Decizia nr. 2802/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual. 1.1. Prin acțiunea înregistrată la data de 11 ianuarie 2013,inițial pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 341/118/2013, reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar MG B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, a solicitat anularea Deciziei nr. 190 din 2 iulie 2012, apreciată ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere care să țină seama de criticile formulate pe calea contestației ce a fost respinsă prin decizia atacată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în sarcina sa, prin Decizia de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012 emisă de către pârâtă, s-a stabilit în mod suplimentar, cu titlu de TVA și impozit pe profit și accesorii ale acestora, plata sumei de 5.881.912 RON, măsură apreciată ca fiind netemeinică și nelegală în raport cu prevederile legislației în materie și a documentelor prezentate de către reclamantă în cadrul inspecției fiscale la care aceasta a fost supusă. Reclamanta a arătat că a formulat contestație administrativă, respinsă prin Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012 și că, în mod netemeinic și nelegal, pârâta a înlăturat cea mai mare parte a motivelor de fapt și de drept ce au stat la baza contestației promovate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată F-CT 412 din 28 martie 2012 nr. 3206 din 28 martie 2012. 1.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a invocat necompetența materială a instanței, iar, prin Sentința civilă nr. 2492 din 23 aprilie 2013, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța. Reclamanta, prin precizări depuse la dosar la data de 21 octombrie 2013, învederează că solicită: - desființarea Deciziei nr. 190 din 2 iulie 2012 de soluționare a contestației; - anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012, emisă în urma încheierii Raportului de Inspecție Fiscală; - anularea parțială a Raportului de Inspecție Fiscală care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 3206 din 28 martie 2012; - obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere care să țină seama de criticile formulate pe calea prezentei contestații pentru: impozitul pe profit stabilit ca urmare a majorării profitului impozabil cu venituri suplimentare în sumă de 94.570.74 RON și cheltuieli stabilite drept nedeductibile în sumă de 1.175.626 RON și accesoriile aferente, cât și tva stabilită suplimentar în sumă de 3.086.026 RON (TVA colectată suplimentar în sumă totală de 2.972.851 RON și TVA fără drept de deducere în sumă totală de 113.175 RON). 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 165/CA din 1 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar MG B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța; - a anulat Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012 emisă de pârâtă; - a anulat parțial Decizia de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012 și Raportul de inspecție fiscală din 28 martie 2012; - a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că acțiunea este întemeiată în parte, pentru următoarele considerente: 1) În ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 1.457.707 RON, ce a rezultat în urma recalculării profitului impozabil și a impozitului pe profit ca urmare a stabilirii de către organul de inspecție fiscală de venituri suplimentare în sumă de 7.975.085 RON ( 54.828 RON + 305.818 RON + 7.614.439 RON ) și cheltuieli nedeductibile în sumă de 1.491.188 RON, prin Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012 emisă de pârâtă s-au constatat următoarele: - referitor la suma de 7.614.439 RON, s-a reținut că cele trei facturi din care rezultă au fost înregistrate eronat ca avans procurare materiale (în cont 419), deși reprezintă lucrări efectuate, înregistrarea lor corectă fiind în contul 704. Critica formulată de contestatoare a fost în sensul că nu toată suma aferentă facturilor a fost înregistrată în contul 419, respectiv suma de 94.570,74 RON a fost deja înregistrată de societate în conturile de venit și, prin urmare, trebuia scăzută din valoarea totală de 7.614.439 RON a veniturilor stabilite suplimentar. Pârâta a respins ca neîntemeiată aceasta critică întrucât, pentru facturile în cauză, suma de 94.570,74 RON este aferentă unor situații de plată distincte (pentru care se menționează „producție”) nefiind inclusă în situațiile de plată în sumă totală de 5.445.512 RON, pentru care se înscrie la explicații „ procurare”. Instanța de fond a respins această critică a reclamantei, reținând că, potrivit raportului de expertiză efectuată în cauză, această sumă de 94.570,74 RON nu a fost inclusă de organul fiscal în totalul veniturilor suplimentare stabilite în sumă de 7.614.439 RON. 2) În ceea ce privește cheltuielile nedeductibile în sumă de 1.491.188 RON: a) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 30.000 RON, reprezentând cheltuieli cu sponsorizarea, a fost respinsă contestația întrucât s-a reținut că potrivit Declarației nr. 101/2008 societatea a înregistrat pierdere fiscală în sumă de 403.474 RON. Instanța de fond a reținut critica formulată de reclamantă, apreciind că aceasta este susținută de concluziile raportului de expertiză contabilă. Astfel, s-a reținut în considerentele hotărârii atacate că expertul a menționat că societatea a încheiat anul 2008 cu o pierdere fiscală de 403.474 RON și nu se încadra în prevederile art. 21 alin. (4) lit. p) din C. fisc., însă organul de inspecție fiscală a schimbat rezultatul financiar fiscal al SC A SRL, stabilind venituri suplimentare în sumă de 7.838.323 RON și un impozit pe profit suplimentar de 1.336.287 RON. b) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 17.742 RON a fost respinsă contestația motivat de faptul că, potrivit legislației în vigoare, cheltuielile aferente achiziționării unui mijloc fix se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării, iar diferența rămasă neacoperită, rezultată din vânzarea acestor mijloace fixe, este nedeductibilă fiscal. Instanța a reținut critica formulată de contestatoare, apreciind că, pe de o parte, Codul Fiscal menționează expres care sunt cheltuielile nedeductibile la calculul impozitului pe profit, iar, pe de altă parte, Decizia Comisiei Fiscale nr. 2/2004 întărește concluzia potrivit căreia diferența dintre valoarea fiscală de intrare a unui mijloc fix amortizabil și amortizarea fiscală sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. c) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 298.168 RON a fost respinsă contestația, întrucât nu s-a reținut că lucrările au fost refacturate prin factura nr. 8300509 din 30 iunie 2010 emisă către SC C. SRL, nefiind consemnate lucrările de conservare, decofrare și stivuire popi metalici + grinzi. Instanța nu a reținut critica formulată de contestatoare, apreciind că aceasta nu a făcut dovada corespondenței dintre înscrisurile tehnice din situația de lucrări refacturate de SC D. SRL către SC A. SRL și cele refacturate de SC A. SRL către SC C. SRL. d) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 212.800 RON, ce reprezintă servicii de consultanță și management facturate către SC E. S.R.L. a fost respinsă contestația întrucât la facturile întocmite nu au fost anexate situații de lucrări, procese verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate sau orice alte materiale care să dovedească prestarea efectivă a serviciilor, precum și necesitatea efectuării acestor cheltuieli, conform pct. 48, titlul II, cap. II din H.G. nr. 44/2004. Criticând soluția organului de administrare fiscală, reclamanta a susținut că necesitatea efectuării cheltuielilor este justificată de specificul activității desfășurate de societate, însă, având în vedere faptul că reclamanta nu a adus dovezi în sensul celor afirmate, instanța a respins critica formulată. e) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 297.489 RON, reprezentând cheltuieli aferente lucrărilor de construcții facturate de SC F. SC G. SRL, C&P H. Grup SRL a fost respinsă contestația, motivat de faptul că pentru serviciile prestate nu au fost încheiate contracte de subcontractare a lucrărilor de construcții pentru obiectivele menționate și nu au fost încheiate procese verbale de recepție parțială sau finală pentru situațiile de plată anexate avizate de cele două societăți și de către dirigintele de șantier, care să ateste faptul că lucrările au fost efectiv prestate. Critica formulată de reclamantă a fost reținută de instanța de fond, aceasta apreciind că este susținută de concluziile raportului de expertiză contabilă. Astfel, s-a reținut în considerentele hotărârii atacate că expertul a menționat că serviciile au fost efectiv prestate, executate în baza unui contract, justificarea prestării efective a serviciilor s-a efectuat prin situații de lucrări acceptate de părți și, prin urmare, cheltuielile înregistrate de SC A. SRL în baza documentelor analizate sunt eligibile, întocmai prevederilor pct. 48 din H.G. nr. 44/2004. f) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 223.809 RON și de 65.294,16 RON, înregistrate de reclamantă în baza situațiilor de lucrări emise de furnizori, a fost respinsă contestația motivat de faptul că a creditat contul 408 „facturi de primit ”, fără a avea la bază un document justificativ potrivit legii. Critica formulată de reclamantă a fost reținută de instanță, aceasta apreciind că este susținută de concluziile raportului de expertiză contabilă. S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că expertul a menționat că situațiile de lucrări au fost acceptate de părți, serviciile fiind recepționate și înregistrate în contabilitate la momentul efectuării lor, așa cum