, constatând în mod nelegal că aceste discounturi nu

se pot compensa cu discounturile acordate de societate.

- în legătură cu

impozitul pe profit în valoare de 3.329 RON aferent unor cheltuieli cu

mărfurile perisabile, în mod nelegal organele fiscale nu au considerat aceste

cheltuieli ca fiind deductibile, societatea neputând prezenta documente de

scoatere a acestor mărfuri din circuitul economic, având în vedere că numărul

lor este extrem de mare, fără să efectueze o expertiză contabilă.

- în legătură cu

impozitul de profit în sumă de 28.908 RON, aferent înregistrării de facturi

fiscale de două ori în evidența fiscală, se susține că toate aceste facturi la

care s-a făcut referire au fost stornate la sfârșitul fiecărei luni și

reintroduse în evidență în urma următoare, iar în legătură cu impozitul pe

profit în sumă de 69.907 RON, aferent înregistrărilor în evidența contabilă a

concesiunilor de două ori, prin note contabile distincte, în mod nelegal

organele fiscale nu au luat în considerare operațiunile de stornare făcute de

societate.

- în ceea ce privește

impozitul pe profit în valoare de 59.191 RON, reclamanta a arătat că a

prezentat declarații rectificative cu privire la aceste sume, care nu au fost

luate în considerare de organele fiscale, iar în legătură cu TVA în sumă de

172.152 RON, societatea nu a putut prezenta facturile în original, având în

vedere volumul foarte mare al documentelor financiar-contabile.

- în fine, în

legătură cu TVA în sumă de 219.130 RON, reclamanta susține că a prezentat

declarații rectificative, care nu au fost luate în considerare de organele

fiscale.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. și art. 1 și 8 din

Legea nr. 554/2004, iar în susținerea cererii reclamanta a depus dovada

efectuării procedurii administrative prealabile și decizia pronunțată în

soluționarea contestației.

Prin întâmpinare,

A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 39/CA din 4 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență teritorială și

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde a fost

înregistrată la data de 3 mai 2010.

În cauză a fost

încuviințată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză contabilă.

La data de 12 aprilie

2011 s-a dispus introducerea în cauză și a Direcției Generale a Finanțelor

Publice București, având în vedere că dosarul fiscal al reclamantei a fost

transferat la această direcție.

La data de 8 iunie

2011 a fost depus la dosarul cauzei raportul de expertiză contabilă judiciară,

în raport cu care pârâta DGFPMB a formulat obiecțiuni, încuviințate de instanța

de judecată la data de 8 noiembrie 2011, la care expertul a răspuns la data de

6 ianuarie 2012.

Pârâta D.G.F.P.

Tulcea a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care Curtea de

Apel a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere calitatea de

autoritate publică emitentă a deciziei de impunere și a raportului de inspecție

fiscală contestate în cauză, nefiind relevant din acest punct de vedere că

dosarul fiscal al reclamantei a fost transferat la D.G.F.P.M.B., urmare a

schimbării domiciliului fiscal al acesteia.

de apel

Prin Sentința civilă

nr. 884 din 9 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. Tulcea.

A admis contestația

formulată de SC „C.P.I.” SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Tulcea și Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

A anulat pct. 1 și 2

din Decizia nr. 342 din data de 24 septembrie 2009, emisă de A.N.A.F. -

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în mod corespunzător,

Decizia de impunere nr. 22 din 31 martie 2009 și Raportul de inspecție fiscală

nr. 146 din 31 martie 2009, pentru sumele de 276.904 RON, respectiv 278.321

RON, reprezentând impozit pe profit și TVA.

A obligat pârâtele la

plata către reclamantă a sumei de 112.553,3 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată (6.245 RON onorariu expert + 5.000 RON onorariu avocat admis în parte

+ taxă timbru).

