ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5944/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C. SRL Constanța, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Constanța - S.A.F. - A.I.F. și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat în principal anularea deciziei nr. AA2. din 9 mai 2011 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere din 25 februarie 2011 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea deciziei de impunere din 25 februarie 2011, iar în subsidiar, anularea deciziei din 9 mai 2011 și trimiterea cauzei către A.N.A.F.

-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor pentru judecarea pe fond a contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Constanța, S.A.F. - A.I.F. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în temeiul art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003 a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011 emisă de pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Constanța, S.A.F. - A.I.F., iar prin Decizia nr. AA2. din 09 mai 2011, pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Reclamanta a susținut că emitenta deciziei, în mod eronat, a apreciat că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, respectiv faptul că s-ar impune suspendarea soluționării cauzei până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, deoarece condiția cerută de textul de lege invocat nu este îndeplinită întrucât eventualul caracter penal a faptelor pretins săvârșite nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în contestația formulată. Organul emitent abuzează de această soluție a suspendării, fiind de ajuns ca organele A.N.A.F. să formuleze o plângere penală pentru a dispune suspendarea soluționării contestației, în acest mod contribuabilul fiind împiedicat să își exercite drepturile. A mai arătat că, deși s-a dispus suspendarea judecării contestației, nu s-a dispus și suspendarea executării silite a dispozițiilor din actul contestat, astfel că executarea silită a continuat, iar societatea este în pericol de a fi pauperizată prin vânzarea silită, la prețuri modice, a tuturor bunurilor din patrimoniul său.

Pe fondul contestației, reclamanta a arătat, în esență, faptul că inspecția fiscală, desfășurată la sediul societății pentru activitatea desfășurată în intervalul 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2010, s-a finalizat cu raportul de inspecție fiscală încheiat la 24 februarie 2011, precum și cu o decizie de impunere nr. AA1./25 februarie 2011 prin care au fost stabilite obligații suplimentare. A susținut că toate sumele reținute de inspectorii fiscali nu sunt datorate, raționamentul acestora fiind greșit și lipsit de temei. Practic, toată suma reținută în sarcina sa are ca fundament interpretarea art. 78 alin. (5) C. proc. fisc. Calitatea de inactiv nu poate retroactiva, contribuabilii sunt și devin inactivi la data declarării lor și nu de la o dată anterioară, indiferent de momentul de la care îndeplineau condițiile pentru a fi declarați ca atare.

Legea prevede expres consecințele juridice pe care le produce intervenirea acestei calități și organul de control nu poate depăși limitele legii. A mai arătat că Ordinul nr. 819 din 19 mai 2008 pentru aprobarea Procedurii privind declararea contribuabililor inactivi emis de Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F., a fost publicat în M. Of. nr. 404 din 29 mai 2008. Deci, declararea contribuabililor ca inactivi în temeiul acestui act normativ s-a putut realiza abia începând cu luna martie 2008 (când a apărut instituția contribuabilului inactiv în C. proc.

fisc.) și, respectiv, mai 2008 (când a apărut Ordinul privind declararea contribuabililor inactivi), în timp ce în cazul de față, controlul a vizat perioada începând cu 1 iunie 2005. În ceea ce privește prejudiciul provocat bugetului de stat, reclamanta a susținut că prin achizițiile de la furnizori, pe care organul de control îi consideră suspecți, datoriile către buget au crescut, societatea achitându-le, și că toata marfa achiziționată de la furnizori (considerați inactivi sau evazioniști sau dizolvați de către organul de control) poate fi urmărită în evidențe contabile, fiecare marfă achiziționată regăsindu-se în mărfurile vândute clienților. Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Constanța a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a D.G.F.P.

Constanța față de primul capăt de cerere principal și față de toate capetele de cerere menționate în subsidiar - aceasta calitate revenind Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. București. Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită anularea deciziei de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011 emisă de A.I.F. din cadrul D.G.F.P. Constanța, față de care D.G.F.P. Constanța ar avea calitate procesuală pasivă, a invocat excepția prematurității acțiunii, motivat de faptul că, în condițiile în care s-a pronunțat decizia nr. AA2. din 09 mai 2011 emisă de Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. București de suspendare a soluționării pe fond a contestației depuse până la soluționarea laturii penale, urmează ca, ulterior, organul de soluționare să se reinvestească în conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) din C. proc.

fisc. pentru soluționarea acesteia. Pârâta A.N.A.F. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a arătat că decizia nr. AA2. din 9 mai 2011 a fost emisă de Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. cu respectarea prevederilor legale incidente în speță, respectiv a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. Prin sentința nr. 62 pronunțată la data de 8 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, a dispus anularea deciziei nr. AA2. din 9 mai 2011 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a obligat această autoritate la soluționarea contestației fiscale împotriva deciziei de impunere nr. AA1.

din 25 februarie 2011. Totodată, a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011, ca inadmisibil. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia prin decizia de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011 emisă de D.G.F.P. Constanța, urmare raportului de inspecție fiscală din 24 februarie 2011, au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă de 3.229.338 RON, precum și faptul că organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța plângerea penală nr. AA1. din 25 februarie 2011, considerând că faptele constatate prin raportul de inspecție fiscală nr. AA1.

din 24 februarie 2011 pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005. A reținut, de asemenea, că reclamanta a formulat contestație ce nu a fost soluționată pe fond, deoarece prin decizia nr. AA2. din 09 mai 2011, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea procedurii administrative până la soluționarea plângerii penale formulate de către D.G.F.P. Constanța. Stabilirea prin decizia de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011 în sarcina reclamantei a unor obligații fiscale suplimentare este consecința reținerii, prin procesul-verbal de inspecție, a faptului că tranzacțiile verificate au fost efectuate de reclamantă cu furnizori aflați sub incidența evaziunii fiscale, respectiv cu furnizori inactivi, dizolvați la data emiterii facturilor.

