ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2445/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2445/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului,

din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 24 august

2009, sub nr. 34195/3/2009, reclamanții M.C.G. și M.V. au chemat în judecată pe

pârâta SC C.R. SA București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună: obligarea pârâtei SC C.R. SA la plata de penalități de

întârziere în cuantum de 51,64 Euro pe zi de întârziere, în lei, la cursul de

schimb Euro/ leu comunicat de BNR din ziua plății, începând cu data de 24

august 2006 și până la îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate de pârâtă

prin contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 și reținute în

dispozitivul deciziei comerciale irevocabile nr. 148 din 07 aprilie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr.

6686/3/2006; cu obligarea pârâtei SC C.R. SA la plata cheltuielilor de

judecată.

La data de 28

septembrie 2009, pârâta SC C.R. SA București a depus la dosar întâmpinare, prin

care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei semnăturii

reclamantei M.C.G. de pe cererea de chemare în judecată și excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului M.V.

La termenul de

judecată din data de 2 octombrie 2009, reclamanții M.C.G. și M.V. au depus la

dosar precizare de acțiune, prin care au arătat că, din data de 24 august 2006

și până la data introducerii prezentei acțiuni, respectiv, 21 august 2009, au

trecut 1092 de zile.

La termenul de

judecată din data de 12 martie 2010, Tribunalul a respins excepția lipsei

semnăturii reclamantei M.C.G. din cererea de chemare în judecată, constatând că

acțiunea a fost semnată pentru reclamanta M.C.G. de apărătorul acesteia, avocat

V.L.D., care, potrivit împuternicirii avocațiale aflate la fila 43 a dosarului, avea mandat în vederea redactării și semnării acțiunii, și a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.V.,

argumentele fiind expuse în considerentele hotărârii.

Prin sentința

comercială nr. 3116, pronunțată la data de 12 martie 2010, Tribunalul București,

secția a VI-a comercială,

a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M.C.G. și M.V., în

contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA București; a obligat pârâta la plata către

reclamanții a sumei de 12.430,82 Euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la

momentul plății, reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 24

august 2006- 21 august 2009, precum și la plata penalităților de întârziere,

calculate potrivit art. 8.1 din contractul de antrepriză nr. 5221 din 23

decembrie 2003, în continuare de la data de 21 august 2009 și până la

împlinirea următoarelor obligații: turnarea betonului marca B 250 în planșeu,

grinzi și stâlpi, realizarea scării de acces în construcție și realizarea

jardinierelor pentru terasă, la imobilul din București, sector 1.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Tribunalul a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului M.V.,

constatând că,

potrivit dispozițiilor art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul

căsătoriei, de oricare dintre părți, sunt de la data dobândirii lor bunuri

comune ale soților, noțiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei

cuprinzând și drepturile de creanță. Reclamanții s-au căsătorit, potrivit certificatului

de căsătorie depus la dosar, anterior perfectării contractului de antrepriză,

astfel încât drepturile de creanță născute în temeiul acestui contract în

beneficiul clientului sunt bunuri comune, chiar dacă în contractul de

antrepriză nu figurează ambii soți.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că, în conformitate cu concluziile exprimate în cadrul raportului de

expertiză contabilă, efectuat în dosarul nr. 6686/3/2006 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, opozabil reclamanților, valoarea lucrărilor

neexecutate de pârâtă, astfel cum au fost reținute în considerentele deciziei

Curții de Apel, se ridică la suma de 9.566 Euro fără TVA, respectiv 11.383,54 Euro,

inclusiv TVA.

Clauza penală de care

se prevalează reclamanții prin prezenta acțiune se referă la perceperea unor

penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere

aplicate la „valoarea obligației neexecutate” și nu la valoarea contractului,

și în consecință, calculul corect al penalităților aferent perioadei 24 august 2006-21

august 2009 a fost efectuat de instanță prin aplicarea următoarei formule:

11.383,54 Euro x 0,1% x 1092 zile de întârziere = 12.430,82 Euro.