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În perioada 19

decembrie 2008 - 26 martie 2009, inspectorii din cadrul D.G.F.P. Tulcea au

efectuat verificarea fiscală la SC „C.P.I.” SRL, în temeiul O.G. nr. 92/1993,

privind Codul de procedură fiscală, controlul vizând perioada 01 ianuarie

2005-30 septembrie 2008, pentru impozitul pe profit și 1 iunie 2005 - 31

octombrie 2008, pentru TVA, în urma verificărilor efectuate constatându-se că

societatea datorează impozit pe profit, pentru anul 2005, în sumă de 28.559

RON, pentru anul 2006, suma de 133.198 RON, pentru anul 2007, suma de 154.598

RON, iar pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 30 septembrie 2008 suma de 132.205

RON.

În ceea ce privește

TVA, organele de inspecție fiscală au stabilit TVA suplimentar de plată în

sarcina reclamantei, pentru anul 2005, 179.029 RON, pentru anul 2006, 117.394

RON, pentru anul 2007, 184.116 RON, iar pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 30

septembrie 2008, suma de 50.025 RON.

În baza Raportului de

inspecție fiscală nr. 146 din data de 31 martie 2009, D.G.F.P. Tulcea a emis

decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală nr. 22 din 31 martie 2009, prin care s-a stabilit o

creanță fiscală de plată în sarcina reclamantei-debitoare pentru sumele de

448.559 RON reprezentând impozit pe profit și 241.290 RON majorări de

întârziere, respectiv 530.564 RON reprezentând TVA și 296.733 RON, majorări de

întârziere.

- Împotriva deciziei

de impunere și a raportului de inspecție fiscală reclamanta a formulat

contestație, înregistrată la D.G.F.P. Tulcea sub nr. 3759 din 21 aprilie 2009,

prin care a contestat întreaga sumă stabilită în sarcina sa, reprezentând

impozit pe profit, TVA și majorări de întârziere.

Prin Decizia nr. 342

din 24 septembrie 2009 a M.F.P. - Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a fost respinsă contestația

ca neîntemeiată, pentru suma de 276.904 RON, din care 104.752 RON impozit pe

profit și 172.152 RON TVA, respinsă ca nemotivată contestația pentru suma

totală de 278.321 RON, din care 59.191 RON impozit pe profit și 219.130 RON

TVA, desființată decizia de impunere pentru suma totală de 917.626 RON

reprezentând: 115.072 RON TVA; 276.648 RON majorări de întârziere; 284.616 RON

impozit pe profit stabilit suplimentar și 241.290 RON majorări de întârziere,

urmând ca organele de inspecție fiscală, prin alte persoane decât cele care au

întocmit decizia de impunere contestată, să procedeze la verificarea aceleiași

perioade și aceluiași tip de impozit ținând cont de prevederile legale

aplicabile în speță precum și de cele precizate în decizie și suspendată soluționarea

contestației referitoare la suma de 44.295 RON reprezentând: 24.210 RON TVA și

20.085 RON majorări de întârziere, procedura administrativă urmând a fi reluată

la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, în

condițiile legii, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul deciziei.

În ceea ce privește

soluția de respingere, ca nemotivată, a contestației pentru suma totală de

278.321 RON, din care 59.191 RON impozit pe profit și 219.130 RON TVA curtea de

apel a reținut că reclamanta a contestat toate sumele reținute în sarcina sa,

pe perioada verificată, în ansamblu, nu pe fiecare sumă în parte, criticile

vizând inclusiv aceste sume, prin prisma modului în care inspectorii au

analizat înregistrările contabile și documentele justificative prezentate,

inclusiv nesolicitarea de declarații explicative persoanelor implicate, astfel

încât nu se poate reține nemotivarea contestației, cu privire la aceste sume.

Prin urmare, prima

instanță a reținut că pct. 2 din decizia de soluționare a contestațiilor nr.

342 din 24 septembrie 2009 este nelegal, impunându-se anularea lui.

În ceea ce privește

impozitul pe profit în valoare de 2.608 RON aferent discounturilor acordate de

furnizori înscris în facturile fiscale și neînregistrate de societate, instanța

de fond și-a însușit concluziile expertizei, care a constatat că societatea a

acordat discounturi clienților, în perioada 2005 - 2007, pe facturi emise în

valoare totală de 26.950,18 RON, iar furnizorii au acordat societății, în

aceeași perioadă, discounturi în valoare de 16.297 RON, pierderea rezultată

fiind de 10.653,18 RON, astfel încât impozitul suplimentar în sumă de 2.608 RON

stabilit de către inspecția fiscală nu se justifică, neînregistrarea acestor

venituri și cheltuieli producând același rezultat fiscal.

