ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1214/2003

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1214/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La 11 martie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate

de S.C. „C.P.P.” SRL,   de Ministerul Finanțelor Publice și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, precum și de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva

sentinței civile nr.514 din 11 decembrie 2001 a Curții de Apel Cluj –

Secția comercială și de contencios administrativ.

Dezbaterile au fost consemnate în încheiere cu data de 11 martie

2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 18 martie 2003, apoi la 25

martie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea, astfel cum a fost precizată ulterior, înregistrată la

Curtea de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios

administrativ la dosarul nr.3053/2001, la care a fost conexată și

acțiunea din dosarul nr.3905/2001, reclamanta S.C. “C.P.P.” SRL,  a

solicitat ca instanța să dispună anularea deciziei nr.621 din 30

aprilie 2001, emisă de Ministerul  Finanțelor Publice, a

procesului-verbal de control nr.26763 din 8 decembrie 2000 și a

hotărârii nr.45 din 20 decembrie 2000, a Direcției Generale a

Finanțelor Publice Cluj privind obligația de a vira la bugetul de

stat suma de 1.188.000.107 lei, din totalul sumei de 1.302.653.102 lei,

reținute în sarcina sa de organele de control, cu cheltuieli de

judecată.

În

motivarea acțiunii reclamanta a atătat că suma contestată

reprezintă:

-

297.960.300 lei – impozit pe profit suplimentar

-

514.303.262 lei – majorări de întârziere aferente

-

104.283.635 lei – T.V.A.

-

246.022.490 lei – majorări de întârziere aferente

-

90.692 lei – majorări aferente impozitului pe salarii plătit cu

întârziere

-

25.339.728 lei – majorări aferente impozitului pe dividende, plătit

cu întârziere.

Prin

precizarea de acțiune din 2 octombrie 2001 reclamanta a solicitat ca suma

de care să fie exonerată la plată prin hotărârea

instanței, să se majoreze la 1.214.648.470 lei (fila 223 – dosar

fond).

Reclamanta

a susținut că nu datorează  suma contestată și a

apreciat că în mod eronat atât organele primare de control, cât și

organul de jurisdicție administrativă, au considerat ca fiind

cheltuieli nedeductibile, cheltuielile cu chiria, stipulată în contractele

de leasing încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.99/1999

și, de asemenea, nu au acceptat includerea pe cheltuieli a

amortizării unei investiții și reducerea impozitului pe profit

pentru profitul reinvestit și nici a     TVA aferentă realizării

investiției, considerând că amenajările și

modernizările s-au efectuat la un imobil închiriat.

De

asemenea, greșit s-a reținut și obligația de a achita

majorări aferente imozitului pe salarii și impozitului pe dividende

plătite cu întârziere, deoarece cu privire la acestea sunt aplicabile

prevederile O.U.G. nr.163/2000 pentru diminuarea arieratelor de la bugetul de

stat.

Curtea

de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr.514 din 11 decembrie 2001, a admis în parte

acțiunea precizată, a modificat actele administrative atacate, în

sensul menținerii obligației de plată a reclamantei pentru suma

de 142.582.872 lei impozit pe profit suplimentar cu majorări de întârziere

aferente în valoare de 198.886.987 lei la contractul de   leasing nr.1109/1998;

18.948.411 lei impozit pe profit suplimentar și 1.023.214 lei

majorări de întârziere la contractul de leasing nr.438/2001; 23.397.981

lei impozit pe profit suplimentar și 12.258.155 lei la contractele de

leasing nr.20650 și nr.20651/1999;

A

anulat obligația de plată pentru suma de 784.467.846 lei,

reprezentând impozit pe profit, T.V.A. și majorări de întârziere;

A

respins ca inadmisibilă cererea reclamantei pentru reducerea

obligației de plată cu sumele de 90.692 lei majorări de

întârziere la impozitul pe salarii și 25.339.728 lei, majorări de

întârziere la impozitul pe dividende;

A

dispus restituirea taxei de timbru achitată de reclamantă în

procedura administrativă, aferentă sumei de 784.467.846 lei,

anulată la plată;

A

obligat pe pârâți să plătească reclamantei 40.000.000 lei

cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut, în sinteză,

următoarele:

Reclamanta

a executat lucrări la un imobil închiriat, lucrări care sunt

destinate să servească obiectul de activitate pentru care a fost

autorizată, iar cheltuielile de amenajare s-au reflectat în contabilitate,

astfel că înregistrarea investiției în contabilitatea

societății și supunerea ei amortizării în condițiile

Legii nr.15/1994 și H.G. nr.909/1997 este o operațiune legală.

