ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 234 din 8 noiembrie 2007,

Tribunalul Giurgiu a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.M.I. SRL București,

în contradictoriu cu pârâta SC M.B. SRL și a dispus obligarea pârâtei la plata

sumei de 3.611,37 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Acțiunea reclamantei a avut

ca obiect plata penalităților de întârziere de 1.000 euro/zi, la cursul B.N.R.

din ziua plății, începând de la 10 august 2006 și până la încheierea procesului

- verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

În considerentele sentinței

s-a reținut că, în raport de cronologia relațiilor contractuale ale părților,

reclamanta a contractat executarea unei hale industriale, perfectând contractul

din 2005, neluându-se în considerare actul adițional la aceasta, prin care este

consemnată data finalizării lucrării ca fiind 10 mai 2006, dat fiind faptul că

actul nu este datat.

Cu privire la suma de 1.000 euro/zi

de întârziere s-a constatat că aceasta a fost convenită de părți prin actul

adițional și nu prin contractul de prestări lucrări din 2005 ori prin

antecontractul de vânzare – cumpărare.

S-a mai avut în vedere că

termenul de predare a fost prelungit cu acordul reclamantei până la 10 august

2006 însă, culpa nerespectării acestui termen se datorează reclamantei care nu

a predat frontul de lucru în condițiile solicitate de pârâtă, aceasta

aflându-se în imposibilitatea respectării termenului de finalizare a lucrării.

De asemenea, au fost

înlăturate susținerile reclamantei privind pregătirea terenului de către o

societate de specialitate, reținându-se că singura recepție efectuată în

prezența părților este cea din 12 iunie 2007, când pârâta s-a obligat să repare

o serie de deficiențe.

Constatându-se că

penalitățile solicitate derivă din actul adițional la antecontractul de vânzare

- cumpărare din 19 septembrie 2004 și că derularea relațiilor contractuale

dintre părți privind construcția halei industriale derivă din contractul de

prestări servicii din 2005, instanța a considerat că cererea reclamantei nu

este întemeiată.

Apelul declarat de reclamanta

SC S.M.I. SRL București împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 253

din 21 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a

schimbat în tot sentința și, admițând cererea reclamantei a dispus obligarea

pârâtei la plata sumei de 295.000 euro cu titlu de penalități, în echivalent la

cursul B.N.R. din ziua plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 18.903,90 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit eronat situația de

fapt, prin interpretarea greșită a convențiilor încheiate între părți,

nesocotindu-se voința reală a părților dar și succesiunea în timp a

convențiilor.

Astfel, s-a reținut că

realizarea obiectivului hală industrială (în comuna Bolintin Deal, județul

Giurgiu, pe terenul proprietatea reclamantei) a fost stabilit prin convenția

numită de părți „antecontract de vânzare – cumpărare” datată de părți la 19

septembrie 2004.

Interpretând această

convenție prin prisma prevederilor art. 977 C. civ., după voința reală a

părților s-a apreciat că aceasta are caracterul unei convenții complexe,

nenumite ce a dat naștere – în sarcina părților - la multiple obligații.

S-a considerat că prin art. 2

lit. a) din convenția menționată, pârâta și-a asumat obligația de a plăti parte

din prețul de înstrăinare a unor terenuri prin realizarea unei hale de

prefabricate, la prețul de 120 euro/mp, hală amplasată pe terenul reclamantei

la o distanță de 2,5 km de fabrica aparținând pârâtei (art. 4 din

antecontract).

Aceeași înțelegere rezultă

și din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 decembrie 2004,

care nu reprezintă totuși o convenție efectivă cu privire la edificarea halei,

el având doar valoarea unei probe în privința existenței lucrării și a valorii

acesteia ce reprezintă parte din prețul datorat reclamantei pentru vânzarea

unor terenuri.