În plus, curtea de

apel a reținut că organele fiscale nu au adus nici un argument legal, privind

neaplicarea prevederilor pct. 48 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005, respectiv

care era textul de lege aplicabil în speță care nu permitea compensarea, chiar

și în ipoteza în care aceste venituri și cheltuieli nu au fost înregistrate.

În ceea ce privește

impozitul pe profit în valoare de 3.329 RON aferent unor cheltuieli cu

mărfurile perisabile, instanța de fond a reținut că, potrivit expertizei,

reclamanta a pus la dispoziție nota de control din 13 iunie 2005 a D.S.V.

Tulcea, precum și procesele-verbale, întocmite în anii 2005 - 2008, în sumă

totală de 51.746,39 RON, mai mare decât suma de 20.806 RON, prezentate în

anexe, de către comisii de inventariere legal constituite, numite de conducerea

societății prin decizii, care au constatat perisabilitatea mărfurilor conform

normelor în vigoare la acea dată, sau pe baza constatărilor organelor sanitare

abilitate.

De asemenea, a

reținut că expertul a calculat limitele admisibile de perisabilitate, conform

H.G. nr. 831/2004 și a Normei din data de 27 mai 2004, rezultând că suma

deductibilă fiscal din perisabilitate la calculul impozitului pe profit ar fi

putut fi de 162.457,60 RON, față de cifra de afaceri realizată, astfel încât

impozitul pe profit stabilit suplimentar în sumă de 3.329 RON nu se justifică.

A apreciat instanța

de fond că, în mod greșit, autoritatea fiscală susține că perisabilitățile

trebuiau asigurate, întrucât art. 21 alin. (4) lit. c) din C. fisc. nu se

aplică perisabilităților, pentru perisabilități aplicându-se art. 21 alin. (3)

lit. d) din C. fisc., unde nu se invocă condiția asigurării bunurilor.

Referitor la

impozitul pe profit în sumă de 28.908 RON, aferent înregistrării de facturi

fiscale de două ori în evidența fiscală, a constatat curtea de apel că

expertiza a analizat documentele contabile cu titlu de cheltuieli deductibile

la calculul impozitului pe profit, pe fiecare categorie de cheltuieli în parte

ce se compun în suma totală de 180.674 RON, evidențiate de societate prin

registrul jurnal și jurnalul de cumpărări și nu a constatat cheltuieli

nedeductibile luate în calcul în facturi în copie sau luate de două ori în

calcul fără a fi rectificate. În ceea ce privește suma de 60.945 RON,

societatea a pus la dispoziția expertizei facturile fiscale aferente arhivate,

în trei locuri diferite, iar din verificări a rezultat că aceste facturi au

fost înregistrate corect, o singură dată în registrul jurnal, jurnalul de

cumpărări și în balanța de verificare contabilă, deși au fost arhivate din

nevoi proprii ale societății în trei locuri diferite.

În ceea ce privește

factura nr. 04790942 din 22 februarie 2006, înregistrată de două ori în

contabilitate, s-a constatat că a fost stornată în luna mai 2006, iar factura

nr. 081800147 din 16 martie 2006, a fost înregistrată corect în luna martie

2006.

Prin urmare, instanța

de fond a reținut că organele de inspecție fiscală nu au făcut dovada celor

reținute în Raportul de inspecție, facturile reținute fiind stornate și

înregistrate corect, iar înregistrările contabile au avut la bază documente

justificative, care îndeplineau condițiile legale, societatea neînregistrând de

două ori aceleași cheltuieli de natură a determina influențarea profitului impozabil.

Referitor la

impozitul pe profit în sumă de 69.907 RON, aferent înregistrărilor în evidența

contabilă a concesiunilor de două ori prin Note contabile distincte, expertiza

a confirmat susținerea societății că stornarea a fost efectuată, societatea

stornând înregistrarea contabilă inițială din contul 6588=447 și a

înregistrat-o ulterior în contul 612, astfel încât societatea nu a înregistrat

de două ori aceleași cheltuieli de natură a determina influențarea profitului

impozabil.