prevede și Legea contabilității, respectiv contabilitatea de angajamente și fără a deține facturi, acestea fiind emise ulterior de furnizori, respectiv că aceste sume privind situațiile de lucrări au fost înregistrate pe veniturile societății prin facturile emise către SC C. SRL și I. SRL. g) pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 30.324 RON, reprezentând cheltuieli cu primele de asigurare a Complexului, a fost respinsă contestația motivat de faptul că asigurarea nu privește un activ al societății, acesta fiind al SC A. SRL. Instanța de fond a reținut critica formulată de reclamantă, apreciind că din interpretarea clauzelor contractelor de antrepriză și de asigurare rezultă că costurile cu asigurarea au fost costuri necesare derulării contractului de antrepriză, urmare căruia reclamanta a înregistrat venituri impozabile, îndeplinind astfel condițiile prevăzute de Codul fiscal pentru a fi cheltuială deductibilă la calculul impozitului pe profit. 3) În ceea ce privește Taxa pe Valoarea Adăugată, în sumă de 3.086.026 RON: a) Curtea a constatat că nu este justificată colectarea TVA în sumă de 2.429.769 RON, întrucât, potrivit raportului de expertiză contabilă, nota contabilă nr. 10, înregistrată de societate în luna decembrie 2010, nu are implicații fiscale, deoarece nu a avut loc transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și proprietar și deci nu a avut loc o livrare de bunuri sau prestări de servicii, nu se îndeplinește condiția de facturare, înregistrarea sumelor în conturile de „clienți incerți” nu reprezintă o livrare de bunuri sau prestări de servicii care să justifice colectarea de TVA. b) Referitor la situațiile de lucrări neacceptate de către beneficiarul SC A. SRL, expertul contabil a precizat faptul că societatea reclamantă în mod greșit a emis factură, contravaloarea lucrărilor nerecepționate ar fi trebuit să se evidențieze în contabilitate la cost prin formula contabilă 332 „Servicii în curs de execuție” = 712 „Venituri aferente costurilor serviciilor în curs de execuție”, iar colectarea TVA ar fi trebuit să intervină la recepția finală. Astfel, societatea nu are obligația să colecteze TVA aferent în sumă de 543.082 RON. c) Având în vedere faptul că instanța a admis contestația pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 297.489 RON reprezentând cheltuieli aferente lucrărilor de construcții facturate de SC F. SC, G. SRL, C&P H. Grup SRL, instanța de fond a constatat că în mod greșit organul fiscal a reținut că societatea a dedus în mod eronat TVA în sumă de 56.523 RON. d) Având în vedere faptul că instanța a respins contestația pentru cheltuielile nedeductibile în sumă de 298.168 RON întrucât nu s-a făcut dovada corespondenței dintre înscrisurile tehnice din situația de lucrări refacturate de SC D. SRL către SC A. SRL și cele refacturate de SC A. SRL către SC C. SRL, instanța a constatat că în mod corect organul fiscal a reținut că societatea a dedus în mod eronat TVA în sumă de 56.652 RON. e) În ceea ce privește dreptul de deducere pentru TVA aferent facturilor emise în sumă de 8.719 RON, instanța a reținut punctul de vedere al reclamantei, susținut de concluziile raportului de expertiză contabilă, potrivit căruia, la data întocmirii Raportului de inspecție fiscală - martie 2012, societatea avea acest drept, întrucât sumele facturate de către această societate au fost recuperate prin refacturare cu TVA, către o altă societate. Față de cele reținute mai sus, instanța a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012 emisă de pârâtă și a anulat parțial Decizia de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012 și Raportul de inspecție fiscală din 28 martie 2012, în limita celor expuse. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere, instanța a apreciat că este nefondat, reținând că organul administrativ fiscal urmează să-și exercite atribuțiile prevăzute de lege, conform deciziei instanței de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei-intimate ca nefondată. În drept au fost invocate prevederile art. 299 alin. (1), ale art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., iar prin motivele de recurs dezvoltate au fost înfățișate următoarele critici ale hotărârii atacate: - deși în considerentele hotărârii recurate prima instanță reține în mod corect că organul de soluționare a contestațiilor, prin Decizia nr. 190/2012, a menținut actul de control privind impozitul pe profit în sumă de 1.457.707 RON, rezultat în urma recalculării pe baza stabilirii de către organul de inspecție fiscală de venituri suplimentare în sumă de 7.975.085 RON, totuși în dispozitivul hotărârii, în mod nelegal instanța a dispus admiterea acțiunii și anularea în totalitate a Deciziei nr. 190 din 2 iulie 2012; - în mod greșit și pe baza unei interpretări eronate a prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 