ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 906/2015

-

Decizia nr. 906/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața instanței de fond;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar SC B. SPRL, a chemat în judecată pe pârâtele C. - D. - E., F. Constanța și G. - H., solicitând anularea parțială a Deciziei nr. 62 din 26 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației formulate înregistrată la H. sub nr. 908183 din 29 noiembrie 2011 emisă de G. - H., respectiv a soluției de respingere ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma totală de 2.435.971 lei, reprezentând - 1.746.595 lei accize și 689.376 lei accesorii aferente referitoare la livrările către SC I. SRL, precum și a soluției de reverificare de către organele de inspecție fiscală printr-o altă echipă, pe aceeași perioadă și aceleași impozite și taxe.

De asemenea, a solicitat anularea Deciziei de impunere pentru obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 179 din 28 septembrie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 28509 din 28 septembrie 2009 emise de C. Constanța în ce privește suma totala de 2.435.971 lei; anularea parțială a Deciziei nr. 63 din 27 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației formulată și înregistrată la H. sub nr. 908.183 din 29 decembrie 2011, respectiv a soluției de respingere ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma de 331.853 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată; anularea parțială a Deciziei nr. 63/bis din 27 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației formulată și înregistrată la H. sub nr. 908.183 din 29 decembrie 2011, respectiv a soluției de respingere ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma de 331.853 lei, din care 2.823.016 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată și 962.271 lei, reprezentând accesorii aferente taxei pe valoare adăugată și anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală nr. 894 din 02 octombrie 2009 (nr. 6369 din 02 octombrie 2009) și a Raportului de inspecție fiscală din data de 02 octombrie 2009 emise de F. - D. - J. Constanța, în ce privește suma de 331.853 lei reprezentând T.V.A.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma inspecției fiscale efectuata de către C. Constanța, al cărei obiectiv l-a constituit stabilirea obligațiilor fiscale, accize armonizate, aferente produselor energetice, motorina, comercializate în regim de scutire de la plata accizelor și în regim suspensiv în perioada ianuarie 2008 - iunie 2009, conform Legii nr. 571/2003, privind C. fisc., s-a stabilit ca reclamanta datorează bugetului de stat accize în suma totala de 16.603.574 lei, precum și majorări de întârziere aferente în cuantum de 5.566.642 lei.

Organul de inspecție fiscala a consemnat în raportul de inspecție fiscala ca, în perioada supusa verificării, reclamanta a livrat produse energetice - motorina către SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL cu încălcarea dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. b) C. fisc., în urma controalelor încrucișate neputându-se identifica destinația finala reala a motorinei.

De asemenea, s-a reținut ca aceste societăți comerciale nu au utilizat motorina livrată de reclamantă drept combustibil pentru motor la navele din dotare, pentru navigația în apele comunitare și pentru navigația pe căile navigabile interioare, scop pe care l-au declarația data achiziționării mărfii și ca toate societățile comerciale supuse controlului încrucișat, cărora le-a fost livrata motorina, dețineau certificatul de autorizare pentru navigație emis de O.

Societățile comerciale SC P. SRL și SC I. SRL, conform celor constatate de organul de inspecție fiscala, nu îndeplineau condiția prevăzuta de art. 201 alin. (1) lit. b) C. fisc. referitoare la deținerea certificatului de autorizare pentru navigație emis de O., nereținându-se însă nereguli legate de livrările de motorina.

În ceea ce privește transportul mărfii livrate, organul de control a constatat ca marfa a fost preluata de societățile comerciale menționate din antrepozitul fiscal SC A. SRL, ca procesele verbale de recepție a produsului energetic sunt semnate și stampilate de către beneficiarii livrărilor, respectiv de navele pentru alimentarea cărora se pretinde ca a fost achiziționată motorina în regim de scutire, de la plata accizei.

Reclamanta a arătat că a formulat contestație împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 28509/3043 din 28 septembrie 2009 și a Deciziei de impunere nr. 179 din 28 septembrie 2009, motivare arătând că s-a îndeplinit singura obligația instituită de art. 201 alin. (1), lit. b) C. fisc. și art. 23.1 alin. (4) lit. b) din Norma metodologică de aplicare a C. fisc. și anume, aceea de a livra motorina la preț de livrare fără accize doar societăților comerciale care utilizează produsul energetic drept combustibil pentru motor pentru navigația în apele comunitare și pentru navigația pe căile navigabile interioare, sens în care s-a verificat dacă beneficiarii livrărilor, dețin certificat de autorizare pentru navigație.

R. - G. - H., invocând dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., prin Decizia nr. 158 din 02 iunie 2010, a dispus suspendarea soluționării contestației fiscale formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 179 din 28 septembrie 2009, întrucât organul de control a sesizat organele penale în drept cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce va fi dată în procedura administrativă.

Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 413 din 30 noiembrie 2010 a respins cererea reclamantei de anulare a Deciziei nr. 158 din 02 iunie 2010 și de înlăturare a măsurii suspendării.

Prin Decizia civila nr. 4922 din 25 octombrie 2011 pronunțata în Dosarul nr. x/36/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 413 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța și s-a reținut că față de singurul reprezentant al reclamantei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, constatându-se ca acesta nu a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscala în legătura cu produsele energetice scutite de la plata accizelor conform Rezoluției din data de 29 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța pronunțata în Dosarul nr. x/P/2009.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 413 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sentința pe care a modificat-o în sensul admiterii acțiunii, anularii Deciziei nr. 158 din 02 iunie 2010 emisă de S. - G. și obligării acesteia să soluționeze contestația fiscală înregistrată sub nr. 908735 din 28 octombrie 2009.