S-a mai constatat că, prin

cele două convenții ce au stat la baza obligației asumată de pârâtă s-a

stabilit termenul de realizare a halei în august 2005, iar prin contractul de

vânzare - cumpărare din 2004 părțile nu au mai convenit cu privire la termenul

de realizare a halei în august 2005, iar prin contractul de vânzare - cumpărare

din 2004 părțile nu au mai convenit nimic cu privire la termen, în schimb – în

contract de prestări servicii din 5 aprilie 2005 – s-a făcut referire expresă (art.

3) la hala industrială pe care pârâta s-a obligat să o execute și la prețul

acesteia.

În acest din urmă contract,

părțile au convenit un nou termen de realizare a lucrărilor respectiv 31 martie

2006 – fără referire expresă la hala industrială astfel că, instanța a

considerat că singurul termen cert pentru executarea acestei lucrări rămâne cel

din antecontractul de vânzare -  cumpărare – august 2005.

Cu privire la „actul

adițional” aflat la dosarul de fond s-a apreciat că, prin acesta a fost

modificat antecontractul sub aspectul scadenței obligației care a devenit data

de 10 mai 2006 și sub cel al introducerii clauzei penale, pentru depășirea

scadenței parțiale convenind penalități de 1.000 euro/zi de întârziere.

Din precizările părților s-a

stabilit că data semnării acestui act a fost 24 ianuarie 2006.

Față de această situație s-a

apreciat că reclamanta era îndrituită să solicite penalități de întârziere

numai cu data de 10 august 2006 și că obligația de plată a pârâtei subzistă

până la finalizarea lucrărilor.

Sub acest aspect instanța a

remarcat că singurul proces - verbal de recepție este întocmit de părți la 12

iunie 2007 și că la acea dată pârâta nu și-a asumat obligația de a remedia

anumite deficiențe, convenindu-se încheierea unui nou proces - verbal de

recepție în 21 zile calendaristice însă cum, în cauză nu s-a făcut dovada datei

la care lucrarea s-a considerat recepționată fără nicio obiecție, pretenția

reclamantei la plata penalităților calculate până la momentul sesizării

instanței a fost considerată ca fiind întemeiată.

Apărările pârâtei în sensul

că depășirea scadenței nu-i este imputabilă întrucât reclamanta este cea care

și-a nesocotit obligațiile contractuale relative la pregătirea terenului, la

conectarea la rețeaua de energie electrică și cea de apă, au fost înlăturate,

considerându-se că din interpretarea art. 5 din antecontractul de vânzare -

cumpărare nu rezultă că aceasta și-ar fi asumat ultimele două obligații.

În ce privește obligația de

pregătire a terenului s-a apreciat că reclamanta și-a dovedit buna credință în

îndeplinirea obligației prin contractarea unor servicii pentru decopertarea și

balastarea platformei – șantier amplasată la aceeași adresă cu hala industrială.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC M.B. SRL, care a invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora arată

următoarele:

raporturilor juridice dintre părți (antecontractul de vânzare - cumpărare

încheiat la 19 septembrie 2004, actul adițional la acesta, din ianuarie 2006 și

contractul de vânzare - cumpărare din 7 decembrie 2004) conține o clauză

compromisorie prin care părțile au convenit asupra competenței de soluționare a

litigiilor născute între părți în legătură cu aceste acte, în favoarea

Colegiului Arbitral din Bologna, stabilindu-se totodată ca legea aplicabilă să

fie legea italiană.

Recurenta critică pe acest

aspect atât sentința instanței de fond, considerând că raporturile juridice

dintre părți nu sunt guvernate de contractul din 2005 care, fiind un act sub

semnătură privată nu putea modifica dispozițiile unui contract autentificat.

încheierea din 4 octombrie 2007 a Tribunalului Giurgiu, s-a respins excepția de

necompetență a instanțelor de judecată întrucât raporturile juridice dintre

părți nu sunt reglementate prin contractul din 4 mai 2005, care fiind un act

sub semnătură privată nu putea modifica dispozițiile contractului de vânzare -

cumpărare autentificat din 7 decembrie 2004.

servicii a avut ca obiect efectuarea de lucrări comune asupra drumului de acces

la terenurile proprietatea părților, iar referirea la hala industrială din art.