În ceea ce privește

impozitul pe profit în valoare de 59.191 RON, cu privire la care reclamanta a

arătat că a prezentat declarații rectificative, care nu au fost luate în

considerare de organele fiscale, expertiza a constatat că facturile pe numele

altor societăți în sumă de 17.563 RON, au fost stornate în aceeași lună,

respectiv în luna mai 2005, nefiind cazul să se depună documente rectificative,

iar impozitul pe profit în sumă de 41.628 RON, aferent perioadei 1 ianuarie

2008 - 30 septembrie 2008, a fost declarat în Declarația 100, cu termen de

depunere 25 martie 2008, în sumă de 37.411 RON și 25 octombrie 2008, pe zero,

în loc de 6.917 RON și a fost regularizat și declarat ulterior, prin Declarația

anuală 101, înregistrată sub nr. 19242 din 15 aprilie 2009, o dată cu

definitivarea impozitului pe profit pe anul 2008.

Referitor la TVA în

sumă de 172.152 RON, pentru care s-a reținut că societatea nu a putut prezenta

facturile în original, expertul a constatat că în urma verificărilor a rezultat

că societatea și-a exercitat dreptul de deducere pe baza de facturi originale

primite de la furnizori și nu pe baza de facturi în copie, iar în ceea ce

privește TVA în sumă de 219.130 RON, față de care reclamanta susține că a

prezentat declarații rectificative, care nu au fost luate în considerare de

organele fiscale, s-a constatat că din punct de vedere contabil și fiscal, a

documentelor prezentate, respectiv a extraselor de bană și a facturilor fiscale

întocmite clienților, aflate în anexă la raportul de expertiză, inspecția a

luat în calcul data facturii proformă și nu data încasării efective a avansului

conform extrasului de bancă și data facturii fiscale emise în aceeași lună de

societate.

Astfel, pentru

această sumă, reprezentând avansuri încasate, s-au emis facturi fiscale în luna

încasării acestora, conform extraselor de bancă, iar TVA aferentă a fost

înregistrată în decontul de TVA în luna încasării avansurilor.

În ceea ce privește

contravaloarea onorariului de avocat, curtea de apel a făcut aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ., dispunând reducerea onorariului solicitat, în sumă de

10.651,60 RON, la o sumă apreciată în mod corespunzător, prin raportare la

complexitatea cauzei și munca depusă de avocat.

formulate în cauză

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală a

Finanțelor Publice Tulcea și Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

3.1. Agenția

Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și a invocat aplicarea greșită a legii în pronunțarea

hotărârii atacate, transcriind apărările formulate prin întâmpinarea depusă la

dosarul de fond pentru fiecare dintre sumele supuse contestării.

În plus, în motivarea

recursului, a arătat următoarele:

- În ceea ce privește

suma de 2.608 RON, reprezentând impozitul pe profit aferent „discounturilor

acordate de furnizori”, prevederile OMFP nr. 306/2002, armonizate cu

directivele europene în vigoare până la 31 decembrie 2005, privind principiile

contabile, la art. 2.8 "Principiul necompensării.” valorile elementelor ce

reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă

pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor intre

active și pasive, permise de reglementările legale, acest principiu fiind în

vigoare și în perioada 1 ianuarie 2006 - 30 septembrie 2008, când sunt

incidente prevederile OMFP nr. 1152/2005 pentru aprobarea Reglementarilor

contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, în speță legea

nepermițând compensarea de natura celei efectuate de reclamantă.

- În ceea ce privește

suma de 172.152 RON, reprezentând TVA aferentă achizițiilor efectuate de

reclamantă, pentru care a prezentat facturi în copie, iar nu în original,

organele de inspecție fiscală au constatat înregistrarea în evidențele

contabile și exercitarea dreptului de deducere a TVA de câte două ori pentru

aceleași operațiuni, fiind încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea

contabilității nr. 82/1991 potrivit cărora „Orice operațiune

economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un

document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel

calitatea de document justificativ”.