În baza Deciziei civile nr. 4922 din 25 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, R. - G. - H. a reluat cauza al cărei obiect îl constituie contestația îndreptată împotriva actelor administrativ fiscale mai sus arătate și, prin Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă și înregistrata la H. sub nr. 908183 din 29 decembrie 2011, aceasta a respins ca neîntemeiată și nemotivată contestația formulată de SC A. SRL împotrivă Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 179 din 28 septembrie 2009 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul S.

C. - D. pentru suma totală de 2.435.971 lei reprezentând: 1.746.595 lei accize și 689.376 lei accesorii aferente; a desființat și anulat parțial Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală nr. 179 din 28 septembrie 2009 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul S. - C. - D. pentru suma totală de 19.734.245 lei reprezentând: 14.856.979 lei accize și 4.877.266 lei accesorii aferente, urmând ca organele de inspecție fiscala" printr-o alta echipă, să procedeze la o nouă verificare pe aceeași perioada și aceleași impozite și taxe ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță,, precum și de cele precizate prin prezența decizie și sa emită un nou act administrativ fiscal.

Prin Decizia nr. 63 din 27 ianuarie 2012 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă și înregistrata la H. sub nr. 908.183 din 29 decembrie 2011, a fost respinsa ca neîntemeiata și nemotivata contestația formulata împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 894 din 02 octombrie 2009 emisa de organele de inspecție fiscala din cadrul F. Constanța pentru suma de 331.853 lei reprezentând T.V.A.; a fost admisa contestația și s-a dispus anularea parțiala a Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 894 din 02 octombrie 2009 emisa de organele de inspecție fiscala din cadrul F. Constanța pentru suma de 3.785.287 lei reprezentând: 2.823.016 lei taxa pe valoare adăugata și 962.271 lei, accesorii aferente taxei pe valoare adăugata.

Organul de soluționare a contestației, invocând dispozițiile art. 137 alin. (2) lit. a) din C. fisc., cat și prevederile art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., a reținut ca Decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plata nr. 894 din 02 octombrie 2009 reprezintă act subsecvent al Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 179 din 28 septembrie 2009 emisa de C.

Pe cale de consecința a respins ca nemotivată și neîntemeiata contestație împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 894 din 02 octombrie 2009 pentru suma de 331.853 lei reprezentând T.V.A. aferenta accizei în suma de 1.746.595 lei calculata de organele vamale pentru motorina livrata către SC I. SRL, care nu deține certificat de autorizare pentru navigație eliberat de O. și a anulat aceeași decizie de impunere pentru suma de 2.823.016 lei reprezentând T.V.A. aferenta accizei în suma de 14.856.979 lei calculata de organele vamale pentru motorina livrata către SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL și SC N. SRL.

În ceea ce privește suma de 962.271 lei, reprezentând accesorii aferente T.V.A. în cuantum de 3.154.869 lei, s-a reținut ca stabilirea acestora în sarcina contestatoarei reprezintă măsura accesorie în raport cu debitul si, fata de faptul ca organul de soluționare nu poate defalca accesoriile aferente T.V.A. respinse de cele aferente T.V.A. pentru care s-a desființat decizia, a desființat decizia de impunere pentru întreaga suma de 962.271 lei, urmând ca recalcularea acestor accesorii sa aibă în vedere susținerile făcute de reclamantă în motivarea contestației.

Prin Decizia nr. 63/bis din 12 martie 2012 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă și înregistrata la H. sub nr. 908.183 din 29 decembrie 2011, a fost respinsa ca neîntemeiata și nemotivata contestația formulata împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 894 din 02 octombrie 2009 emisa de organele de inspecție fiscala din cadrul F. Constanța pentru suma de 331.853 lei reprezentând T.V.A.; a fost admisa contestația și s-a dispus anularea parțiala a Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 894 din 02 octombrie 2009 emisa de organele de inspecție fiscala din cadrul F. Constanța pentru suma de 2.823.016 lei taxa pe valoare adăugata; a fost desființată parțial Decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala nr. 894 din 02 octombrie 2009 emisa de organele de inspecție fiscala din cadrul F. Constanța pentru suma de 962.271 lei, reprezentând accesorii aferente taxei pe valoare adăugata.

Arată reclamanta că această decizie este o îndreptare de eroare materiala și a înlocuit dispozitivul Deciziei nr. 63 din 27 ianuarie 2012.

Pârâta F. Constanța

a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de pct. 1-4 din acțiune și pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâta G. a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. La data de 27 iunie 2012 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare la acțiunea formulată, prin care a solicitat obligarea paraților în solidar la plata prejudiciului cauzat de aceștia cuantificat provizoriu la 68.860.000 euro conform Raportului financiar-contabil și opiniei legale întocmit de U. la data de 02 noiembrie 2009.

Reclamanta a arătat că actele administrativ fiscale a căror anulare a solicitat-o prin acțiunea sunt vădit nelegale, însăși H. confirmând criticile formulate prin soluția de anulare parțiala a acestora.

Anterior întocmirii rapoartelor de inspecție fiscala și emiterii deciziilor în litigiu a fost instituit sechestru asigurător, după cum urmează: proces verbal de sechestru asigurător bunuri mobile din 10 iulie 2009 emis de G. - F. Constanța - V. Constanța la o suma estimată de 16.879.171,85 lei, din care 14.184.178 lei reprezintă accize și 2.694.993,85 lei reprezintă T.V.A.; proces verbal de sechestru asigurător bunuri mobile din 14 iulie 2009 emis de G. - F. Constanța - V. Constanța la o suma estimata de 16.879.171,85 lei, din care 14.184.178 lei reprezintă accize și 2.694.993,85 lei reprezintă T.V.A.; proces verbal de sechestru asigurător bunuri imobile din 14 iulie 2009 emis de G. - F. Constanța - V. Constanța la o suma estimata de 16.879.171,85 lei, din care 14.184.178 lei reprezintă accize și 2.694.993,85 lei reprezintă T.V.A.