3 nu face parte din obiectul convenției, având doar rolul de a indica prețul

halei în vederea stabilirii valorii ce se compensează.

octombrie 2008, s-a reiterat excepția de ordine publică privind necompetența

instanței judecătorești în soluționarea cauzei, instanța de apel a considerat

în mod greșit că, de vreme ce încheierea instanței de fond nu a fost atacată cu

apel, a trecut în puterea lucrului judecat, încălcându-se prevederile art. 158 alin.

(2) și art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

actelor depuse la dosar, constând în adresa din 1 iunie 2006 și procesul -

verbal la terminarea lucrărilor din data de 15 aprilie 2005 încheiat cu SC T.C.

SRL, recurenta consideră că instanța de apel nu a ținut cont la pronunțarea

hotărârii de niciunul dintre aceste documente, elocvente în soluționarea

cauzei.

Se mai susține că, deși în

cauză au fost administrate o multitudine de probe, instanța nu a luat în

considerare decât o mică parte din acestea, fiindu-i greu să înțeleagă

raporturile complexe deduse judecății.

Prin întâmpinarea depusă la

21 decembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

considerând că, în principal, acesta este nul întrucât nu cuprinde motivele de

nelegalitate pe care se sprijină.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Analizând criticile invocate

de recurentă prin cererea de recurs se constată că acestea sunt structurate pe

două aspecte.

O primă categorie vizează

necompetența de soluționare a cauzei dedusă judecății de către instanțele de

judecată, susținută de pretinsa existență a unei clauze compromisorii și, o a

doua categorie care vizează fondul cauzei, susținută de aspecte ce țin de

aprecierea probelor administrate în cauză.

necompetență a instanțelor de judecată în soluționarea cauzei, excepție

invocată încă de la prima instanță se constată că încheierea de ședință de la

data de 4 octombrie 2007, prin care a fost respinsă excepția, a intrat în

puterea lucrului judecat, în condițiile în care aceasta nu a fost atacată cu

apel odată cu sentința prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Argumentul acestei statuări

rezultă din prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cu care,

împotriva încheierilor premergătoare nu se face apel decât odată cu fondul, în

afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății.

Față de această reglementare

și având în vedere că prin încheierea în discuție nu s-a întrerupt cursul

judecății, precum și faptul că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3)

al art. 282 C. proc. civ., care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii

se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare vor fi înlăturate

criticile recurentei ce vizează acest aspect.

Prin prevederile menționate

este instituită prezumția potrivit cu care atunci când se dorește a se critica

o încheiere premergătoare prin care s-au dispus soluții sau măsuri considerate

nelegale, trebuie să se precizeze în mod expres – în cuprinsul apelului

declarat împotriva sentinței – faptul că se atacă și încheierea premergătoare

considerată nelegală.

Cum, în prezenta cauză,

recurenta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva încheierii din 4

octombrie 2009 prin care instanța fondului a soluționat excepția necompetenței

a instanței de judecată în soluționarea litigiului, aceasta a intrat în puterea

lucrului judecat, nemaiputând face obiectul analizei în această fază

procesuală.

În consecință, constatând că

problema competenței a fost tranșată în mod irevocabil, instanța de recurs,

fiind legată de soluția dată, va respinge ca nefondat motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și. 9 raportat la art. 282 alin.

(2) C. proc. civ.

ce se referă la faptul că s-a fi luat în considerare întregul material probator

din cauză și care ar fi fost lămuritoare în stabilirea raporturilor

contractuale complexe dintre părți se constată că exced prevederilor art. 304 pct.

1 - 9 C. proc. civ., tinzând la reaprecieri asupra situației de fapt, motiv

pentru nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs.

Pentru considerentele

arătate urmează ca Înalta Curte să mențină decizia atacată ca fiind legală, și

pe cale de consecință să respingă recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC M.B. SRL Bolintin Deal împotriva deciziei nr. 253

din 21 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2010.