- În ceea ce privește

impozitul pe profit în cuantum de 59.191 RON și TVA aferentă avansurilor

încasate, în sumă de 219.130 RON, instanța s-a învestit cu soluționarea pe fond

a acestui capăt de cerere, în situația în care, prin pct. 2 din Decizia nr. 342

din 24 septembrie 2009, organul de soluționare a contestației a respins ca

nemotivată contestația formulată de SC C.P.I. SA împotriva Deciziei de impunere

nr. 22 din 31 martie 2009, nesoluționând-o pe fond cu privire la aceste sume.

A adăugat că singurul

argument adus de reclamantă în susținerea solicitării de anulare a pct. 2 din

Decizia de soluționare a contestației este acela că „societatea a prezentat

declarații rectificative, prin care încercat a aduce lămuriri și explicații

pentru această sumă”.

Însă, depunerea

declarațiilor rectificative e către contribuabil la organul fiscal competent,

care oricum se face independent de formularea sau nu a unei contestații, nu

poate suplini motivele de fapt și de drept pe care trebuie să le cuprindă o

contestație administrativă.

- În ceea ce privește

obligarea pârâților la plata sumei de 112.553,3 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată, nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., pentru că nu a

fost în culpă procesuală, iar partea care le-a solicitat nu a câștigat

irevocabil procesul.

În subsidiar, a

solicitat aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul micșorării

onorariului avocațial în raport cu complexitatea pricinii și volumul de muncă

depus, invocând jurisprudența în materie a Curții Constituționale (Deciziile

nr. 401/2005 și 493/2007).

3.2. Recurenta-pârâtă

Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea a arătat că instanța nu a

analizat pe deplin fondul cauzei, fapt ce a condus în mod greșit la soluția

pronunțată.

În cadrul motivelor

de recurs, pe care nu le-a încadrat în drept, recurenta-pârâtă a rezumat

elementele relevante pe baza cărora organul de inspecție a reținut starea de

fapt fiscală și a arătat, în esență, că expertiza contabilă judiciară a ajuns

la concluzii eronate, fără a fi aprofundat aspectele fiscale rezultate din

evidența contabilă, în condițiile în care toate declarațiile rectificative și

stornările fuseseră luate în considerare și în raportul de inspecție fiscală.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, a arătat că acestea sunt nejustificate în raport cu

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pentru că reclamanta nu a

câștigat irevocabil procesul, iar în sarcina Direcției Generale a Finanțelor

Publice Tulcea nu s-ar putea reține reaua credință, comportamentul neglijent

sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

3.3. Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și-a încadrat motivele

de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

obligațiile fiscale anulate de prima instanță, criticile formulate de Direcția

Generală a Finanțelor Publice București sunt identice cu cele ale Agenției

Naționale de Administrare Fiscală iar în privința cheltuielilor de judecată a

arătat că în cazul său nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., pentru că a fost introdusă în cauză doar pentru opozabilitate,

nefiind autoritate emitentă a niciuneia dintre actele contestate.

formulate

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimata-reclamantă SC C.P.I. SA a invocat excepția nulității

recursurilor declarate de autoritățile fiscale, în temeiul art. 306 C. proc.

civ., arătând că acestea nu aduc critici de nelegalitate față de sentința

instanței de fond, ci reprezintă o copiere fidelă a raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește

fondul cauzei, a solicitat respingerea recursurilor, arătând că acestea nu

analizează modul de reflectare a aspectelor fiscale deduse judecății în probele

administrate și în considerentele sentinței.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

excepția nulității recursurilor

Verificând, în

prealabil, regularitatea exercitării căii de atac de către recurentele-pârâte,

Înalta Curte constată că, într-adevăr, mare parte din motivarea recursurilor

preia considerentele raportului de inspecție fiscală și apărările formulate la

fondul cauzei, dar au fost invocate și critici punctuale vizând sentința, iar

recursul este supus prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., care

permit examinarea cauzei sub toate aspectele.

Prin urmare, excepția

invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare va fi respinsă.

fondul cauzei

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurentele-pârâte și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că numai recursul Direcția Generală a

Finanțelor Publice București este, în parte, întemeiat, pentru motivele ce vor

fi arătate în continuare.