În

această situație, greșit s-a considerat de către organele

fiscale ca fiind datorată diferența de impozit pe profit și

diferența rezultând din reducerea cu 50% a impozitului pe profit

reinvestit, folosit la această investiție.

De

asemenea, facturile de achiziționare a materialelor destinate

investiției fiind în legătură directă cu activitatea

reclamantei, T.V.A. este deductibilă în condițiile art.19 din O.G.

nr.3/1992.

În

ce privesc obligațiile fiscale, derivând din contractele de leasing prin

care reclamanta a achiziționat patru mijloace fixe, acestea sunt datorate,

deoarece societatea reclamantă avea dreptul să înregistreze pe cheltuieli

numai dobânda și amortizarea mijloacelor fixe, stabilite în baza Legii

nr.15/1994, nu și avansul și ratele aferente  contractelor de

leasing.

Referitor

la majorările aferente impozitului pe salarii și cele aferente

dividendelor, plătite cu întârziere, instanța a reținut că

pentru sumele respective reclamanta nu a parcurs procedura administrativă

reglementată de O.U.G. nr.13/2001, astfel că acest capăt de

cerere este inadmisibil.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs reclamanta SC “C.P.P.” SRL,

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Cluj, precum și Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Recursul

reclamantei, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art.304

pct.7,8,9 și 10, vizează obligația stabilită prin decizia

nr. 621/2001 a Ministerului Finanțelor Publice și a actelor care au

stat la baza emiterii acesteia, menținute de instanța de fond, cu

privire la plata impozitului pe profit suplimentar și majorările de

întârziere aferente, ca urmare a derulării contractelor de leasing,

astfel:

-

142.582.872 lei, impozit pe profit suplimentar și 198.886.987 lei,

majorări de întârziere aferente la contractul de leasing nr.1109/

29.07.1998;

-

18.948.411 lei, impozit pe profit suplimentar și 1.023.214 lei,

majorări de întârziere aferente la contractul de leasing nr.438/

29.08.2000;

-

23.397.981 lei, impozit pe profit suplimentar și 12.258.155 lei,

majorări de întârziere aferente la contractele de leasing nr.20650 și

nr. 20651/ 08.09.1999.

Reclamanta

a susținut, în esență, că instanța în mod greșit

a considerat că societatea comercială, ca utilizator în contractele

de leasing, avea dreptul să înregistreze pe cheltuieli numai dobânda

și amortizarea mijlocului fix, stabilite în baza Legii nr.15/1994, nu

și avansul și ratele de leasing, deoarece modificările aduse

O.G. nr.51/1997 prin Legea nr.99/1999 nu sunt în măsură a schimba

raporturile între părți, întrucât chiar în textul legii se face

precizarea potrivit căreia „contractele încheiate anterior intrării

în vigoare a legii își păstrează valabilitatea”.

Pârâții

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj au susținut prin recursul formulat că

instanța a analizat superficial starea de fapt și a interpretat

eronat dispozițiile legale incidente cauzei.

În

acest sens au precizat, în esență, că investiția

realizată de intimată, concretizată într-un imobil nou, nu

reprezintă o investiție la un mijloc fix închiriat în scopul

modernizării pentru a fi supusă amortizării potrivit pct.7 lit.d)

din H.G. nr.909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr.15/1994, ci reprezintă o investiție într-un imobil nou,

realizată de societate în favoarea unuia dintre asociații acesteia.