571/2003 a reținut instanța de fond, referitor la cheltuielile nedeductibile în sumă de 1.491.188 RON, că pentru 5 (cinci) categorii de sume ce intră în totalul acesteia se poate stabili că sunt cheltuieli deductibile (cele prevăzute la pct. 2 a, b, c, f și g); - nu se putea reține că sunt deductibile cheltuielile care nu au la bază un document justificativ potrivit legii, conținutul minimal obligatoriu pentru formularul de factură fiind cel prevăzut la art. 155 alin. (5) din C. fisc.; - hotărârea primei instanțe este criticabilă și în ceea ce privește TVA colectată suplimentar, în sumă de 2.429.769 RON, pentru care s-a apreciat că înregistrarea efectuată prin nota contabilă nr. 10 este eronată, neavând implicații fiscale întrucât nu a avut loc transferul dreptului de a dispune de bunuri astfel încât înregistrarea sumelor în conturile de clienți incerți nu reprezintă o livrare de bunuri care să justifice colectarea de TVA; - hotărârea instanței de fond este eronată și în ceea ce privește celelalte sume pentru care s-a apreciat că societatea are drept de deducere pentru TVA raportat la documentele aflate în dosar, eronat analizate și interpretate.

Apărările intimatei-reclamante SC A. SRL, prin lichidator judiciar MG B. SPRL, a formulat întâmpinare la recursul autorității pârâte prin care, în esență, susținând legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe a solicitat respingerea motivelor de recurs înfățișate, ca neîntemeiate.

Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei-reclamante, față de prevederile legale incidente dar și de apărările intimatei-pârâte și sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul de față este fondat, în sensul și pentru considerentele expuse în cele ce urmează. Instanța de control judiciar reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza ultimă, coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce atrage, urmare admiterii recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Reclamanta-intimată SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea cererii, astfel cum a fost ulterior precizată, de anulare a Deciziei nr. 190 din 2 iulie 2012 prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012, privind obligațiile fiscale suplimentare, majorări și penalități stabilite în baza Raportului de inspecție fiscală din data de 28 martie 2012 (RIF). După cum s-a reținut și de către prima instanță, prin precizările depuse la data de 21 octombrie 2013, reclamanta intimată a arătat că solicită desființarea Deciziei nr. 190 din 2 iulie 2012 precum și anularea doar parțială a Deciziei de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012 și a RIF-ului care a stat la baza emiterii deciziei, cu obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii de impunere care să țină seama de criticile formulate. Înalta Curte reține că, în contextul soluționării prezentului recurs este relevantă împrejurarea că prin Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012, reținându-se că obiectul criticilor și contestărilor societății reclamante îl reprezintă obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere, în sumă totală de 5.881.912 RON, reprezentând (i) 3.355.556 RON TVA stabilită suplimentar de plată, (ii) 261.726 RON dobânzi/majorări de întârziere TVA, (iii) 1.457.707 RON impozit pe profit și (iv) 806.923 RON majorări de întârziere impozit pe profit, s-au dispus următoarele: - respingerea ca nemotivată a contestației reclamantei pentru impozitul pe profit stabilit ca urmare a majorării profitului impozabil cu venituri stabilite suplimentar în sumă totală de 7.825.686 RON și respectiv pentru TVA stabilită suplimentar în sumă totală de 255.602 RON; - respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru impozitul pe profit stabilit ca urmare a majorării profitului impozabil cu venituri stabilite suplimentar în sumă de 94.570,74 RON și cheltuieli stabilite drept nedeductibile în sumă de 1.175.626 RON și accesorii aferente și respectiv pentru TVA stabilită suplimentar în sumă totală de 3.086.026 RON; - desființarea parțială a deciziei de impunere pentru o serie de alte sume, expres arătate, cu privire la care, însă, instanța de fond, dată fiind natura hotărârii atacate, nu a indicat fără echivoc, că nu formează obiectul prezentei acțiuni. Pornind așadar de la aceste premise factuale, Înalta Curte constată, cu prioritate, că în considerentele hotărârii ce formează obiectul recursului de față, judecătorul fondului a menționat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte și drept consecință actele administrativ fiscale atacate urmează a fi anulate numai în parte. În dispozitivul hotărârii însă, printr-o mențiune lapidară, se arată, cu privire la Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012, că se dispune anularea acesteia, ceea ce, în mod rezonabil, semnifică anularea integrală a