Prin procesele verbale arătate, practic, au fost puse sub sechestru asigurător toate bunurile mobile și imobile și stocurile de marfa aflate în patrimoniul reclamantei.

De asemenea, s-a instituit și măsura indisponibilizării sumelor existente și viitoare în toate conturile bancare ale societății.

Aflată în imposibilitatea desfășurării activității, cât și a achitării obligațiilor scadente, societatea a fost nevoita să-și declare starea de insolventă iminentă.

Prin urmare, prețul pentru abuzul comis de organele de control a fost acela al intrării în insolventă a societății. În scopul evitării intrării în faliment, a propus plan de reorganizare, pentru a cărui realizare au fost necesare restructurări și reeșalonări ale creditelor bancare operațiune care presupune costuri suplimentare, deci prejudicierea societății. Cuantificarea prejudiciului astfel înregistrat urmează să fie stabilit prin expertiza de specialitate ce se va întocmi în cauză.

Instituirea măsurilor asigurătorii, constituirea de pasive suplimentare, dificultățile întâmpinate în derularea raporturilor contractuale, aplicarea dispozițiilor clauzelor penale inserate în convențiile încheiate cu profesioniști, declanșarea procedurii insolvenței au fost determinate de blocajul operațional generat de organele fiscale.

Pârâta C. Constanța a

depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având m vedere ca parte în cauză este T.

Pe fond, solicită respingerea acțiunii arătând că se creează, de fapt o apărare de disculpare/exonerare a debitorului de la plata debitului stabilit de către cele două autorități și nu o realitate obiectivă. Prin aceasta se dorește de fapt inducerea în eroare a factorilor de decizie judecătorească, respectiv a instanței de judecată.

Pârâta G. a depus completări la întâmpinare

prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesual pasive, arătând că actele invocate de reclamanta ca producătoare de prejudicii nu au fost emise de G.

Cum G. nu a emis niciunul dintre procesele verbale de sechestru asigurător pretins vătămătoare pentru reclamantă, rezultă că aceasta nu este parte în raportul juridic dedus judecății.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata sumei de 68.860.000 euro reprezentând prejudiciu în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicită respingerea acesteia ca nefondată.

Cererea de despăgubiri atât pentru daunele morale, cât și pentru cele materiale, trebuie să reprezinte un capăt de cerere secundar în cadrul acțiunii principale, pentru a da posibilitatea instanței care analizează legalitatea actului să decidă și asupra despăgubirilor.

În cauză nu sunt îndeplinite cele patru condiții, respectiv existența prejudiciului, existența, faptei ilicite, existența unui raport de cauzalitate, existența vinovăției, astfel că nu putem vorbi de răspundere civilă delictuală.

Prin emiterea actelor administrative organele fiscale nu au făcut altceva decât să pună în aplicare dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv prevederile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., Normele metodologice de aplicare a C. fisc., ale Legii nr. 554/2004.

Pârâta F. Constanța

a depus precizări la cererea completatoare formulată de reclamantă la acțiunea introductivă prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri având în vedere că termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 19 coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost depășit în prezenta cauză.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității cererii completatoare de solicitare despăgubiri, în condițiile în care dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 condiționează în mod obligatoriu introducerea unei cereri în despăgubiri de introducerea anterioara a unei cereri în anularea actului, reclamantul obținând o hotărâre favorabila în acest sens, situație ce nu a avut loc în cauza de fata, întrucât deși debitoarea a introdus acțiune în prezentul dosar înregistrat în data de 10 mai 2012, acesta nu a fost finalizat cu o hotărâre.

Pe fond, a arătat că Decizia de impunere nr. 894 din 02 octombrie 2009 a fost emis în condițiile legii - chiar dacă, ulterior, a fost parțial desființată și anulată în baza deciziei de soluționare a contestației emisă pe cale administrativă, neexistând o legătura de cauzalitate dovedită între actul administrativ inițial și pretinsul prejudiciu suferit de reclamantă.

Mai mult decât atât, având în vedere data emiterii Deciziei de impunere în 02 octombrie 2009, data la care reclamanta se afla deja în insolventă, nu au fost aplicate acte de executare ale acesteia deci, cu atât mai puțin se poate afirma ca reclamanta ar fi suferit un prejudiciu întrucât decizia emisa nu a fost pusa în executare, motivat de prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 335 din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate de pârâte, ca nefondate și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar SC B. SPRL, în contradictoriu cu pârâții X. Galați și G. - H.

A anulat în parte Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 1012 emisa de G. - H. în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma totală de 2.435.9711ei (1.746.595 lei accize și 689.376 lei accesorii).

A anulat Decizia de impunere pentru obligații fiscale suplimentare de plată nr. 179 din 28 septembrie 2d09 și Raportul de inspecție fiscală

nr. 28509/3043 din 28 septembrie 2009 emise de C. Constanța în ceea ce privește suma totală de 2.435.971 lei, reprezentând accize și accesorii.

A respins cererea de anulare a soluției de reverificare cuprinsă în Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012, ca nefondată.