Obligațiile fiscale

supuse contestării judiciare pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc.

civ. constau în suma de 276.904 RON, compusă din 104.752 RON - impozit pe

profit și 172.152 RON - TVA pentru care contestația administrativă a fost

respinsă, ca neîntemeiată, prin pct. 1 al Deciziei nr. 342 din 24 septembrie

2009, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală, și suma de 278.321

RON, compusă din 59.191 RON - impozit pe profit și 219.130 RON - TVA, pentru

care contestația administrativă a fost respinsă ca nemotivată prin pct. 2 al

deciziei menționate.

Soluția primei

instanțe, de admitere a acțiunii, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a

prevederilor legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt fiscală

reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept,

legalitatea fiecăreia dintre obligațiile fiscale supuse contestării.

Întrucât expunerea

considerentelor sentinței atacate, cuprinsă în pct. I.2 a prezentei decizii,

cuprinde ample trimiteri la elementele probatorii și la prevederile legale

aplicabile pentru fiecare dintre categoriile de debite, iar motivarea

recursurilor a fost structurată, de asemenea, corespunzător sumelor stabilite

prin actele administrative fiscale deduse judecății, Înalta Curte apreciază că

în contextul cercetării recursurilor nu se impune reluarea tuturor aspectelor

examinate de instanța de fond, urmând ca analiza să vizeze punctual doar

criticile formulate la adresa sentinței.

În dezlegarea pe care

a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere

expertiza judiciară contabilă, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ.,

conținând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care

instanța a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale

cauzei. Concluziile expertizei ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe

contrare cu o suficientă consistență, iar nu prin simple afirmații sau

interpretări proprii ale uneia dintre părți.

Astfel, în ceea ce

privește impozitul pe profit în valoare de 2.608 RON aferent discounturilor

acordate de furnizori, înscrise în facturile fiscale dar neînregistrate

corespunzător în evidențele contabile ale societății, autoritățile fiscale au

invocat încălcarea unor prevederi ale OMFP nr. 306/2002, pentru aprobarea

Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, în

vigoare până la 31 decembrie 2005, referitoare la modul efectuării

înregistrărilor contabile privind sconturile acordate sau obținute, dar nu au

indicat în ce constă afectarea reală, efectivă, a bugetului de stat, în

condițiile în care expertul a arătat, în răspunsul la obiecțiuni, că sumele se

regăsesc parțial în balanțele de verificare, iar cele neînregistrate nu erau în

măsură să ducă la un alt calcul al impozitului pe profit, conform celor

reținute în raportul de inspecție fiscală.

Abordarea

autorităților fiscale acordă prioritate unor elemente de formă, se îndepărtează

de la scopul legii și contravine principiilor generale de conduită în

administrarea creanțelor fiscale, prevăzute în art. 6 și 12 C. proc. fisc.,

care impun aprecierea relevanței stărilor de fapt fiscale în ansamblul lor și

adoptarea cu bună-credință a unei soluții legale adecvate, care să nu

depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea obiectivului de a

preveni și înlătura prejudicierea bugetului public.

Aceeași este și

situația impozitului de 3.329 RON, aferent unor cheltuieli cu mărfuri

perisabile, pentru care în motivarea recursurilor e reiau argumentele reținute

în raportul de inspecție fiscală și în decizia de soluționare a contestației,

referitoare la reprezentarea documentelor doveditoare ale caracterului

perisabil al mărfurilor în discuție, conform art. 21 alin. (3) lit. d) din C.

fisc., fără a fi combătute în vreun fel constatările expertului, în sensul că

intimata-reclamantă a pus la dispoziție documentele necesare (nota de control din

13 iunie 2005 a DSV Tulcea și procese-verbale de inventariere întocmite legal

în perioada 2005 - 2008) și că sumele evidențiate se încadrează în limitele de

perisabilitate calculate conform Normei aprobate prin H.G. nr. 831/2004.

