ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1185/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 22 februarie 2007, sub nr. 6345/3/2007, reclamantele C.C.C.F. București SA și SC B.A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să încheie cu membrii asocierii C.C.C.F. București SA - SC B.A. SRL actul adițional la contractul de execuție de lucrări din 19 februarie 2002 aferent anului 2007, conform anexelor la procesul - verbal de recepție la terminarea lucrărilor, înregistrat la Ministerul Economiei și Comerțului din 8 ianuarie 2007, sub sancțiunea acordării de daune cominatorii de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la momentul pe care îl va stabili instanța.

În motivarea demersului lor judiciar reclamantele au arătat următoarele: - prin contractul de execuție de lucrări din 19 februarie 2002 asocierea formată din cele două reclamante în calitate de executant s-a obligat să execute și să finalizeze lucrări de consolidare sediu Ministerul Industriei și Resurselor, actualmente Ministerul Economiei.

În conformitate cu art. 2 din contract executantul se obligă să execute și să finalizeze lucrările de consolidare sediu Ministerul Industriei și Resurselor, achizitorul, respectiv pârâta având obligația de a achita prețul convenit acestor lucrări; - termenul de finalizare a lucrărilor avut în vedere la momentul încheierii contractului a fost de 20 de luni calendaristice, acesta fiind prelungit în mod succesiv prin acte adiționale la contractul de execuție pentru perioadele corespunzătoare executării lucrărilor, care nu fuseseră prevăzute prin contractul inițial, sens în care părțile au încheiat acte adiționale anuale la contract în perioada 2003-2004; - modalitatea încheierii unor acte adiționale la contractul de execuție de lucrări a fost modalitatea uzuală prin care părțile au înțeles să reglementeze raporturile contractuale dintre ele ulterior încheierii contractului.

Prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor tronsoanelor 4 și 5 înregistrat la pârât din 8 ianuarie 2007 părțile au convenit că finanțarea lucrărilor executate și nedecontate și lucrările suplimentare ce urmează a fi proiectate, executate și decontate va fi asigurată prin încheierea actului adițional la contractul din 19 februarie 2002 pentru alocația bugetară a anului 2007. Capătul doi de cerere vizează obligarea pârâtei să-și execute obligația sub sancțiunea de daune cominatorii, ca mijloc de constrângere a debitorului în executarea în natură a obligației de a face și de a nu face. În drept, au fost invocate prevederile art. 969, art. 970 și urm., art. 1073 și urm. C. civ., art. 1 C. com., art. 35 și urm. C. com.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 4830 din 25 martie 2009 a respins acțiunea, ca neîntemeiată, instanța reținând în esență, următoarele: - pentru contractele sinalagmatice este caracteristic acordul de voință al părților, în lipsa consimțământului uneia dintre părți, actul juridic nu își produce efectele, manifestarea de voință a părții trebuie să fie făcută expres și fără echivoc, consimțământul neputând fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 969 C. civ.; - singurele persoane care se pot obliga sunt părțile, ele fiind singurele în măsură să-și manifeste acordul de voință privind drepturile și obligațiile pe care înțeleg să și le asume prin încheierea unor acte juridice, în lipsa consimțământului valabil exprimat al uneia dintre părți contractul neputând exista, acordul de voință neputând fi complinit de către o instanță.

- instanța nu ar putea obliga pârâta la încheierea actului adițional și pentru faptul că execuția bugetară pentru anul 2007 s-a încheiat la data de 31 decembrie 2007, banii neutilizați până la acea dată nemaiputând fi folosiți, întrucât acești bani se alocă din bani publici odată cu stabilirea bugetului pe anul în curs. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 322 din 7 iulie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantelor, instanța de control judiciar reținând în esență legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond sub aspectul criticilor formulate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele SC B.A SRL și C.C.C.F.

București prin administrator judiciar SC A.L. SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Recurentele își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte: - instanța nu a verificat temeinicia argumentelor invocate de reclamante în susținerea acțiunii; - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Recurenta își dezvoltă această critică arătând că dintre toate aspectele ce fundamentează acțiunea, instanța se limitează doar la verificarea procesului – verbal de recepție prin care se reiterează obligația intimatei – pârâte de a permite continuarea lucrărilor prin încheierea actului adițional la contract, respingând de plano celelalte argumente, fără a motiva în vreun fel înlăturarea acestora.

- considerentele deciziei recurate ignoră obligațiile asumate contractual, analiza instanței de apel limitându-se la procesul verbal de recepție ce confirmă existența acestei obligații; - instanța a interpretat greșit pretențiile invocate în asociere, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, sub aspectul stabilirii eronate a obligațiilor ce îi reveneau intimatei – pârâte. Astfel, arată recurentele – reclamante obligația a cărei executare au solicitat-o prin acțiune nu era, în sine, obligația de a încheia un act adițional ci obligația intimatei – pârâte și dreptul corelativ al recurentelor – reclamante de a finaliza lucrările la obiectivul vizat prin contract.