A anulat în parte Decizia nr. 63 din 27 ianuarie 2012 și Decizia nr. 63 bis din 27 ianuarie 2012 emise de G. - H. în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma de 331.853 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată.

A anulat Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 894 din 02 octombrie 2009 (nr. 6369 din 02 octombrie 2009) și Raportul de Inspecție Fiscală din 02 octombrie 2009 emise de F. - D. - J. Constanța în ceea ce privește suma de 331.853 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată și a obligat pârâtele la plata sumei de 3.854.843,5 euro în echivalent lei la data plății, în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloare prejudiciu.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capetele de cerere 1-4, invocată de pârâta F. Constanța este nefondată, având în vedere faptul că, așa cum a precizat și reclamanta, fiecare capăt de cerere urmează sa fie soluționat în contradictoriu cu emitentul actului administrativ suspus controlului de legalitate.

De asemenea, a apreciat că excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri precum și excepția inadmisibilității cererii de despăgubiri, întemeiate de pârâta F. Constanța pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate întrucât, pe de o parte, reclamanta a solicitat despăgubiri prin aceeași acțiune prin care a solicitat și anularea actului, iar art. 19 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 stabilește cum se calculează termenul de prescripție în cazul în care s-a cerut anularea actului fără a se cere și despăgubiri, iar pe de altă parte, cererea de despăgubiri nu poate fi inadmisibilă dacă se formulează în același timp cu cererea de anulare a actului, textul invocat neconținând aceasta interdicție.

Instanța de fond a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de parata C. Constanța, motivată de lipsa personalității sale juridice este nefondată având în vedere precizarea formulată de reclamantă în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu T., precum și că fiecare capăt de cerere urmează sa fie soluționat în contradictoriu cu emitentul actului administrativ suspus controlului de legalitate.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta G. în ceea ce privește cererea de despăgubiri, instanța de fond a constatat că este nefondată, întrucât reclamanta a invocat, printre actele administrative ce i-au produs prejudicii și deciziile emise de aceasta pârâtă în soluționarea contestațiilor, decizii a căror nulitate s-a solicitat prin acțiunea de față.

În ceea ce privește soluția dispusă de organul de soluționare a contestațiilor cu privire la suma de 2.435.971 lei, instanța de fond a constatat că aceasta este greșită m primul rând, sub aspect formal, ca și construcție juridică, întrucât contestația a fost respinsă atât ca neîntemeiată cât și ca nemotivată.

Atât timp cât a constatat ca fiind nefondată contestația întrucât a reținut ca SC A. SRL, în calitate de antrepozitar autorizat de produse energetice, nu putea livra motorina în regim de scutire de la plata accizelor către SC I. SRL deoarece nu se verifica, în cazul acesteia din urma, condiția prevăzută de pct. 23 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 44/2004, și anume de a deține certificat de autorizare pentru navigație, nu mai putea să retină și faptul ca este nemotivată contestația.

Argumentul principal pe care l-a invocat contestatoarea, în privința tuturor societăților comerciale cărora le-a livrat motorina în regim de scutire de accize a fost acela că singura obligație legală pe care o avea era aceea de a verifica daca acestea dețin certificat de autorizare pentru navigație valabil, astfel că în mod,greșit s-a reținut ca nefiind motivată contestația.

Prin urmare, organul de soluționare a contestațiilor trebuia să răspundă dacă, în condițiile legii, contestatoarea este absolvită de culpa în situația în care demonstrează ca și-a îndeplinit obligația de â verifica deținerea, de către societățile comerciale cărora le-a livrat produse în regim de scutire de accize, a certificatului de autorizare pentru navigație. Pornind de la aceasta concluzie, instanța de fond a constatat că și din punct de vedere substanțial decizia este nelegală.

Organul de soluționare a contestației a reținut în mod greșit că din constatările organelor de inspecție fiscală a reieșit că SC I. SRL nu deține certificat de autorizare pentru navigație eliberat de O.

În Raportul de inspecție fiscala încheiat la data de 28 septembrie 2009 (fila 5, ultimul aliniat) s-a consemnat că din verificările efectuate la societățile mai sus menționate (în afară de SC P. SRL și SC I. SRL ) a rezultat faptul ca acestea dețineau autorizații pentru navigație emise de O., aveau nave în proprietate sau închiriate și efectuau transport maritim.

Acestea au fost însă primele constatări ale organelor de inspecție fiscală, rezultate din faptul că cele doua societăți SC P. SRL și SC I. SRL nu au fost identificate la sediul social declarat (astfel cum rezultă din consemnările de la fila 13 din Raport ) și prin urmare nu au avut acces la documentele acestora.

În același raport de inspecție fiscala, la fila 13, s-a reținut faptul ca din adresa din 22 septembrie 2009 emisa de Căpitănia Portului Tulcea rezultă ca în anul 2008 remorcherul Z. închiriat de SC I. SRL a operat în Portul Tulcea în perioada 01 martie 2008 - 31 decembrie 2008, deci se recunoaște implicit ca societatea deținea autorizație pentru navigație emisa de O.