În opinia instanței,

s-a apreciat că decizia Curții de Apel București nr. 148 din 7 aprilie 2008 nu poate

fi invocată ca având autoritate de lucru judecat, în prezenta cauză, referitor

la modalitatea de calcul a penalităților. Instanța de apel nu a oferit o

interpretare a clauzei penale inserate în cuprinsul art. 8.1 din contract, în

sensul că aceasta s-ar aplica la întreaga valoare a contractului (și nu la

valoarea obligației neexecutate), reținând numai că pârâta nu a contestat suma

solicitată de partea adversă în cuantum de 5.000 Euro și modul de calcul al

acesteia.

De asemenea, s-a mai

reținut,

că

prezumția autorității de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., operează

însă, cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale,

prin decizia menționată stabilindu-se neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor

contractuale referitoare la executarea lucrărilor de construcții (cele reținute

de instanța de fond, precum și cele suplimentar relevate de instanța de apel),

iar societatea pârâtă nefăcând dovada îndeplinirii acestor obligații, în

conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. până la momentul pronunțării

prezentei hotărâri.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții M.C.G. și M.V. și pârâta SC

C.R. SA București.

Reclamanții susțin în

motivele de apel, în esență, că sentința instanței de fond este netemeinică și

nelegală și invocă două motive și anume:

1) Penalitățile de

întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi trebuie calculate la valoarea obligației

neexecutate de partea culpabilă și nu la valoarea lucrărilor rămase de executat.

2) Sentința limitează

lucrările neexecutate de pârâtă numai la cele individualizate în dispozitivul deciziei

comerciale nr. 148/2008, în condițiile în care acest dispozitiv arată foarte

clar că aceste lucrări trebuie adăugate lucrărilor contractate și neexecutate

reținute în dispozitivul sentinței comerciale nr. 5641/2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

În apelul pârâtei se

susține, în esență, că pentru executarea lucrărilor dispuse prin decizia nr. 148/2008

era necesar ca reclamanții să obțină o autorizație de construire valabilă,

deoarece autorizația nr. 440/51/B/16263 emisă la 3 iulie 2003 de Primăria

Sectorului 1 București, pentru un termen de 12 luni expirase și în consecință

trebuia fie prelungită fie obținută o nouă autorizație. În acest sens pârâta arată

a formulat o contestație la executare împotriva deciziei nr. 148/2008 și în

consecință s-a pronunțat sentința civilă nr. 7731 din 5 iunie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București prin care s-a dispus anularea actelor de executare

începute în baza deciziei nr. 148/2008 și suspendarea executării până la

obținerea unei noi autorizații de construire.

De asemenea pârâta

mai arată că în contractul de antrepriză nu sunt menționate și lucrările de

construire a scării de acces în imobil și jardiniere la terasă și că

penalitățile la care a fost obligată sunt nedatorate și calculate greșit,

deoarece valoarea lucrărilor neexecutate este mai mică.

Totodată pârâta

susține că reclamanții nu au notificat-o în condițiile art. 720

1

C.

proc. civ. privind penalitățile de întârziere astfel cum se prevedea în

contract și în consecință acțiunea trebuia respinsă, ca prematur introdusă.

Prin decizia

comercială nr. 535, pronunțată la data de 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială a respins, ca nefondate, apelurile formulate

de reclamanții M.C.G., M.V. și de pârâta SC C.R. SA București împotriva

sentinței comerciale nr. 3116 din 12 martie 2010, pronunțată de Secția a VI-a

Comercială a Tribunalului București, în dosarul nr. 34195/3/2009.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele

aspecte:

Tribunalul a reținut,

pentru pronunțarea sentinței, concluziile raportului de expertiză contabilă

efectuat în dosarul nr. 6686/3/2006, și clauza penală inserată în articolul 8.1

din contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 încheiat între

părți.

A considerat instanța

de apel că sintagma „valoarea obligației neexecutate” înseamnă că procentul de

0,1 % se aplică la valoarea lucrărilor care nu au fost executate (care au rămas

de executat) și, în nici un caz nu trebuie avut în vedere neexecutarea de către

societate a obligației de predare a lucrărilor contractate, astfel cum susțin

apelanții-reclamanți.