În acest fel instanța de apel menține aprecierile primei instanțe fundamentate pe o greșită analiză a obiectului acțiunii ignorând astfel petitul cererii de chemare în judecată care nu conține solicitarea de a se complini consimțământul pârâtei în sensul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act adițional, ci solicitarea de obligarea a acesteia la executarea în natură a obligației asumate contractual, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 942, art. 962 și art. 1073 C. civ.; - instanța de apel omite să observe și să analizeze care sunt obligațiile contractuale asumate de intimata – pârâtă prin contract, respectiv de a asigura condițiile pentru continuarea și finalizarea obiectului contractului, sub acest aspect recurentele fac trimitere la contractul de execuție (art. 2.1 raportat la art. 3.1 și art. 17.7), la actele adiționale încheiate la contractul de execuție lucrări, la răspunsul la întrebarea din interogatoriul administrat în cauză, la procesul verbal de conciliere înregistrat din 7 martie 2006, la procesul verbal de recepție din 8 ianuarie 2007, privind tronson 4 și tronson 5 și la faptul că la data formulării acțiunii intimata – pârâtă Ministerul Economiei avea la dispoziție alocația bugetară pentru lucrările de consolidare rămase de executat; - instanța de apel nu analizează intenția neechivocă exprimată de pârâtă,

de a refuza încheierea actului adițional, pronunțând astfel o soluție vădit nelegală cu ignorarea principiului forței obligatorii a contractului întrucât în cauză nu se pune problema suplinirii voinței intimatei – pârâte la încheierea actului adițional ci a obligării acesteia să aducă la îndeplinire o obligație care îi incumbă tocmai în raport de obligațiile contractuale asumate conform mecanismului contractual agreat de părți; - instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală și în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, privind obligarea intimatei de a-și executa obligația sub sancțiunea plății de daune cominatorii. În finalul cererii recurentele conchid în sensul admiterii recursului, modificării în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtei să încheie cu membrii asocierii C.C.C.F.

București – SC B.A. SRL actul adițional la contractul de execuție lucrări din 19 februarie 2002 pentru continuarea lucrărilor, aferente anului 2007 conform anexelor la procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor înregistrat la Ministerul Economiei și Comerțului din 8 ianuarie 2007, sub sancțiunea acordării de daune cominatorii de 5000 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la momentul pe care îl va stabili instanța. Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Înainte însă de a analiza criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate trebuie subliniat faptul că acestea sunt focalizate asupra calificării naturii obligației ce formează obiectul sesizării instanței și care va constitui punctul de plecare în examenul de legalitate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Comerțului la încheierea unui act adițional la contractul de execuție din 19 februarie 2002 aferent anului 2007 sub sancțiunea acordării de daune cominatorii de 5.000 lei. Așadar obiectul acțiunii este reprezentat de obligația de a încheia un act juridic, cum legal au reținut și instanțele anterioare. Aserțiunea recurentelor potrivit căreia obligația a cărei executare au solicitat-o prin acțiune nu este în sine obligația de a încheia un act adițional, ci obligația pârâtei de a asigura condițiile pentru continuarea și finalizarea lucrărilor la obiectivul vizat prin contract este superfluă față de conținutul contractului, față de dinamica raporturilor juridice dintre părți și lipsită de suport față de principiul libertății contractuale consacrat de art. 969 C. proc.

civ. (potrivit art. 20 din contract părțile au prevăzut că au dreptul de a conveni pe durata îndeplinirii contractului modificarea acestuia prin act adițional). De asemenea, trimiterea pe care recurentele o fac între obiectul acțiunii și art. 1075 C. civ. care consacră prioritatea executării în natură a obligațiilor este la fel de lipsită de substanță, față de natura distinctă a obligațiilor în raport de incidența principiului autonomiei de voință a părților. Așadar, instanța de control judiciar, menținând hotărârea instanței de fond a confirmat legalitatea acesteia sub aspectul calificării obligației ce a format obiectul cererii de chemare în judecată aceasta fiind analizată din perspectiva prevederilor contractuale și a dinamicii raporturilor dintre părți.

Astfel instanța de apel a analizat judicios obligațiile contractuale ale părților, a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 942 și art. 962 C. civ. prin raportare la art. 20 din contractul de execuție lucrări, reținând că instanța nu poate obliga pârâtul să încheie actul adițional, neputându-se subroga voinței acestuia, că mențiunea existentă la pct. 6.3. din procesul verbal de recepție din 8 ianuarie 2007 nu poate fi asimilată unui acord dat de pârât la încheierea respectivului act juridic. Hotărârea instanței de control judiciar este punctual motivată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanța reluând argumentele și raționamentul logic care au stat la baza pronunțării hotărârii recurate, în interpretarea materialului probatoriu administrat în cauză și care nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală.

Trebuie relevat și un alt aspect, reținut de altfel, dar în mod succint de instanța de control judiciar și anume existența H.G. nr. 1968 din 16 noiembrie 2004 publicată în Monitorul Oficial din 17 noiembrie 2004 prin care au fost reconsiderate lucrările ce constituiau obiectul contractului de execuție din 19 februarie 2002, acestea fiind încadrate ca un nou obiect de investiții pentru care au fost aprobați noi indicatori tehnico – economici, obiectivul primind o nouă calificare, aspect ce a determinat imposibilitatea legală de a încheia un nou act adițional la contract. Așa fiind, Înalta Curte constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC B.A SRL București și C.C.C.F. București SA, prin administrator judiciar SC A.L. SRL București, împotriva deciziei nr. 322 din 7 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.