Organele de inspecție fiscala au calculat acciza datorata în suma de 1.746.595 lei și majorări de întârziere aferente în suma de 689.376 lei întrucât au constatat ca pentru 31 de livrări de motorina efectuate în zilele când remorcherul Z. nu se afla în Portul Tulcea, nu se cunoaște destinația finala a motorinei fiind astfel incidente dispozițiile art. 192 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 și nu pentru ca societatea nu deținea autorizație pentru navigație emisa de O.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat și faptul ca în contra celor reținute de organele de soluționare a contestațiilor este și înscrisul ce poarta denumirea autorizatie emis de Ministerul Transporturilor - O., din data de 09 februarie 2008, valabil pana la 08 februarie 2013, prin care a fost autorizată SC I. SRL să desfășoare activități de transporturi publice de, mărfuri pe cai navigabile interioare, efectuate de persoane juridice.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, aplicabil în perioada de referința, sunt scutite de la plata accizelor, produsele energetice livrate în vederea utilizării drept combustibil pentru motor pentru navigația în apele comunitare și pentru navigația pe căile navigabile interioare inclusiv pentru pescuit, altele decât pentru navigația ambarcațiunilor private de agrement.

Alin. (4) lit. b) al pct. 23 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 prevede că se poate aproviziona cu produse energetice destinate exclusiv utilizării drept combustibil pentru motor pentru navigația în apele comunitare și pentru navigația pe căile navigabile interioare la preturi de livrare fără accize persoana care deține certificat de autorizare pentru navigație.

În speță, reclamanta, SC A. SRL în calitate de antrepozitar autorizat de produse energetice a livrat motorina m regim de scutire de la plata accizelor către SC I. SRL în vederea utilizării drept combustibil pentru motor, având obligația, conform dispozițiilor legale enunțate mai sus, de a verifica daca aceasta deține certificat de autorizare pentru navigație.

Organele fiscale nu au arătat vreo dispoziție legala, ca sa îi impună antrepozitarului fiscal obligația de a verifica dacă beneficiarul livrării cu regim de scutire a respectat destinația finala a produsului, energetic achiziționat.

Faptul ca nu exista aceasta obligație nu se datorează unei omisiuni a legiuitorului ci faptului ca acesta a înțeles sa instituie în sarcina utilizatorului obligația plătii accizei în cazul în care a înțeles să schimbe destinația inițială a produsului. În acest sens sunt dispozițiile pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 44/20P4, conform cărora, în cazul unui produs energetic pentru care acciza nu a fost anterior exigibila și care, prin schimbarea destinației inițiale este oferit spre vânzare sau utilizat drept combustibil ori carburant acciza devine exigibila la data la care produsul energetic este oferit spre vânzare, obligația plații accizelor revenind vânzătorului, sau la data la care este utilizat drept combustibil sau carburant, obligația plații accizei revenind utilizatorului.

Prin urmare, atât timp cat SC A. SRL a justificat livrarea produselor în regim de scutire către SC I. SRL prin faptul ca si-a îndeplinit obligația de a verifica deținerea de către aceasta a certificatului de autorizare pentru navigație, nu poate fi obligata la plata accizei și a accesoriilor.

Instanța de fond a reținut că prin Raportul de inspecție fiscala încheiat la data de 02 octombrie 2009 s-a stabilit ca SC A. SRL datorează T.V.A. suplimentar în suma de 3.154.869 lei și majorări aferente în suma de 962.271 lei calculate pentru sumele stabilite suplimentar prin Decizia nr. 179 din 28 septembrie 2009 reprezentând 16.603.574 lei accize și 5.566.642 lei majorări aferente stabilite ca urmare a nerespectării regimului de scutire de la plata accizelor pentru cantitatea de 14.467 to motorina livrata către SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL și SC I. SRL.

Pentru plata acestor sume a fost emisa Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 894 din 02 octombrie 2009 (nr. 6369 din 02 octombrie 2009).

Contestația formulata împotriva acestei Decizii de impunere a fost soluționata prin Decizia nr. 63 din 27 ianuarie 2012, în sensul ca a fost respinsa ca neîntemeiata și nemotivata pentru suma de 331.853 lei reprezentând T.V.A. și a fost admisa, cu consecința anularii parțiale a Deciziei de impunere pentru suma de 3.785.287 lei reprezentând 2.823.016 lei T.V.A. și 962.271 lei accesorii aferente.

În emiterea acestei soluții, organul de soluționare a contestațiilor a avut în vedere dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012 emisa în soluționarea contestației formulata împotriva Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 179 din 28 septembrie 2009.

Prin Decizia nr. 63 bis din 27 ianuarie 2012 a fost îndreptata eroarea materiala cuprinsa în Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012 referitoare la modalitatea de întocmire a dispozitivului, fără a se aduce modificări de substanța.

Având în Vedere ca baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugata a reprezentat-o acciza calculata de organele vamale, iar instanța a, dispus anularea Deciziei de impunere pentru obligații fiscale suplimentare de plata nr. 179 din 28 septembrie 2009 în ceea ce privește suma totală de 2.435.971 lei, reprezentând accize și accesorii întrucât a constatat ca societatea nu datorează aceste sume, precum și dispozițiile art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, Curtea urmează sa anuleze în, parte Decizia nr. 63 din 27 ianuarie 20l2 și Decizia nr. 63 bis din 27 ianuarie 2012 emise de G. - H. în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma de 331.853 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată, precum și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 894 din 02 octombrie 2009 (nr. 6369 din 02 octombrie 2009) și Raportul de inspecție fiscală din 02 octombrie 2009 emise de F. - D. - J. Constanța în ceea ce privește suma de 331.853 lei

reprezentând taxa pe valoarea adăugată.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea soluției de reverificare cuprinsă în Decizia, nr. 62 din 26 ianuarie 2012, s-a susținut ca efectuarea unui alt control fiscal de către 6 alta echipa ar fi inutil, întrucât aceasta nu ar mai avea ce alte constatări sa mai efectueze atât timp cat controlul fiscal a fost deja efectuat pe baza tuturor documentelor existente atât la societate cat și la C. Constanța.