Mai mult decât atât,

prin decizia Curții de Apel București nu a fost interpretată această clauză

penală în sensul că penalitatea s-ar aplica la întreaga valoare a contractului,

ci s-a reținut numai că pârâta nu a contestat suma solicitată de partea adversă

în cuantum de 5000 Euro și modul de calcul al acesteia.

A mai apreciat curtea

că instanța a reținut în mod corect că operează prezumția autorității de lucru

judecat, conform dispozițiilor art. 1201 C. civ., cu privire la îndeplinirea

condițiilor răspunderii civile contractuale.

Față de aceste

considerente, curtea a apreciat criticile aduse sentinței de către reclamanți,

cu privire la modul de calcul al penalităților, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește

apelul SC C.R. SA, curtea a reținut următoarele:

La instanța de fond

pârâta nu a invocat lipsa notificării la conciliere, au existat mai multe

termene solicitate de părți, pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului,

astfel că această critică, a prematurității acțiunii pentru lipsa concilierii

prealabile, nu a putut fi primită.

Este adevărat că, potrivit

Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executări lucrărilor de construire,

executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei

autorizații de construire valabilă, la solicitarea titularului unui drept real

asupra unui imobil, însă SC C.R. SA avea obligația să execute hotărârea

judecătorească, respectiv, decizia comercială nr. 148/2008 a Curții de Apel

București, prin această decizie stabilindu-se neîndeplinirea culpabilă a

obligațiilor contractuale referitoare la executarea lucrărilor de construcții

de către aceasta.

Ca atare, a apreciat

curtea, în mod corect tribunalul a obligat societatea la plata penalităților de

întârziere calculate conform art. 8.1 din contractul de antrepriză nr. 5221 din

23 decembrie 2003.

În ceea ce privește lucrările

efectiv executate, despre care face vorbire apelanta SC C.R. SA, instanța de

apel a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă că vreuna din lucrările la care a

fost obligată prin decizia comercială nr. 148/2008 a fost executată.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termen, reclamanții M.C.G. și M.V. și pârâta SC C.R. SA

București.

În motivarea

recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanții

susțin, în esență, că instanța de apel a încălcat următoarele texte de lege.

- art. 977 C. civ. în

conformitate cu care interpretarea contractelor se face după intenția comună a

părților contractante, intenție ce a fost în sensul aplicării daunelor la

valoarea obligației de executare și predare a lucrărilor;

- art. 1479 și art. 1483

C. civ., art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, art. 17 și art. 29 din

Legea nr. 10/1995 și Regulamentul din 14 iunie 1994 care stabilesc obligația

unitară a antreprenorului de executare și predare a lucrărilor contractate.

Față de textele

legale precitate, reclamanții susțin că penalitățile se calculează prin

raportare la valoarea obligației neexecutate și nu la valoarea lucrărilor

rămase de executat, cum în mod nelegal a interpretat curtea de apel

dispozițiile art. 8.1 din contractul de antrepriză încheiat de părți.

Reclamanții

precizează că potrivit art. 4.1. din Contractul de antrepriză nr. 5221 din 23

decembrie 2003 obligația pârâtei în calitate de antreprenor era aceea de a

executa și a preda în termen toate lucrările ce făceau obiectul contractului,

sub sancțiunea plății penalităților de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere,

stipulate la art. 8.1 din contract.

În susținerea acestei

opinii reclamanții invocă „sentința comercială nr. 8925 din 9 iunie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pronunțată în

dosarul nr. 27729/3/2007, definitivă și irevocabilă, prin care instanța a

obligat-o pe intimata – pârâtă SC C.R. S.A. să plătească suma de 100.575,86

lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data de 24 august

2006, raportat la valoarea întreagă a contractului și nu la valoarea lucrărilor

rămase de executat”.

De asemenea,

reclamanții critică decizia și pentru că nu a analizat motivul de apel privind

limitarea de către instanța de fond a lucrărilor neexecutate de pârâtă,

precizând că „sentința pronunțată în fond limitează aceste lucrări la cele individualizate

în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148 din 7 aprilie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosarul nr. 6686/3/2006,

în condițiile în care aceasta arată foarte clar că lucrările trebuie adăugate

celor contractate și neexecutate reținute prin dispozitivul sentinței

comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială”.