În

această împrejurare, în mod legal organele de control, în conformitate cu

prevederile pct.6 lit.k din O.G. nr.40/1998 pentru modificarea și

completarea O.G. nr.70/1994, au considerat cheltuielile cu amortizarea

investiției înregistrate de societate ca fiind nedeductibile fiscal.

În

atare condiție, intimata nu poate beneficia nici de reducerea de 50% a

profitului reinvestit, prevăzută de art.7 alin.1 lit.e din O.G.

nr.70/1994, republicată.

Ministerul

Public – Parchetul  de pe lângă Curtea de Apel Cluj a criticat hotărârea

pentru nelegalitate și netemeinicie numai în ceea ce privește

admiterea în parte a acțiunii reclamantei și anularea obligației

de plată în sumă de 784.467.846 lei, reprezentând impozit pe profit,

T.V.A. și majorări de întârziere aferente acestora.

S-a

susținut că instanța de fond nu a reținut corect

situația de fapt.

Astfel, s-a arătat că investiția realizată

de reclamantă este un imobil nou, construit după demolarea vechiului

imobil din care s-a păstrat doar fundația și un perete, care

aparține și este în proprietatea unuia dintre asociații

reclamantei, astfel că în mod greșit a reținut instanța

că în cauză sunt incidente dispozițiile art.4 lit.a și d

din Legea nr.15/1994 și cele cuprinse la pct.7 lit.a și d din H.G.

nr.909/1997 și a admis capătul de cerere privind includerea pe

cheltuieli deductibile a sumelor reprezentând amortizarea investiției

și a profitului reinvestit pentru această investiție, precum

și deducerea T.V.A. aferentă investiției.

Recursurile

sunt nefondate.

Referitor

la recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. “C.P.P.” SRL, se

rețin următoarele:

Potrivit

prevederilor art.5 lit.c din O.G. nr.51/1997 privind operațiunile de

leasing, redevențele cuprind cota de amortizare, chiria aferentă

capitalului neamortizat, taxele și asigurările, precum și o

marjă de profit.

Ordonanța

Guvernului nr.51/1997 a fost însă modificată și completată

prin Legea nr.99/1999, care în titlul II art.IV face deosebire între leasingul

financiar și leasingul operațional, inclusiv sub aspectul

cheltuielilor ce pot fi deduse din profitul impozabil.

Coroborând

prevederile O.G. nr.51/1997, astfel cum a fost modificată și

completată, cu prevederile art.4 din O.G. nr.70/1994, republicată

privind impozitul pe profit și având în vedere și clauzele

contractelor de leasing încheiate între părți, care stipulează

obligația utilizatorului, în speță a reclamantei, de a suporta

toate riscurile și responsabilitățile pentru deținerea

și folosirea bunurilor achiziționate, precum și facturarea

valorii reziduale, elemente ce definesc natura financiară a contractelor

respective, se constată că, societatea reclamantă nu avea

dreptul să înregistreze pe cheltuieli deductibile la calculul profitului

impozabil întreaga rată de leasing și nici întregul avans achitat, ci

doar dobânda și amortizarea bunului, în conformitate cu Legea nr.15/1994,

privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și

necorporale.

Așa

fiind, în mod corect s-a reținut de către prima instanță  că

odată cu modificarea O.G. nr.51/1997, prin Legea nr.99/1999, reclamanta

avea obligația să înregistreze pe cheltuieli deductibile la profitul

impozabil numai dobânda și amortizarea bunurilor, calculate conform Legii

nr.15/1994 și nu întreaga rată de leasing și întregul avans

prevăzute în contracte.

În

ce privește susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia

prevederile Legii nr.99/1999 nu sunt în măsură a schimba raporturile

între părți și nu pot fi aplicate contractelor de leasing

încheiate anterior intrării în vigoare a acesteia, se reține că

drepturile și obligațiile reciproce, ale părților,

stabilite prin contractele de leasing, au rămas aceleași nefiind

modificate prin intrarea în vigoare a Legii nr.99/1999, iar organele de control

au recalculat cheltuielile deductibile din plățile cu titlu de redevență

numai începând cu data de 1 iunie 1999, data intrării în vigoare a legii,

procedând, în acest mod, corect.