Instanța de fond a constatat că este nefondată această solicitare, având în vedere lipsa folosului practic urmărit de reclamantă.

Astfel la pct. 5 din Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012 s-a dispus desființarea și anularea parțiala a Deciziei de impunere nr. 179 din 28 septembrie 2009 pentru suma totala de 19.734.245 lei, reprezentând accize și accesorii.

Totodată s-a dispus ca organele de inspecție fiscala, printr-o alta echipa, sa procedeze la o noua verificare pe aceeași perioada și aceleași impozite și taxe, ținând cont de prevederile legale aplicabile, precum și cele precizate în decizie și sa emită un nou act administrativ fiscal.

În cazul în care instanța ar constata că organul de soluționare a contestațiilor a dispus în mod greșit efectuarea unei noi verificări, soluția legală ce s-ar fi impus ar fi fost de anulare în tot a măsurii dispuse la pct. 2 din Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012, deci inclusiv a măsurii de desființare și anulare parțială a Deciziei de impunere nr. 179 din 28 septembrie 2009 pentru suma totală de 19.734.245 lei, reprezentând accize și accesorii, cu consecința trimiterii cauzei înapoi la organul fiscal de soluționare a contestațiilor pentru soluționarea pe fond a contestației, în sensul de a stabili daca societatea datorează sau nu accize și accesorii m sumă totala de 19.734.245 lei pentru livrările de motorina efectuate către SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL.

Soluția însă nu se impune întrucât măsura dispusa prin pct. 2 al Deciziei nr. 62 din 26 ianuarie 2012 a fost și executată, prin întocmirea Raportului de inspecție fiscala din data de 18 iulie 2012. Conform concluziilor acestui raport reclamanta a primit confirmarea celor susținute în cuprinsul contestației formulata împotriva Deciziei de impunere nr. 179 din 28 septembrie 2009, în sensul ca nu datorează accize în sumă totala de 19.734.245 lei pentru livrările de motorina efectuate către SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL.

În urma reverificărilor efectuate, organul de inspecție fiscală a ajuns la aceeași concluzie cu cea statuată de instanța (în ceea ce privește livrările către SC I. SRL), respectiv ca obligația de plată a accizei nu incumbă reclamantei ci poate fi stabilită eventual în sarcina societăților comerciale partenere, în situația în care se dovedește că acestea au schimbat destinația inițiala a produselor cumpărate.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea paratelor la plata prejudiciului suferit ca urmare a încheierii actelor administrativ fiscale, contestate în speța de fată, instanța de fond a constatat că este întemeiat, cu singura mențiune privind cuantumul acestuia.

Referitor la temeiul, juridic al acțiunii, instanța de fond a reținut că, deși a invocat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a susținut, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost stabilite de jurisprudența, respectiv: existenta unui act administrativ nelegal anulat de instanța, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Prin urmare, în speța de față ne aflam în situația normala, în care cererea de despăgubiri reprezinte un capăt secundar de cerere în cadrul acțiunii principale, instanța având posibilitatea să analizeze legalitatea actului administrativ și sa decidă și asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.

Rezultă astfel că, în aprecierea dispozițiilor legii contenciosului administrativ instanța are obligația de a analiza cererea de plată a unor despăgubiri din perspectiva îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale a autorităților pârâte, astfel cum s-a statuat atât în literatura de specialitate cât și în jurisprudența actuală a instanțelor de contencios administrativ și fiscal, respectiv existența unui act administrativ ilegal, anulat de instanță, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.

În ceea ce privește prima condiție, instanța de fond a constatat că este îndeplinită având în vedere soluția pronunțată în speța de față asupra primelor patru capete de cerere prin! care s-a dispus anularea actelor administrativ fiscale prin care se instituise în mod nelegal în sarcina reclamantei obligația de plata a unor sume reprezentând, accize și accesorii precum și T.V.A. și accesorii.

Prejudiciul, conform literaturii de specialitate, este efectul negativ produs unei persoane ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Componentele prejudiciului fiind: pierderea efectivă și câștigul nerealizat.

Pentru cuantificarea prejudiciului s-a efectuat în cauză o expertiză contabilă, în realizarea căreia experții au formulat puncte de vedere atât asupra pierderilor efective cat și asupra câștigului nerealizat.

În ceea ce privește câștigul nerealizat, experții au analizat profitul ce l-ar fi obținut reclamanta din comercializarea motorinei, nerealizarea investițiilor în curs și a lipsei de folosința a acestor capacități de producție, iar cu privire la pierderea efectivă au analizat prejudiciul suferit ca urmare a neplății în termen a sumelor datorate furnizorilor și societății bancare, la care au adăugat creditul bancar nerambursat și nescadent la data raportului de expertiza.

Întrucât interpretarea normelor de drept este atributul exclusiv al instanței de judecată, instanța de fond a primit concluziile experților în limitele impuse de dispozițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora numirea experților se va face atunci când instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

Astfel, în ceea ce privește profitul ce l-ar fi obținut reclamanta din comercializarea motorinei, instanța a luat în considerare estimările expertului Y. doar pentru perioada 01 septembrie 2010 - 01 mai 2013, care se ridică la suma de 12.491.008 lei.

Au fost înlăturate estimările celorlalți doi experți întrucât principalii indicatori care au concurat la determinarea profitului nerealizat au fost stabiliți prin luarea în calcul a semestrului 2 din anul 2008 și a semestrului 1 din anul 2009, în loc să aibă în vedere același semestru al celor doi ani de referința, așa cum a procedat expertul Y.. Și cum în semestrul 2 al anului 2009 societatea a intrat în insolventa, rezulta ca se putea avea drept referința semestrele 1 ale celor doi ani, 2008 respectiv 2009.

