ÎCCJ, decizie (scj.ro #85501)

Impozit pe profit.Impozit plătit pentru venit din chirii

în loc de impozit pe profit.Consecințe cu privire la majorările de întârziere

În cazul în care contribuabilul a plătit cu regularitate impozit pentru

venit din chirii, iar organul financiar, sesizat asupra sursei venitului, nu

i-a atras atenția că trebuia depus ca impozit pe profit, nu se justifică

obligarea la majorări de întârziere.

Secția

de contencios administrativ – decizia nr.2976 din 10 octombrie 2002

Colegiul Reformat din Debrețin deține în proprietate imobile din închirierea

cărora obține venituri și este  plătitor de impozit pe veniturile

realizate din chirii.

În perioada 1995 – 1996 și 1997 – 1998 reclamantul a plătit în termen

impozitele în contul bugetului local ca impozit închirieri și nu ca impozit pe

profit care ar fi trebuit depus la bugetul statului.

Prin procesul verbal din 1 februarie 2000, Administrația Financiară a

municipiului Cluj-Napoca a reținut în sarcina reclamantului obligația de plată

a sumei de 248.164.930 lei, reprezentând majorări de întârziere, pentru faptul

că suma de 37.202.944 lei nu a fost virată la bugetul statului, ca impozit pe

profit, potrivit art.8 din O.G.nr.11/1996.

Direcția Controlului Financiar Fiscal, prin Hotărârea nr.5 din 28 aprilie 2000,

a admis în parte obiecțiunile formulate împotriva procesului verbal de control

și, pe cale de consecință, a dispus compensarea sumei de 37.202.924 lei impozit

pe profit, prin stornarea sumei din contul bugetului local de impozit pe

chirii; totodată, a menținut obligația de plată a majorărilor de întârziere în

sumă de 248.164.930 lei.

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj,

prin Dispoziția nr.126/2000, a respins contestația formulată de reclamant,

reținând că până la compensarea creanțelor sunt datorate majorări de

întârziere, impozitul nefiind plătit conform O.G.nr.70/1004.

Curtea de Apel Cluj – Secția contencios

administrativ, prin sentința civilă nr.266 din 11 iulie 2001, a admis acțiunea

formulată de reclamant și, pe cale de consecință, a desființat Dispoziția

nr.126/2000 emisă de D.G.F.P.C.F.S. Cluj, precum și actele administrative

anterioare, cu privire la plata sumei de 248.164.930 lei, reprezentând majorări

de întârziere și a exonerat reclamantul de plata acestei sume.

Referitor la Dispoziția nr.126/2000 s-a

reținut că în mod greșit a fost stabilită obligația de plată a sumei de

248.164.030 lei, având în vedere, pe de o parte, că reclamantul, în repetate

rânduri, a depus anual, la Administrația Financiară a municipiului

Cluj-Napoca, adrese prin care a adus la cunoștință situația veniturilor pe care

le obține,  solicitând relații privitoare la natura impozitului, dar

organele financiare nu i-au solicitat și plata impozitului pe profit, iar, pe

de altă parte, că a plătit la timp impozitul datorat, neexistând prejudiciu,

pentru aplicarea majorărilor de întârziere.

Împotriva sentinței au declarat recurs

D.G.F.P. a județului Cluj, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Publice, precum și Administrația Finanțelor Publice a municipiului

Cluj-Napoca, susținându-se, în primul recurs, că reclamantul datorează

majorările de întârziere în sumă de 248.164.930 lei, întrucât nu a plătit

la  timp impozitul pe profit, așa cum era obligat, potrivit art.8 din

O.G.nr.11/1996, să-l vireze la bugetul de stat, nu la bugetul local, iar ultima

recurentă pretinde că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recursurile sunt nefondate.

În cauză, nota de constatare, din 17 martie

2000, privind obligațiile de plată ale reclamantului, a fost întocmită de către

Administrația Financiară a municipiului Cluj-Napoca, iar prima instanță s-a

pronunțat și asupra acestui act, astfel că în  raport de datele menționate

s-a reținut  în mod corect calitatea procesuală pasivă a autorității

administrative, care a emis actul în discuție.

Din actele dosarului, inclusiv din

dispoziția nr.126/2000, rezultă că, în adevăr, reclamantul a depus, în fiecare

an, la Administrația Financiară a municipiului Cluj-Napoca, adrese prin care a

înștiințat această unitate cu privire la veniturile pe care le obține din

închiriere și, totodată, a achitat la timp impozitul datorat.

Dar, deși reclamantul și-a declinat

calitatea și sursa de venit, Administrația Financiară a municipiului Cluj-

Napoca  a stabilit obligația de plată a reclamantului, cu titlu de impozit

pe venit, la bugetul local, unde s-au depus sumele încasate la timp, în loc de

impozit pe profit, care se virează la bugetul de stat.

Or, potrivit art.17 pct.2 din O.G.nr.70/1994, privind impozitul pe profit,

stabilirea impozitului pe profit se face de organul fiscal, chiar și în cazul

în care contribuabilul nu a completat declarația de impunere sau nu a furnizat

informațiile necesare pentru a determina obligația fiscală.

Așadar, Administrația Financiară a municipiului Cluj- Napoca, care deținea

toate datele privind calitatea reclamantului și sursa de venit, avea obligația

să stabilească, în cauză, impozitul pe profit, nu impozitul pe venit, așa

cum greșit a făcut.

Este exact că, ulterior, Direcția Controlului Financiar Fiscal, prin Hotărârea

nr.5 din 28 aprilie 2000, admițând obiecțiunile formulate de reclamant, a

compensat suma de 37.202.924 lei din contul impozitului pe chirii, unde a fost

virată, dar a menținut obligația de plată a sumei de 248.164.930 lei

reprezentând majorări de întârziere la sursa de impozit pe profit, conform

art.13 din O.G.nr.11/1996.

În realitate, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.13 din

O.G.nr.11/1996, potrivit cărora orice obligație bugetară neachitată la scadență

generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până

la data achitării sumei datorate, inclusiv, întrucât reclamantul și-a achitat

la timp obligațiile fiscale, iar virarea sumelor la bugetul local, în loc de

bugetul de stat, s-a făcut pe baza datelor stabilite de Administrația

Financiară a municipiului Cluj-Napoca, nu din culpa contribuabilului.

De altfel, în cauză, nu au existat două obligații, pentru a opera compensarea,

așa cum s-a făcut prin hotărârea sus menționată, ci o singură obligație de

plată, care s-a achitat la timp, iar stabilirea înregistrării reale a

obligației, respectiv în bugetul de stat, în loc de bugetul local, este

rezultatul stornării și, deci, nici din acest motiv nu sunt incidente

dispozițiile art.11 din O.G.nr.11/1996, privind majorările de întârziere.

Soluția adoptată de prima instanță fiind legală și temeinică, recursurile au

fost respinse ca nefondate.