Urmare a acestor aprecieri, organul fiscal a concluzionat că agentul economic supus controlului a evidențiat în actele contabile TVA ce nu are la bază operațiuni reale, astfel cum sunt specificate în Legea nr. 241/2005, fapt ce a determinat reconsiderarea acestor tranzacții în temeiul art. 11 și art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., având ca efect stabilirea de sume suplimentare. Instanța de fond a apreciat că verificarea dreptului de deducere TVA, a existenței documentelor justificative, pentru ca reclamanta să fie îndreptățită la deducerile efectuate, care au influențat impozitul pe profit pe perioada verificată, incidența dispozițiilor art. 78 alin. (5) C. proc.

fisc., calitatea de contribuabil inactiv al furnizorilor menționați prin raportul de inspecție, nu depinde de soluționarea plângerii penale, aceste aspecte putând fi analizate de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și aceasta pentru că, în raport de reținerile din raportul de inspecție fiscală privind operațiuni cu contribuabili inactivi, art. 11 alin. (1) din C. fisc. prevede că „Autoritățile fiscale nu vor lua în considerare o tranzacție efectuată de un contribuabil declarat inactiv prin ordin al președintelui A.N.A.F., cu excepția livrărilor de bunuri efectuate în cadrul procedurii de executare silită." Astfel că, sub acest aspect, prima instanță a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată, urmând a admite în parte acțiunea și a obliga pârâta să soluționeze pe fond contestația fiscală formulată împotriva deciziei de impunere nr. AA1.

din 25 februarie 2011. În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. AA1. din 25 februarie 2011, instanța de fond a apreciat că acesta este inadmisibil în considerarea dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a susținut în esență că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia nr. AA2. din 9 mai 2011, anulată de instanța de fond, s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de intimata-reclamantă, urmare a plângerii penale nr. AA1. din 25 februarie 2011, înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, apreciindu-se că faptele constatate prin raportul de inspecție fiscală cu nr. AA1. din 24 februarie 2011, pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni. Consideră recurenta că, între stabilirea obligațiilor bugetare prin decizia de impunere atacată și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de reprezentanții societății intimate există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea pe cale administrativă a cauzei.

În raport de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. recurenta-pârâtă a apreciat că soluția pronunțată de intimată de anulare a deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative este eronată și în consecință a solicitat admiterea recursului formulat și modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul menținerii suspendării soluționării cauzei până la soluționarea plângerii penale. Intimata SC C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii instanței de fond depunând înscrisuri privind proces-verbal de aplicare a sechestrului din 27 noiembrie 2012 și proces-verbal de ridicare a sechestrului din 17 iunie 2013 ca și raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în dosarul penal.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare: Potrivit prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. „Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În conformitate cu prevederile alin. (3) și (4) ale aceluiași art. 214 procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea iar hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte. În speță, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. a județului Constanța au înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța plângerea penală nr. AA1. din 25 februarie 2011 apreciind că faptele constatate prin raportul de inspecție fiscală nr. AA1.

din 24 februarie 2011 pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni. Întrucât între stabilirea obligațiilor bugetare prin decizia de imputare nr. AA1. din 24 februarie 2011 și stabilirea caracterului penal al faptelor reținute în sarcina reprezentanților societății intimate exista o strânsă interdependență de care depinde soluționarea contestației în calea administrativă de atac, s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin. (1) din C. proc. fisc. Instanța de control judiciar constată că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată că stabilirea obligațiilor fiscale, respectiv a dreptului de deducere a T.V.A., a existenței documentelor justificative din punct de vedere fiscal care au influențat impozitul pe profit pe perioada verificată, incidența dispozițiilor art. 78 alin. (5) C. proc.

civ., calitatea de contribuabil inactiv a furnizorilor reținuți prin actul de control, nu ar depinde de soluționarea plângerii penale. În ceea ce privește înscrisurile depuse de intimată, respectiv procesele-verbale de punere și ridicare de sechestru cât și raportul de expertiză judiciară din 26 aprilie 2013, Înalta Curte le apreciază ca fiind irelevante în soluționarea recursului de față întrucât acestea nu fac dovada finalizării definitive a dosarului penal. Astfel fiind, decizia de suspendare a soluționării contestației împotriva deciziei de impunere și a procesului-verbal de control, în raport de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) este legală și în consecință recursul formulat va fi admis.

Pe cale de consecință, sentința atacată va fi modificată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței nr. 62/CA din 8 februarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 iunie 2013.