Față de aceste motive,

reclamanții solicită admiterea recursului și modificarea deciziei comerciale

recurate în sensul admiteri apelului, schimbări în parte a sentinței comerciale

nr. 3116 din 12 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a

fost formulată, în sensul obligării intimatei – pârâte SC C.R. SA la plata de

penalități de întârziere în cuantum de 51,64 Euro pe zi de întârziere, în lei,

la cursul de schimb Euro/Leu comunicat de B.N.R. pentru ziua plății, începând

cu data de 24 august 2006 și până la îndeplinirea exactă a obligaților asumate

de aceasta prin contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 și

reținute în dispozitivul deciziei comerciale irevocabile nr. 148 din 7 aprilie

2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în

dosarul nr.6686/3/2006.

Recursul pârâtei SC C.R. SA

împotriva deciziei nr. 535 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.

6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în raport de care se solicită modificarea, în parte,

a deciziei în sensul admiteri apelului formulat de pârâtă și mențineri

dispoziției de respingere a apelului formulat de reclamanți, ca nefondat.

În motivarea

recursului, se susține, în esență că decizia este nelegală deoarece:

- SC C.R. SA se află

în imposibilitate de a executa lucrările precizate în decizia comercială nr. 148/2008

din cauza nepredării de către reclamanți a documentației tehnice precum și

datorită faptului că aceste lucrări nu au fost contractate;

- Noua autorizație de

construire nu conține mențiuni privind executarea a două lucrări și anume scara

de acces în construcție și jardinierele de la terasă, care au fost dispuse a se

executa prin decizia precitată, iar reclamanții nu au probat că au predat

pârâtei un proiect modificat în sensul executării acestor lucrări.

- În consecință, în

lipsa unei autorizații de construire valabilă, pârâta nu datorează penalități.

- Calculul

penalităților este incorect și s-a făcut și pentru lucrări care au fost

executate, conform expertizei tehnice efectuată în cauză, în condițiile în care

reclamanții nu au precizat temeiul legal al procentului de 51/64 Euro/zi;

- Instanța nu era

îndreptățită să aplice penalități de întârziere și la lucrările individualizate

prin sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalul București, secția a VI-a comercială, deoarece această hotărâre nu a făcut obiectul

acțiunii;

- Curtea de apel nu a

analizat toate înscrisurile dosarului ci doar raportul de expertiză întocmit de

M.V.

De asemenea, pârâta

susține că acțiunea reclamanților trebuia respinsă ca inadmisibilă și neîntemeiată,

pentru toate aspectele și motivele invocate în prezentul recurs, aspecte ce au

fost arătate și prin întâmpinare, cererea de apel, întâmpinarea la cererea de

apel a reclamanților, calculație și concluziile scrise, deoarece:

- prin sentința comercială

nr. 8925 din 8 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a fost obligată la plata penalităților de întârziere pentru

perioada 24 august 2004 – 24 august 2007;

- sentința comercială

sus menționată a rămas definitivă și irevocabilă;

- SC C.R. SA, în baza

art. 166 C. proc. civ., înțelege să invoce excepția puterii lucrului judecat cu

privire la perioada 24 august 2006 – 24 august 2007, perioada solicitată prin

acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 34195/3/2009 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele celor două

recursuri, constată următoarele:

În recursul

reclamanților se critică decizia cu privire la modul de interpretare a clauzelor

contractuale privind cuantumul penalităților, în sensul că în mod nelegal,

instanța de apel a considerat că penalitățile trebuie calculate în raport de

valoarea obligației rămase de executat, deși acest calcul trebuie făcut la

valoarea obligaților neexecutate.