Prin

urmare, instanța de fond, menținând obligația de plată a

reclamantei în sumă de 142.582.872 lei, reprezentând impozit pe profit

suplimentar și 198.886.987 lei majorări de întârziere aferente la

cele patru contracte de leasing încheiate de aceasta, a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică, astfel că recursul

reclamantei este nefondat și urmează a se respinge ca atare.

Examinând

motivele de casare invocate de recurenții-pârâți, Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Cluj, se constată că și acestea sunt nefondate.

Societatea

comercială reclamantă are ca obiect de activitate producerea și

comercializarea produselor cosmetice și farmaceutice, pentru realizarea

căruia, a închiriat un imobil format din două clădiri,

proprietatea unuia dintre asociați.

Proprietarul

imobilului a consimțit ca în schimbul chiriei, locatara să execute

lucrări de investiții de natură să aducă spațiul

la parametrii funcționali care să corespundă normativelor impuse

de obiectul de activitate.

Astfel,

păstrând fundația și un perete, societatea reclamantă a

procedat la realizarea unor investiții la una din cele două

clădiri închiriate, rezultând un spațiu modern ce răspunde

condițiilor speciale de igienă, laboratoare, spațiu productiv în

acord cu normele stabilite prin O.G. nr.31/1995 și H.G. nr.382/1996

privind producția, circulația și controlul mărfurilor

cosmetice și farmaceutice, spațiu ce este folosit în totalitate

și exclusiv în scop productiv.

Realizarea

investiției de către societatea reclamantă s-a efectuat cu

acordul și concursul  proprietarului, care a obținut toate

aprobările și avizele necesare potrivit Legii nr.50/1991

(autorizație de desființare, certificat de urbanism, autorizație

de construcție) și care a acceptat schimbarea destinației

spațiului, în spațiu de producție.

Investiția

realizată a fost înregistrată în contabilitatea societății

în contul nr.2121 „Clădiri” și supusă amortizării, potrivit

dispozițiilor art.4 lit.a și d din Legea nr.15/1994, republicată

și pct.15 alin.5 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate

prin H.G. nr. 909/1997.

Prin

urmare, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea

criticată, reclamanta a executat lucrări la un imobil închiriat,

cheltuielile efectuate au avut ca scop îmbunătățirea

parametrilor tehnici inițiali și modernizarea acestora, majorându-se

valoarea de intrare a mijloacelor fixe, concomitent cu majorarea cifrei de

afaceri și a obligațiilor față de bugetul statului.

În

această situație, greșit s-a reținut prin actele de control

obligația societății reclamante de a vira la bugetul statului

diferența de impozit pe profit în valoare de 63.366.164 lei și

diferența, rezultând din reducerea cu 50% a impozitului pe profit

reinvestit, folosit la această investiție în scopul extinderii

activității pentru obținerea de profituri suplimentare, în

sumă de 68.613.293 lei și majorări de întârziere aferente

acestor sume.

Totodată,

se reține că, la realizarea investiției, pe lângă

materialele rezultate din desființarea clădirii, societatea

reclamantă a achiziționat și alte materiale.

Cum

investiția la care s-au folosit bunurile aprovizionate a fost

destinată pentru desfășurarea activității reclamantei,

a fost înregistrată în patrimoniul acesteia, și supusă

amortizării conform normelor legale, T.V.A. aferentă facturilor de

materiale utilizate este deductibilă, fiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art.19 din O.G. nr.3/1992.

Față

de considerentele arătate, se constată că instanța de fond

a făcut o corectă apreciere și o temeinică analiză a

situației de fapt și o corectă aplicare a dispozițiilor

legale incidente cauzei, motivele de casare invocate de pârâți și de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj fiind

neîntemeiate, astfel că și aceste recursuri se vor respinge ca

nefondate.

În

consecință, se constată că hotărârea atacată este

legală și temeinică, iar recursurile fiind nefondate,

urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Societatea comercială “C.P.P.”

S.R.L.,  de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, precum și

de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva

sentinței civile nr.514 din 11 decembrie 2001 a Curții de Apel Cluj –

Secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.