ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 239/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 234 din 8 noiembrie 2007, Tribunalul Giurgiu a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.M.I. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC M.B. SRL și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.611,37 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Acțiunea reclamantei a avut ca obiect plata penalităților de întârziere de 1.000 euro/zi, la cursul B.N.R. din ziua plății, începând de la 10 august 2006 și până la încheierea procesului - verbal de recepție la terminarea lucrărilor. În considerentele sentinței s-a reținut că, în raport de cronologia relațiilor contractuale ale părților, reclamanta a contractat executarea unei hale industriale, perfectând contractul din 2005, neluându-se în considerare actul adițional la aceasta, prin care este consemnată data finalizării lucrării ca fiind 10 mai 2006, dat fiind faptul că actul nu este datat.
Cu privire la suma de 1.000 euro/zi de întârziere s-a constatat că aceasta a fost convenită de părți prin actul adițional și nu prin contractul de prestări lucrări din 2005 ori prin antecontractul de vânzare – cumpărare. S-a mai avut în vedere că termenul de predare a fost prelungit cu acordul reclamantei până la 10 august 2006 însă, culpa nerespectării acestui termen se datorează reclamantei care nu a predat frontul de lucru în condițiile solicitate de pârâtă, aceasta aflându-se în imposibilitatea respectării termenului de finalizare a lucrării. De asemenea, au fost înlăturate susținerile reclamantei privind pregătirea terenului de către o societate de specialitate, reținându-se că singura recepție efectuată în prezența părților este cea din 12 iunie 2007, când pârâta s-a obligat să repare o serie de deficiențe.
Constatându-se că penalitățile solicitate derivă din actul adițional la antecontractul de vânzare - cumpărare din 19 septembrie 2004 și că derularea relațiilor contractuale dintre părți privind construcția halei industriale derivă din contractul de prestări servicii din 2005, instanța a considerat că cererea reclamantei nu este întemeiată. Apelul declarat de reclamanta SC S.M.I. SRL București împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 253 din 21 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a schimbat în tot sentința și, admițând cererea reclamantei a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 295.000 euro cu titlu de penalități, în echivalent la cursul B.N.R. din ziua plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.903,90 lei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit eronat situația de fapt, prin interpretarea greșită a convențiilor încheiate între părți, nesocotindu-se voința reală a părților dar și succesiunea în timp a convențiilor. Astfel, s-a reținut că realizarea obiectivului hală industrială (în comuna Bolintin Deal, județul Giurgiu, pe terenul proprietatea reclamantei) a fost stabilit prin convenția numită de părți „antecontract de vânzare – cumpărare” datată de părți la 19 septembrie 2004. Interpretând această convenție prin prisma prevederilor art. 977 C. civ., după voința reală a părților s-a apreciat că aceasta are caracterul unei convenții complexe, nenumite ce a dat naștere – în sarcina părților - la multiple obligații.
S-a considerat că prin art. 2 lit. a) din convenția menționată, pârâta și-a asumat obligația de a plăti parte din prețul de înstrăinare a unor terenuri prin realizarea unei hale de prefabricate, la prețul de 120 euro/mp, hală amplasată pe terenul reclamantei la o distanță de 2,5 km de fabrica aparținând pârâtei (art. 4 din antecontract). Aceeași înțelegere rezultă și din contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 decembrie 2004, care nu reprezintă totuși o convenție efectivă cu privire la edificarea halei, el având doar valoarea unei probe în privința existenței lucrării și a valorii acesteia ce reprezintă parte din prețul datorat reclamantei pentru vânzarea unor terenuri.
S-a mai constatat că, prin cele două convenții ce au stat la baza obligației asumată de pârâtă s-a stabilit termenul de realizare a halei în august 2005, iar prin contractul de vânzare - cumpărare din 2004 părțile nu au mai convenit cu privire la termenul de realizare a halei în august 2005, iar prin contractul de vânzare - cumpărare din 2004 părțile nu au mai convenit nimic cu privire la termen, în schimb – în contract de prestări servicii din 5 aprilie 2005 – s-a făcut referire expresă (art. 3) la hala industrială pe care pârâta s-a obligat să o execute și la prețul acesteia.
În acest din urmă contract, părțile au convenit un nou termen de realizare a lucrărilor respectiv 31 martie 2006 – fără referire expresă la hala industrială astfel că, instanța a considerat că singurul termen cert pentru executarea acestei lucrări rămâne cel din antecontractul de vânzare - cumpărare – august 2005. Cu privire la „actul adițional” aflat la dosarul de fond s-a apreciat că, prin acesta a fost modificat antecontractul sub aspectul scadenței obligației care a devenit data de 10 mai 2006 și sub cel al introducerii clauzei penale, pentru depășirea scadenței parțiale convenind penalități de 1.000 euro/zi de întârziere. Din precizările părților s-a stabilit că data semnării acestui act a fost 24 ianuarie 2006. Față de această situație s-a apreciat că reclamanta era îndrituită să solicite penalități de întârziere numai cu data de 10 august 2006 și că obligația de plată a pârâtei subzistă până la finalizarea lucrărilor.
Sub acest aspect instanța a remarcat că singurul proces - verbal de recepție este întocmit de părți la 12 iunie 2007 și că la acea dată pârâta nu și-a asumat obligația de a remedia anumite deficiențe, convenindu-se încheierea unui nou proces - verbal de recepție în 21 zile calendaristice însă cum, în cauză nu s-a făcut dovada datei la care lucrarea s-a considerat recepționată fără nicio obiecție, pretenția reclamantei la plata penalităților calculate până la momentul sesizării instanței a fost considerată ca fiind întemeiată. Apărările pârâtei în sensul că depășirea scadenței nu-i este imputabilă întrucât reclamanta este cea care și-a nesocotit obligațiile contractuale relative la pregătirea terenului, la conectarea la rețeaua de energie electrică și cea de apă, au fost înlăturate, considerându-se că din interpretarea art. 5 din antecontractul de vânzare - cumpărare nu rezultă că aceasta și-ar fi asumat ultimele două obligații.
În ce privește obligația de pregătire a terenului s-a apreciat că reclamanta și-a dovedit buna credință în îndeplinirea obligației prin contractarea unor servicii pentru decopertarea și balastarea platformei – șantier amplasată la aceeași adresă cu hala industrială. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M.B. SRL, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora arată următoarele:
Actele ce stau la baza raporturilor juridice dintre părți (antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la 19 septembrie 2004, actul adițional la acesta, din ianuarie 2006 și contractul de vânzare - cumpărare din 7 decembrie 2004) conține o clauză compromisorie prin care părțile au convenit asupra competenței de soluționare a litigiilor născute între părți în legătură cu aceste acte, în favoarea Colegiului Arbitral din Bologna, stabilindu-se totodată ca legea aplicabilă să fie legea italiană. Recurenta critică pe acest aspect atât sentința instanței de fond, considerând că raporturile juridice dintre părți nu sunt guvernate de contractul din 2005 care, fiind un act sub semnătură privată nu putea modifica dispozițiile unui contract autentificat.
În mod greșit, prin încheierea din 4 octombrie 2007 a Tribunalului Giurgiu, s-a respins excepția de necompetență a instanțelor de judecată întrucât raporturile juridice dintre părți nu sunt reglementate prin contractul din 4 mai 2005, care fiind un act sub semnătură privată nu putea modifica dispozițiile contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 7 decembrie 2004.
Contractul de prestări servicii a avut ca obiect efectuarea de lucrări comune asupra drumului de acces la terenurile proprietatea părților, iar referirea la hala industrială din art. 3 nu face parte din obiectul convenției, având doar rolul de a indica prețul halei în vederea stabilirii valorii ce se compensează.
Deși, la termenul din 9 octombrie 2008, s-a reiterat excepția de ordine publică privind necompetența instanței judecătorești în soluționarea cauzei, instanța de apel a considerat în mod greșit că, de vreme ce încheierea instanței de fond nu a fost atacată cu apel, a trecut în puterea lucrului judecat, încălcându-se prevederile art. 158 alin. (2) și art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Reluându-se conținutul actelor depuse la dosar, constând în adresa din 1 iunie 2006 și procesul - verbal la terminarea lucrărilor din data de 15 aprilie 2005 încheiat cu SC T.C. SRL, recurenta consideră că instanța de apel nu a ținut cont la pronunțarea hotărârii de niciunul dintre aceste documente, elocvente în soluționarea cauzei. Se mai susține că, deși în cauză au fost administrate o multitudine de probe, instanța nu a luat în considerare decât o mică parte din acestea, fiindu-i greu să înțeleagă raporturile complexe deduse judecății. Prin întâmpinarea depusă la 21 decembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că, în principal, acesta este nul întrucât nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Analizând criticile invocate de recurentă prin cererea de recurs se constată că acestea sunt structurate pe două aspecte. O primă categorie vizează necompetența de soluționare a cauzei dedusă judecății de către instanțele de judecată, susținută de pretinsa existență a unei clauze compromisorii și, o a doua categorie care vizează fondul cauzei, susținută de aspecte ce țin de aprecierea probelor administrate în cauză. 1. Cu privire la pretinsa necompetență a instanțelor de judecată în soluționarea cauzei, excepție invocată încă de la prima instanță se constată că încheierea de ședință de la data de 4 octombrie 2007, prin care a fost respinsă excepția, a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care aceasta nu a fost atacată cu apel odată cu sentința prin care s-a rezolvat fondul cauzei. Argumentul acestei statuări rezultă din prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cu care, împotriva încheierilor premergătoare nu se face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. Față de această reglementare și având în vedere că prin încheierea în discuție nu s-a întrerupt cursul judecății, precum și faptul că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ., care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare vor fi înlăturate criticile recurentei ce vizează acest aspect. Prin prevederile menționate este instituită prezumția potrivit cu care atunci când se dorește a se critica o încheiere premergătoare prin care s-au dispus soluții sau măsuri considerate nelegale, trebuie să se precizeze în mod expres – în cuprinsul apelului declarat împotriva sentinței – faptul că se atacă și încheierea premergătoare considerată nelegală. Cum, în prezenta cauză, recurenta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva încheierii din 4 octombrie 2009 prin care instanța fondului a soluționat excepția necompetenței a instanței de judecată în soluționarea litigiului, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiectul analizei în această fază procesuală. În consecință, constatând că problema competenței a fost tranșată în mod irevocabil, instanța de recurs, fiind legată de soluția dată, va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și. 9 raportat la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. 2. Cu privire la criticile ce se referă la faptul că s-a fi luat în considerare întregul material probator din cauză și care ar fi fost lămuritoare în stabilirea raporturilor contractuale complexe dintre părți se constată că exced prevederilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., tinzând la reaprecieri asupra situației de fapt, motiv pentru nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs. Pentru considerentele arătate urmează ca Înalta Curte să mențină decizia atacată ca fiind legală, și pe cale de consecință să respingă recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.B. SRL Bolintin Deal împotriva deciziei nr. 253 din 21 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.