actului. Totodată este de remarcat că, în analiza întreprinsă cu privire la categoriile de sume ce compun cheltuielile nedeductibile ce au servit drept temei pentru veniturile suplimentare stabilite în sarcina societății, instanța de fond, pe de o parte, întreprinde o analiză extrem de succintă pentru fiecare dintre aceste categorii, iar pe de altă parte, în mod evident, are în vedere, preponderent, concluziile cuprinse în raportul de expertiză contabilă, fără a indica însă, în ce măsură atare concluzii concordă cu prevederile legale aplicabile. Raportat la complexitatea situației de fapt și la argumentele înfățișate de ambele părți cu referire la aspectele deduse judecății, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentei, pe care le apreciază ca fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ciuda faptului că recurenta-pârâtă nu a indicat în mod expres printre temeiurile de drept arătate ce susțin exercitarea căii de atac de față și prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., reține incidența acestui motiv de nelegalitate, coroborat cu prevederea cuprinsă în art. 312 alin. (3) C. proc. civ., atrasă, în primul rând de motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanțe, derivând din caracterul incomplet, neomogen și lipsit de claritate al considerentelor înfățișate în cuprinsul sentinței pronunțate, cu referire la motivele de nulitate invocate vizând și analiza prevederilor legale evocate în cuprinsul actelor atacate. Potrivit art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., exigența motivării unei hotărâri impune prezentarea în manieră coerentă și efectivă a examenului critic al instanței menit a susține rezultatul deliberării dar și concordanța argumentelor cu aspectele deduse judecății și, finalmente, cu măsurile cuprinse în dispozitivul hotărârii. Procesul civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 § 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, include, inter alia, dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, în sensul de a fi corect examinate susținerile lor de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, aceasta implică, mai cu seamă în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hotărârea CEDO în Cauza Albina c. României și hotărârea CEDO în Cauza Gheorghe c. României). Raportat la considerațiunile generale și teoretice expuse, se reține că, o primă ipoteză a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se regăsește în cauză are în vedere motivarea incompletă și în mod evident neclară a hotărârii, întrucât nu se indică cu precizie nici sumele efective pentru care se dispune anularea actelor atacate, respectiv sumele principale și corespondentul lor în accesoriile de asemenea menționate în respectivele acte (e.g. dobânzi, majorări de întârziere, penalități) după cum nu se arată nici limitele în care sunt menținute actele atacate. Totodată, Înalta Curte reține că este deplin incidentă în cauză și ipoteza contradicției între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, în sensul că din cuprinsul considerentelor rezultă că acțiunea este întemeiată în parte, iar în dispozitiv se menționează doar „anularea Deciziei nr. 190 din 2 iulie 2012 și anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 3206 din 28 martie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 28 martie 2012”. Chiar dacă mențiunea „admiterii în parte” a acțiunii reclamantei intimate, din dispozitiv ar putea fi corelată cu respingerea unui capăt de cerere distinct, vizând obligarea recurentei la emiterea unei noi decizii de impunere, o atare interpretare nu este evidentă și nici nu poate fi deplin acreditată, câtă vreme, din cuprinsul considerentelor rezultă că nu toate „criticile reclamantei”, astfel cum le denumește judecătorul fondului, raportat la Decizia nr. 190 din 2 iulie 2012, au fost reținute (a se vedea pag. 6 - 7 din motivarea sentinței) Ambiguitățile și neconcordanțele sus-arătate echivalează cu nemotivarea hotărârii, făcând practic imposibilă exercitarea controlului judiciar. Prin urmare, pentru respectarea efectivă iar nu doar formală a dreptului părților la cele două grade de jurisdicție, a cerințelor impuse de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. dar și de art. 6 § 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificări și completări, Înalta Curte, admițând recursul de față va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează a cerceta în mod efectiv și argumentele recurentei rămase necercetate, invocate și în cuprinsul cererii de recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce nu vor mai fi analizate în prezenta decizie, dată fiind soluția adoptată de instanța de control judiciar față de apărările intimatei-reclamante și de probele administrate, în vederea clarificării tuturor situațiilor de fapt și prin aplicarea corectă a legii.