Înalta Curte

constată, de asemenea, că și în ceea ce privește celelalte debite anulate de

prima instanță - impozite aferente înregistrării duble în evidențele contabile

a unor facturi, înregistrării duble a unor cheltuieli cu concesiunile, lipsei

documentelor justificative corespunzătoare unor înregistrări ori lipsei

originalelor unor facturi descrise în detaliu în motivarea sentinței, criticile

autorităților emitente se limitează la aspectele reținute în actele

administrative contestate, fără a combate, cu argumente valabile, situația de

fapt fiscală reținută pe baza constatărilor expertului și documentelor

contabile analizate de acesta, potrivit cărora intimata-reclamantă a efectuat

stornările și rectificările necesare și și-a exercitat dreptul de deducere pe

baza unor facturi prezentate în original, obligațiile fiscale aferente nefiind

denaturate în vreun fel.

Abaterile de la

normele cuprinse în Legea contabilității nr. 82/1991 puteau atrage sancțiunile

prevăzute în art. 41 - 42 din legea menționată, dar nu pot constitui, prin ele

însele, fundament al unor obligații fiscale suplimentare, dacă nu au drept

consecință afectarea reală a bugetului de stat.

În fine, nici motivul

de recurs privind nemotivarea contestației administrative pentru obligațiile

fiscale menționate la pct. 2 al Deciziei nr. 342 din 24 septembrie 2009, nu

poate fi reținut ca fiind întemeiat, pentru că în cadrul contestației formulate

potrivit art. 205 (fostul art. 175) C. proc. fisc. au fost vizate toate sumele

stabilite prin decizia de impunere pe care contestatoarea le-a considerat

lipsite de bază legală și vădit netemeinice, efect al interpretării greșite a

unor norme fiscale.

Totodată, Înalta

Curte reține că neluarea în considerare a tuturor probelor administrate în faza

judiciară, potrivit art. 167 și următoarele C. proc. civ. ar lipsii de conținut

și efectivitate contenciosul actelor administrative-fiscale, reglementat de

art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. prin trimiterea la Legea nr. 554/2004.

cheltuielile de judecată.

Prin sentința

atacată, instanța a obligat toate cele trei autorități fiscale pârâte la plata

cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ.

Suma totală

consemnată în sentință (112.553,3 RON) este în mod evident rezultatul unei

erori materiale de calcul ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută în art. 281

C. proc. civ., pentru că din însumarea componentelor detaliate, în dispozitiv

[6.245 RON onorariu expert + 5.000 RON onorariu avocat, redus, conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ. + taxă timbru] rezultă 11.255,30 RON.

Prin urmare nu se

impune reformarea sentinței în calea de atac a recursului sub aspectul

menționat, partea interesată având posibilitatea de a recurge la procedura

îndreptării erorii materiale, conform art. 281 C. proc. civ.

În ceea ce privește

Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Tulcea, prima instanță a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., cele două recurente-pârâte, autorități emitente în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind părți „căzute în pretenții”

conform normei procedurale menționate.

De asemenea, Înalta

Curte constată că prima instanță a făcut aplicarea adecvată a prevederilor art.

274 alin. (3) C. proc. civ., reducând onorariul de avocat în mod corespunzător

complexității cauzei și activității depuse, de la 10.651,60 RON la 5.000 RON.

Sentința este însă

susceptibilă de a fi reformată cu privire la obligația de plată a cheltuielilor

de judecată stabilită în sarcina recurentei-pârâte Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, pentru că această autoritate

fiscală nu a emis niciunul dintre actele administrative anulate, pentru a avea

calitatea de parte „căzută în pretenții”, fiind introdusă în cauză prin încheierea

din data de 12 aprilie 2011 pentru unicul motiv că, urmare a schimbării

sediului social și domiciliului fiscal al contribuabilului, a preluat

administrarea creanțelor fiscale ale intimatei-reclamante.

în recurs și temeiul de drept al acesteia

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, va

modifica în parte sentința, în ceea ce privește obligarea acestei părți la

plata cheltuielilor de judecată către reclamantă și va respinge, ca nefondate,

celelalte două recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursurilor, invocată de intimata-reclamantă SC „C.P.I.” SRL, prin

administrator judiciar Cabinet individual de insolvență C.S.

Admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva Sentinței civile nr. 884 din 9 februarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că respinge cererea de obligare a Direcției

Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București la plata cheltuielilor

de judecată către reclamantă.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală

și Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea, împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM