ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2005

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 12 aprilie 2001, reclamanta SC P. SA Cluj Napoca a solicitat anularea

deciziei nr. 331 din 13 martie 2001, a Ministerului Finanțelor Publice și

exonerarea de la plata obligațiilor bugetare, stabilite prin procesul-verbal de

control nr. 3150 din 20 iunie 2000, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, în sumă de 2.893.528.255 lei,

reprezentând majorări de întârziere aferente unor debite, accize și T.V.A.,

precum și suspendarea executării acestuia, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990,

până la soluționarea acțiunii.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, împotriva actului de control a declanșat procedura de

contestare prevăzută la acea dată de Legea nr. 105/1997, dar că toate căile de

atac au fost respinse de organele cu atribuții jurisdicționale din Ministerul

Finanțelor, menținându-se în mod nelegal, obligația de plată, astfel că s-a

emis somația de executare și dispoziția de urmărire nr. 14523 din 20 iulie

2000, împotriva căreia a formulat o contestație la executare, la Judecătoria Cluj Napoca.

A mai arătat că, în perioada

procedurii administrativ-jurisdicționale a intrat în vigoare O.U.G. nr. 163/2000

și, pentru a valorifica dispozițiile art. 4, coroborat cu art. 2 alin. (1) lit.

c) din ordonanță, a completat plângerea de la Ministerul Finanțelor, ducându-și la îndeplinire și obligația de informare privind situația

majorărilor, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar

de Stat Cluj.

A precizat că Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, pe de o

parte, i-a eliberat un certificat de atestare fiscală, cu nr. 24532 din 14

noiembrie 2000, din care rezultă că societatea înregistra la acea dată o

singură obligație către bugetul de stat, respectiv o diferență la fondul pentru

risc tehnologic, care nu face obiectul cauzei și care a fost achitată, iar, pe

de altă parte, a solicitat B.C.R. Cluj, sistarea executării silite, pe motiv că

unitatea și-a achitat obligațiile fiscale la bugetul de stat.

În opinia reclamantei, deși

prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 163/2000, titlul executoriu prin care

societatea a fost obligată la plata unor majorări de întârziere, a fost

desființat de drept, prin efectul legii, autoritățile fiscale, în baza unei

greșite stabiliri a situației de fapt și interpretări a actului normativ arătat,

au menținut în mod nelegal obligația sa bugetară.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 197 din 7

iunie 2001, a admis acțiunea și a dispus anularea deciziei nr. 331 din 13

martie 2001, a Ministerului Finanțelor, a dispoziției nr. 128 din 28 septembrie

2000, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar

de Stat Cluj și a procesului-verbal nr. 3150 din 20 iunie 2000, încheiat de

organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar

de Stat Cluj și a înlăturat obligația reclamantei de a plăti suma de

2.893.528.225 lei, majorări de întârziere.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că acțiunea este întemeiată în baza dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. c) și art. 4 din O.U.G. nr. 163/2000. Faptul că sumele stabilite prin

procesul-verbal de control, sunt majorări de întârziere aferente unor debite

reprezentând accize și T.V.A., rezultă, fără nici un dubiu, atât din actul de

control, cât și din dispoziția de urmărire, iar debitele care le-au generat, au

fost achitate de reclamantă, până la termenul legal, conform certificatului de atestare

eliberat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

În aceste condiții, instanța

a apreciat ca fiind total greșită, susținerea pârâților conform căreia O.U.G. nr.

163/2000 nu poate fi aplicabilă speței, deoarece era în vigoare la data controlului,

câtă vreme din dispozițiile art. 4 alin. (2) al acestui act normativ rezultă

exact contrariul.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală

a Finanțelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenții au

susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că intimata-reclamantă nu

avea debite restante față de bugetul de stat, ci doar majorări, deoarece societatea

înregistra debite neachitate, în cuantum de 99.350.124 lei, reprezentând T.V.A.

aferentă lunii octombrie 1988 și 1.537.670.351 lei accize, datorate la 31

decembrie 1998, debite ce sunt exceptate de la aplicarea prevederilor

favorabile ale O.U.G. nr. 163/2000.

Totodată, au arătat că s-a

supraevaluat forța probantă a certificatului de atestare fiscală și nu s-a

cerut dovada achitării debitelor în discuție.

Cu privire la aplicarea art.

4 alin. (2) din O.U.G. nr. 163/2000, recurenții au precizat că în mod greșit

instanța a reținut că autoritățile fiscale ar fi apreciat că aceste dispoziții

nu devin incidente, pe motiv că nu erau în vigoare la data controlului,

întrucât aceste autorități au invocat neaplicarea prevederilor respective, în

speță, nefiind îndeplinite condițiile cerute imperativ, art. 4 alin. (2)

exceptând debitele neachitate, de la aplicarea celorlalte dispoziții.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1965 din 21 mai 2003, a admis

recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la

aceeași instanță.

S-a reținut, în esență, că

instanța de fond era obligată să solicite părților să depună la dosar, ordinele

de plată a debitelor pe care reclamanta susține că le-a achitat, precum și alte

înscrisuri doveditoare și chiar ordonarea efectuării unei expertize care să

analizeze pe etape, natura plăților efectuate, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.

163/2000, respectiv art. 6 - 11, cu luarea în considerare a diverselor

eșalonări de plată de care reclamanta a beneficiat.

Rejudecând cauza după

casare, instanța de trimitere, prin sentința civilă nr. 53 din 14 ianuarie

2004, a admis acțiunea, a anulat actele administrative atacate și a exonerat pe

reclamantă. de plata obligațiilor bugetare stabilite prin actele respective.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut, în esență, că prin suplimentarea probatoriului. cu

hotărârile judecătorești și documente de plată, societatea reclamantă a

clarificat problema naturii plăților și etapele în care au fost realizate.

Instanța a respins

susținerea recurenților, potrivit cărora O.U.G. nr. 163/2000 nu era în vigoare

la data efectuării controlului, deoarece majorările stabilite prin actul de

control contestat. făceau obiectul acestui act normativ. la data pronunțării

deciziei de către Ministerul Finanțelor.

A apreciat că prin

încheierea Convenției nr. 146 din 20 noiembrie 2002, privind scutirea

reclamantei. de plata majorărilor de întârziere. în sumă de 2.893.528.255 lei,

Ministerul Finanțelor Publice a recunoscut indirect că reclamanta nu avea

debite restante, cu titlu de T.V.A. și accize, asupra cărora s-au calculat

acele majorări de întârziere.

Instanța a considerat că

cererea formulată de pârâți, în sensul respingerii acțiunii. ca rămasă fără obiect,

în considerarea convenției. nu poate fi acceptată. întrucât obiectul pricinii

îl constituie cenzurarea actelor administrativ-jurisdicționale, raportat la

condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 68/1999 și O.U.G. nr. 163/2000, în timp ce

convenția a fost încheiată în baza unui alt act normativ, respectiv O.G. nr. 40/2002,

iar facilitatea încetează dacă reclamanta nu respectă condițiile prevăzute în

acest act normativ.

Și împotriva acestei

sentințe. pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj au declarat recurs, susținând în esență, că instanța a

apreciat eronat probele administrate și a aplicat greșit legea.

Astfel, au susținut că

cerințele O.U.G. nr. 68/1999 nu erau îndeplinite, iar faptul că cele două

debite - 99.350.124 lei, T.V.A. și 1.537.670.251 lei, accize, au fost anulate

ulterior în instanță, nu are relevanță, în raport cu momentul soluționării

contestației prin decizia atacată.

Au precizat că, prin

Convenția nr. 146 din 20 noiembrie 2002, societatea reclamantă a fost scutită

de plata majorărilor de întârziere în cuantum de 2.893.528.255 lei, acțiunea

dedusă judecății rămânând, astfel, fără obiect, aspect care, în mod greșit nu a

fost acceptat de instanță.

Examinând hotărârea atacată,

în raport cu criticile formulate, actele dosarului și normele legale incidente

cauzei, se constată că recursul este nefondat.

În urma controlului efectuat

de inspectori de specialitate din cadrul Direcției Generale a Finanțelor

Publice Cluj, la SC P. SA, Cluj, s-a încheiat procesul-verbal nr. 3150 din 20

iunie 2000, prin care s-au reținut în sarcina agentului economic, obligații

bugetare, constând în T.V.A., accize și majorări de întârziere.

Referitor la T.V.A., organul de control a reținut că la 31 decembrie 1998, reclamanta înregistra o

restanță de:

-1.298.606.685 lei, din care

: 1.199.265.561 lei T.V.A. aferentă lunii noiembrie 1998, care a fost eșalonată

la plată până la 31 iulie 2000, însă, renunțând la eșalonare, reclamanta a

achitat integral acest debit, la 31 august 1999.

-99.350.124 lei T.V.A. rămas

de plată din luna octombrie 1998 și contestată conform Legii nr. 105/1997.

Din majorările în sumă de

577.841.254 lei, aferente debitului de bază eșalonat, s-a reținut în actul de

control că reclamanta a achitat 128.420.000 lei, rămânând un rest de

449.421.254 lei, neachitat la data controlului. Cu privire la această sumă, s-a

apreciat că nu se aplică O.U.G. nr. 68/1999, pentru că la 31 octombrie 1998,

reclamanta avea un debit restant cu titlu de T.V.A., de 99.350.124 lei. Ca

urmare, s-au recalculat majorările de întârziere aferente T.V.A., stabilindu-se

obligația de plată pentru 859.646.159 lei, din care, scăzând suma de

109.400.656 lei, achitată cu O.P. nr. 763 din 14 iunie 2000, a rezultat

obligația finală de plată, de 750.245.539 lei.

Referitor la accize, în

actul de control s-a reținut că prin procesul-verbal din 26 mai 1999, s-a

stabilit un debit suplimentar cu titlu de accize, datorat la 31 decembrie 1998,

în sumă de 1.537.670.251 lei și 233.528.301 lei majorări, reținându-se că

aceste sume nu sunt achitate și că formează obiectul unei acțiuni în contencios

administrativ.

S-a mai reținut referitor la

accize, că pentru suma de 3.780.854.885 lei și 744.983.177 lei, majorări,

reclamanta a obținut o eșalonare de plată, prin actul nr. 4440177 din 28

ianuarie 1999, la care, însă, a renunțat, achitând integral accizele la 31

august 1999, iar din majorări a achitat suma de 100.368.136 lei, rămânând

neachitată suma de 644.615.041 lei.

Și cu privire la majorările

corespunzătoare accizelor, organul de control a reținut că reclamanta nu

beneficiază de prevederile O.U.G. nr. 68/1999, întrucât avea un debit restant

de 1.537.670.251 lei, ce face, de asemenea, obiectul unei acțiuni în instanță.

Astfel, scăzând suma de

100.368.136 lei, achitată cu O.P. nr. 773 din 15 iunie 2000, au fost

recalculate majorările de întârziere, stabilindu-se o obligație de plată în

cuantum de 2.143.282.716 lei.

Împotriva actului de control

reclamanta a exercitat căile administrativ-jurisdicționale, finalizate prin

decizia nr. 331 din 13 martie 2001, a Ministerului Finanțelor Publice, care a

menținut obligațiile de plată privind majorările în sumă de 2.143.282.716 lei,

aferente accizelor și 750.245.539 lei, aferente T.V.A., cu motivarea că

reclamanta nu beneficiază de facilitățile prevăzute de O.U.G. nr. 68/1999,

întrucât nu a achitat debitele restante, în termenele stabilite de această

ordonanță.

În ce privește incidența O.U.G.

nr. 163/2000, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a apreciat că, deși

reclamanta și-a completat contestația, invocând și acest act normativ, nu poate

beneficia de facilitățile reglementate de aceasta, întrucât nu era în vigoare

la data controlului.

În raport cu probele administrate

în cauză, se rețin următoarele:

Suma de 99.350.124 lei,

reprezentând T.V.A. aferentă lunii octombrie 1998, a fost reținută ca obligație

de plată către buget, prin actul de control nr. 23181 din 27 mai 1999, act care

a fost desființat prin sentința civilă nr. 167/2002, pronunțată de Curtea de

Apel Cluj, menținută prin decizia nr. 1464/2003 a Curții Supreme de Justiție.

De altfel, această sumă a fost achitată în trei tranșe, ultima, la 5 decembrie

2000.

Față de această stare de

fapt, respectiv, a achitării sumei de 99.350.124 lei și a desființării

obligației de plată pentru suma respectivă, prin hotărâri judecătorești, așa

cum corect a reținut instanța de fond, reclamantei îi sunt aplicabile

facilitățile stabilite de O.U.G. nr. 68/1999 și de O.U.G. nr. 163/2000.

Referitor la debitul de

1.199.265.561 lei, cu titlu de T.V.A., aprobat la eșalonare, chiar organul de

control a reținut că a fost achitat la 31 august 1999, reclamanta renunțând la

eșalonare, iar obligația pentru suma de 99.350.124 lei a fost înlăturată prin

hotărâre judecătorească.

Prin urmare, în mod nelegal

au fost calculate majorările de întârziere la nivelul sumei de 750.245.539 lei,

ca urmare a înlăturării beneficiului aplicării O.U.G. nr. 68/1999.

Susținerile recurenților, în

sensul că O.U.G. nr. 163/2000 nu era în vigoare la data încheierii actului de

control, nu pot fi reținute, în considerarea faptului că majorările respective,

potrivit art. 4 lit. a) și c), coroborat cu art. 11 din ordonanță, făceau

obiectul acesteia, la data pronunțării deciziei de către Ministerul Finanțelor.

Deși la data controlului

acest act normativ nu era în vigoare, Ministerul Finanțelor Publice, fiind

sesizat de către reclamantă, cu actul nr. 5694 din 15 noiembrie 2000, conform art.

15 din O.U.G. nr. 163/2000, era obligat să trimită acest act la Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

Prin urmare, concluzia

instanței de fond, în sensul că nici din perspectiva O.U.G. nr. 163/2000,

reclamanta nu are obligația de plată a majorărilor de întârziere, întrucât

debitele restante reprezentând impozite și taxe, au fost achitate până la 31

octombrie 2000, este corectă.

Nici majorările de

întârziere aferente accizelor, în cuantum de 2.143.282.716 lei, stabilit de

organul de control, nu sunt datorate, și pentru acestea, reclamanta beneficiind

de facilitățile stabilite de O.U.G. nr. 68/1999 și O.U.G. nr. 163/2000, având

în vedere că suma eșalonată la plată, de 3.780.854.855 lei, a fost achitată la

31 august 1999, iar debitul suplimentar de 1.537.670.378 lei, a fost înlăturat

prin aceleași hotărâri judecătorești.

Și în ce privește majorările

aferente accizelor, Ministerul Finanțelor Publice avea obligația să analizeze

contestația reclamantei, și în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 163/2000,

chiar dacă aceasta nu era în vigoare la data efectuării controlului.

De altfel, din certificatul

de atestare fiscală eliberat, ca urmare a cererii reclamantei, din 24 octombrie

2000, de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj - Serviciul administrare

mari contribuabili, rezultă că aceasta nu figura în evidențe cu obligații de

plată, de natura celor ce formează obiectul pricinii de față.

Cât privește Convenția nr. 146

din 20 noiembrie 2002, intervenită între Ministerul Finanțelor Publice și

societatea reclamantă, privind scutirea de plată a majorărilor de întârziere în

sumă de 2.893.528.255 lei, în temeiul căreia recurenții au solicitat

respingerea acțiunii reclamantei, ca rămasă fără obiect, instanța de fond a

apreciat just că acest punct de vedere nu poate fi admis, întrucât convenția a

fost încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002, iar facilitatea acordată încetează,

dacă reclamanta nu respectă condițiile prevăzute de acest act normativ.

În consecință, pentru

considerentele menționate, se constată că hotărârea instanței de fond este

legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr. 53

din 14 ianuarie 2004, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2005.