Înlăturarea profitului nerealizat din perioada iulie 2009 - 31 august 2010 (când societatea ar fi putut comercializa motorina fără accize, până la data punerii în aplicare a O.U.G. nr. 54 din 23 iunie 2010) s-a dispus întrucât experții nu au luat în calcul faptul ca după data deschiderii procedurii de insolventa și pana la data de 29 ianuarie 2010 - data revocării autorizației de antrepozit fiscal, societatea a putut să-și desfășoare în continuare activitatea, și ca, potrivit răspunsului dat de expertul desemnat de instanța și cel desemnat de reclamanta la obiectivul propus de pârâta F. Constanța - rulajul sumelor efectuate de societate începând cu dată deschiderii procedurii insolvenței - societatea a realizat venituri din vânzarea motorinei în perioada august 2009 - iulie 2010 în suma de 55.833.900,94 lei.

În ceea ce privește prejudiciul calculat de experți ca rezultat al nerealizării investițiilor în curs și a lipsei de folosința a acestor capacități de producție, instanța nu ș-a luat în considerare întrucât, pe de o parte valoarea investițiilor se va regăsi în valoarea finala a construcțiilor - mijloace fixe ce vor fi generatoare de venituri ulterioare pe măsura consumării lor, iar pe de altă parte s-a avut în vedere ca determinarea pierderii datorate lipsei de folosința a acestor capacități de producție a avut la baza exclusiv estimările veniturilor/ profiturilor viitoare, din exploatarea investițiilor care urmau a fi puse în funcțiune la cele patru, obiective, previziuni prezentate creditorilor și aprobate de aceștia prin planul de reorganizare al societății.

Instanța de fond a luat în calcul la stabilirea prejudiciului pierderea efectiva suferita de societate ca urmare a neplății în termen a sumelor datorate furnizorilor și societății bancare, astfel cum au fost stabilite de cei trei experți, în baza adresei din 29 aprilie 2013 a administratorului judiciar al reclamantei, ce se ridică la, suma de 1.021.175,38 dolari SUA și 451.198,56 lei, adică în echivalent euro-880.794.

Creditul bancar în sumă de 3.124.954 euro nu va fi adăugat la valoarea prejudiciului întrucât, după cum au arătat și experții, nu este scadent ia data întocmirii raportului de expertiză, iar dacă se va realiza previziunea acestora că va fi achitat, după trecerea la faliment din lichidarea activului patrimonial, și se va transforma astfel intr-o pierdere efectivă, societatea are la dispoziție acțiunea în despăgubiri.

În concluzie, instanța de fond a reținut că reclamanta a dovedit ca a suferit un prejudiciu de 3.854.843,5 euro (880.794 euro - neplata în termen a sumelor datorate furnizorilor și societății bancare + 2.974.049,5 euro - profitul nerealizat din comercializarea motorinei pentru perioada 01 septembrie 2010 - 01 mai 2013 (12.491.008 lei la un curs de 4,20 pentru euro, reținut de experți)).

În ceea ce privește cea de-a treia condiție - legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant, instanța de fond a constatat că este de asemenea, dovedită.

Astfel, situația dificilă din punct de vedere patrimonial, în care se găsește societatea reclamantă este consecința directă a intrării acesteia în procedura insolvenței, măsura la care aceasta a apelat în scopul de a se salva de la executarea silită a unor sume stabilite de pârâte, sume pe care le-a considerat a fi nelegale.

Nu poate fi reținut punctul de vedere al pârâtelor potrivit căruia nu li se poate angaja răspunderea întrucât nu au făcut decât să pună în aplicare dispozițiile legale incidente în cauză. Aceasta deoarece prin modalitatea în care au acționat au dat dovada de rea credință.

Astfel, paratele F. Constanța și C. Constanța, în baza unor adrese emise de Garda Financiara - Comisariatul General, din 08 iulie 2009 și din 10 iulie 2009, prin care a evaluat un prejudiciu fără a preciza în sarcina cui, au emis în regim de urgență, decizii de instituire masuri asigurătorii, respectiv Decizia nr. 119 din 10 iulie 2009 - C. Constanța estimând accize în suma de 14.184.178 lei și Decizia nr. 4713 din 10 iulie 2009 - F. Constanța estimând T.V.A. colectat aferent diferenței de accize în suma de 2.694.993,85 lei.

Ulterior, a fost aplicat sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale societății reclamante la o suma estimata de 16.879.171,85 lei prin procesele verbale din 10 iulie 2009 și din 14 iulie 2009.

Mai mult, în condițiile în care erau deja aplicate sechestre asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale societății, în condițiile în care nu erau efectuate inspecții fiscale prin care să se stabilească, pe baza consultării documentelor contabile ale societății, ca aceasta are de achitat accize pentru produsele livrate m calitate de antrepozit fiscal, și nu erau emise decizii de impunere, F. Constanța, prin adresa din 14 iulie 2009, dispune indisponibilizarea tuturor conturilor bancare ale societății, pentru sumele existente și viitoare.

Aflată în situația achitării acestor obligații fiscale scadente, societatea s-a găsit în imposibilitatea desfășurării activității și a fost nevoită sa-si declare starea de insolventă și sa solicite Tribunalului Constanța sa dispună deschiderea procedurii insolventei.

