ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1115/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 iulie 2003, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 518 din 7 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. 1812/2003, solicitând casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă și menținerea deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 18/2003, ca temeinică și legală. În motivarea recursului s-a susținut că la 10 aprilie 2001, inspectorii Direcției Controlului Fiscal Cluj au încheiat proces-verbal, în urma controlului efectuat la reclamanta-intimată, ocazie cu care s-a stabilit în sarcina acesteia, obligația de plată a sumei de 8.585.838.449 lei, cu titlu de impozit pe salarii pentru anul 1998 și 1999 și majorări de întârziere aferente.

În urma contestației formulate, în baza O.U.G. nr. 13/2001, Ministerul Finanțelor Publice a emis decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2003, prin care a desființat actul de control, în ceea ce privește capitolul referitor la impozitul pe salarii și majorări de întârziere aferente, urmând ca organele de specialitate să întocmească un nou act de control, cu respectarea celor precizate în decizie. S-a precizat de recurentă că în mod greșit instanța de fond a apreciat că potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 213/2001, Ministerul Finanțelor Publice ar fi avut posibilitatea să soluționeze cauza pe fond, sens în care a dispus anularea deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 18/2003, obligându-l pe acesta să se pronunțe asupra fondului contestației formulate de reclamantă împotriva procesului-verbal de control încheiat la 10 aprilie 2001, de către Direcția Controlului Fiscal Cluj.

S-a mai menționat că în timpul controlului, contestatoarea nu a putut prezenta organelor de specialitate, documente din care să rezulte achitarea impozitelor pe salarii pentru sumele plătite propriilor angajați în Germania, astfel încât nu s-a putut face aplicarea Convenției pentru evitarea dublei impuneri încheiate de România și Germania. Ulterior, societatea a prezentat documente din care rezultă sumele achitate în Germania, cu titlu de impozit pe salarii. Sentința a fost recurată și de SC M.C.

SRL, prin cererea înregistrată la 8 iulie 2003, considerându-se că în cauză singura problemă de drept ce urmează a fi soluționată, este aceea de a stabili dacă, în ceea ce privește veniturile salariale, plătite angajaților români ai societății, care au prestat muncă salarizată în Germania în anii 1998 – 1999, în valută, de către filiala societății, care are personalitate juridică conform legislației germane, se impun numai în Germania, fiind incidente prevederile art. 13 lit. c) și art. 5 alin. (2) lit. b) din Convenția de evitare a dublei impuneri încheiată între Germania și România, sau nu. De aceea, a considerat recurenta că instanța de judecată trebuia să examineze pe fond acțiunea respectivă, avându-se în vedere Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată între România și Germania, ratificată prin Decretul nr. 635/1973.

Recursurile declarate sunt neîntemeiate și vor fi respinse. Prin sentința nr. 518 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de SC M.C. SRL Cluj Napoca împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice București și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj. S-a dispus anularea deciziei nr. 18 din 31 iunie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, obligând Ministerul Finanțelor Publice să se pronunțe asupra fondului contestației înregistrate de SC M.C. SRL Cluj, cu privire la procesul-verbal de control încheiat la 10 aprilie 2001, de către Direcția de Control Fiscal din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj. Pârâții au fost obligați, la 29.037.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut că prin cererea înregistrată la 7 martie 2003, reclamanta SC M.C. SRL Cluj Napoca a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, solicitând anularea deciziei nr. 18 din 31 ianuarie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, cât și a procesului-verbal de control, prin care s-a stabilit obligația de plată a sumei de 8.585.838.449 lei, către bugetul de stat, cu titlu de impozit suplimentar, pe salarii și majorări de întârziere pentru anii 1998 și 1999. În subsidiar, s-a solicitat admiterea acțiunii, anularea deciziei emise de Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva procesului-verbal nr. 2003 încheiat la 10 aprilie 2001, de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

S-a motivat acțiunea, cu faptul că prin procesul-verbal constatator atacat s-a stabilit în sarcina reclamantei, obligația de plată a unor sume reprezentând impozitul suplimentar pe salarii și majorări de întârziere, act contestat, contestația fiind, însă, respinsă prin decizia Ministerului Finanțelor Publice nr. 18/2003. Reclamanta a menționat că atât organul de control, cât și organul de soluționare a contestației au făcut o interpretare greșită a dispozițiilor legale privind evitarea dublei impuneri, întrucât societatea plătește impozit pe venit în Germania, astfel încât angajații români sunt scutiți în România, de plata impozitului pe venit pentru veniturile realizate în Germania [art. 14 din Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată între România și Germania, ratificată prin Decretul nr. 625/1973].

Instanța de fond, invocând art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 13/2001, cu modificările ulterioare, a stabilit că „prin decizie se poate desființa total sau parțial, actul atacat, atunci când din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, nu se poate determina cu claritate baza impozabilă”. Ori prin decizia nr. 18 din 31 ianuarie 2003, Ministerul Finanțelor Publice putea soluționa în fond contestația formulată. De precizat că anterior pronunțării asupra contestației, a fost realizată și expertiza în dosarul de cercetare penală, o lucrare complexă din punct de vedere al problemelor cenzurate, iar Ministerul Finanțelor Publice putea cere, și alte acte, conform pct. 8.5 din O.M.F. nr. 2186/2001.

Deci, Ministerul Finanțelor se putea pronunța pe fondul cauzei, în mod greșit nepronunțându-se nici asupra problemei de principiu ridicată de contestație, respectiv dacă „pentru salariile achitate în Germania, propriilor angajați, contestatoarea avea obligația să vireze la bugetul statului, impozit pe salarii, conform legislației în materie”. Așa fiind, întrucât în mod greșit Ministerul Finanțelor nu s-a pronunțat asupra contestației formulată de SC M.C. SRL Cluj Napoca, în mod corect s-a pronunțat instanța de fond în cauză. Cât privește necesarul societății comerciale, este, de asemenea, neîntemeiat, Ministerul Finanțelor Publice fiind obligat a se pronunța asupra fondului contestației, nefiind legală eludarea acestei pronunțări, ce ar trebui suplinită de instanța de fond.

Urmează, deci, ca reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursurile declarate să fie respinse, potrivit art. 312 145 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj împotriva sentinței civile nr. 518 din 7 mai 2003, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, precum și de SC M.C. SRL Cluj, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2004.