Veridicitatea acestor constatări reiese atât din cuprinsul Încheierii, nr. 132/com din 07 august 2009 pronunțata de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2069 prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, judecătorul sindic reținând ca motivul pentru care ă fost formulata cererea a fost acela al iminenței apariției stării de insolventa, societatea nemaiputând achita datoriile din cauza masurilor asigurătorii instituite de către G. ca urmare a unui control cu ocazia căruia s-a apreciat abuziv și estimativ existenta unei creanțe fiscale de 16.879.171,85 lei reprezentând accize și T.V.A., cat și din constatările experților contabili care au arătat ca la data instituirii masurilor asigurătorii societatea nu avea restante la plata nici către bancă nici către bugetul de stat, societatea eră solvabilă, aceasta neputând efectua plăți către furnizori nu din cauza lipsei disponibilului ci din cauza blocării conturilor.

Ulterior desfășurării acestor evenimente, la un interval de mai bine de doua luni de la aplicarea masurilor asigurătorii, C. Constanța a procedat la întocmirea Raportului de inspecție fiscala nr. 28509/3043 din 28 septembrie 2009 prin care s-a stabilit ca SC A. SRL datorează bugetului de sfat accize în suma totala de 16.603.574 lei, precum și majorări de întârziere aferente în cuantum de 5.566.642 lei, emițându-se Decizia de impunere pentru obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 179 din 28 septembrie 2009.

Contestația formulată de reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscala nr. 28509/3043 din 28 septembrie 2009 și a Deciziei de impunere pentru obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 179 din 28 septembrie 2009 a fost înregistrata la organul de soluționare a contestațiilor la data de 28 octombrie 2009.

Abia după un interval de 7 luni de la înregistrare, prin Decizia nr. 158 din 02 iunie 2010, organul de soluționare a contestațiilor a înțeles să emită o soluție în sensul ca a dispus suspendarea soluționării contestației fiscale întrucât a sesizat organele penale în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce va fi dată în procedura administrativa.

Deși prin Rezoluția din data de 29 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța pronunțata în Dosarul nr. x/P/2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale fata de reprezentantul reclamantei, constatându-se ca acesta nu a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscala în legătura cu produsele energetice scutite de la plata accizelor, organele de soluționare a contestațiilor nu au procedat la repunerea pe rol și soluționarea contestației fiscale înregistrata de reclamanta.

Prin urmare, a fost nevoie ca, după alte 6 luni, instanța de judecata sa dispună obligarea paratei sa soluționeze contestația formulata de reclamanta, în acest sens fiind Decizia civila nr. 4922 din 25 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După 3 luni de la pronunțarea deciziei de către înalta Curte de Casație și Justiție, organul de soluționare a contestațiilor a înțeles sa emită Decizia nr. 62 din 26 ianuarie 2012 prin care a respins ca neîntemeiata și nemotivata contestația reclamantei pentru suma de 2.435.971 lei accize și accesorii calculate pentru livrările de produse către SC I. SRL și a dispus reverificarea impozitelor și taxelor datorate pentru livrările de produse către celelalte societăți partenere.

Nelegalitatea soluției dată în ceea ce privește suma de 2.435.971 lei a fost stabilită de instanță pentru motivele expuse în prima parte a hotărârii, iar nelegalitatea soluției de reverificare a fost confirmată prin întocmirea Raportului de inspecție fiscala din data de 18 iulie 2012 prin care s-ai constatat că reclamanta nu datorează accize în suma totala de 19.734.245 lei pentru, livrările de motorină efectuate către SC K. SRL, SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL, concluzie întemeiată chiar pe considerentele enunțate de organul de soluționare a contestației nr. Decizia nr. 62/2012, respectiv ca obligația plății accizei nu revine SC A. SRL, eventuala obligație revenind în sarcina societăților comerciale, partenere, în situația în care se dovedește ca acestea au schimbat destinația inițială a produselor cumpărate (a se vedea consemnările de la filele 7, 8, 9, 11 din Raport și ultimele 7 rânduri ale paginii 31 și primele 5 rânduri ale paginii 32 ale Deciziei nr. 62 din 26 ianuarie 2012).

Reaua credință de care au dat dovada pârâtele prin maniera în care au înțeles sa procedeze la soluționarea cauzei de față, într-o perioadă de timp considerabila, între 10 iulie 2009 - data instituirii primei măsuri asigurătorii și 18 iulie 2012 - data Raportului de inspecție fiscală prin care a constatat că de fapt societatea nu este obligată la plata accizelor pentru care au instituit măsurile asigurătorii, este cu atât mai evidentă în condițiile în care aveau cunoștința de situația delicată în care se afla societatea, aceea de a supraviețui prin îndeplinirea măsurilor luate prin planul de reorganizare aprobat de judecătorul sindic.

Împotriva sentinței pronunțată de curtea de apel au formulat recursuri reclamanta SC A. SRL și pârâtele G. și F. Galați.

3.1. În recursul declarat de reclamantă se critică soluția pronunțată sub aspectul respingerii cererii de anulare a măsurii de reverificare dispusă de către organele de inspecție fiscală printr-o altă echipă, pe aceeași perioadă și cu privire la aceleași taxe și impozite. De asemenea se solicită modificarea sentinței recurate și obligarea pârâtelor la plata întregului prejudiciu, respectiv suna suplimentară de 19.686.021,50 euro.

Recurenta-reclamantă arată că soluția pronunțată cu privire la cererea de anulare a măsurii de reverificare, cuprinsă în Decizia nr. 62/2012 este nelegală și pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., conform cărora „Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului de stat pentru fiecare perioadă supusă impozitării”.

Respingând cererea, instanța nu a observat că a fost încălcat principiul consacrat de norma legală imperativă mai sus mențion