În esență, reclamanții susțin că

pârâta avea obligația realizării în totalitate a obiectului contractului de

antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 și anume lucrările structurii de

rezistență la obiectivul „Imobil locuință unifamilială S + P + 2 E, prin

realizarea lucrărilor din anexa nr. 1”, în valoare de 43.400 E plus T.V.A. în

termen de 4 luni de la data predării – primirii amplasamentului și achitării

avansului inițial. Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a preda în

termen lucrarea, conform unui proces – verbal de recepție finală cum se

stipulează în contract, reclamanții consideră că pârâta datorează penalități

aplicate la valoarea obligației neexecutate.

În afară de dispozițiile

contractuale, pârâta își întemeiază cererea și pe dispozițiile din decizia nr. 148/2008

prin care pârâta, a fost obligată la plata sumei de 5.000 Euro cu titlu de

penalități de întârziere pentru perioada 23 mai 2004 – 23 august 2004, fără ca

pârâta să conteste modul de calcul.

Referitor la această critică, din

analiza art.8.1 din contractul de antrepriză, rezultă în mod neechivoc că

pentru neîndeplinirea obligațiilor partea în culpă va achita majorări de

întârziere în cuantum de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, aplicate la

valoarea obligației neexecutate.

În consecință, cum în mod legal

au apreciat atât tribunalul cât și curtea de apel calculul penalităților se

raportează la valoarea obligației neexecutate, cu precizarea că pentru

penalități obligația neexecutată se referă, la cazul în speță, la

contravaloarea lucrărilor care mai trebuiau executate, în raport de

probatoriile administrate în cauză.

În decizia nr. 148/2008,

precitată cuantumul sumei de 5.000 Euro acordat cu titlu de penalități a

rezultat ca urmare a unor compensări pentru neîndeplinirea obligațiilor de

către ambele părți contractante și nicidecum ca urmare a unui calcul raportat

la valoarea integrală a contractului.

Astfel fiind, susținerile

reclamanților privind aplicarea penalităților la valoarea întregului contract

și nu la valoarea lucrărilor rămase de executat sunt nu numai nefondate ci și

pro cauza deoarece reclamanții nu contestă că majoritatea lucrărilor au fost

efectuate și că penalitățile au fost acordate ca urmare a unei compensări ci

afirmă speculativ doar că s-au acordat penalități și că nu s-a întocmit proces

– verbal de recepție finală.

Din considerentele deciziei nr. 148/2008

rezultă indubitabil că suma de 5.000 Euro acordată cu titlu de penalități s-a

făcut ca urmare a unei compensări a creanțelor reciproce în raport de procentul

convenit în contract, adică 0,1 % pe zi de întârziere și nicidecum la valoarea

întregului contract cum susțin reclamanții, în mod nelegal.

Dacă părțile ar fi intenționat să

se aplice majorări de întârziere la valoarea totală a contractului, trebuiau să

menționeze expres acest aspect, în contract, în caz contrar este evident că

voința părților la data încheierii contractului a fost ca penalitățile să fie

aplicate la valoarea obligației neexecutate.

O altă critică a deciziei se

referă la faptul că „instanța de apel nu a analizat critica referitoare la

limitarea de către instanța de fond a lucrărilor neexecutate de SC C.R. SA”, în

sensul că sentința de la fond limitează aceste lucrări la cele menționate în

dispozitivul deciziei comerciale nr. 148 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, deși în acest dispozitiv se precizează că

aceste lucrări trebuie adăugate celor contractate și neexecutate, precizate în

dispozitivul sentinței comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Din analiza înscrisurilor

dosarului Înalta Curte constată că prin sentința comercială nr. 5641 din 24

aprilie 2007 s-a dispus obligarea pârâtei să execute „următoarele lucrări

contractate și neexecutate: turnare beton marca B 250 în rampa de acces garaj,

montare armături OB 37 în strat pardoseli și terasă, piese metalice înglobate

în beton la turnare”. Ca urmare a apelului formulat împotriva acestei sentințe,

prin decizia nr. 148 din 7 aprilie 2008 s-a dispus obligarea pârâtei să

execute” și următoarele lucrări contractate și neexecutate: turnare beton marca

B 250 în planșeu, grinzi și stâlpi; realizarea scării de acces în construcție

și realizarea jardinierelor pentru terasă”. În considerentele deciziei nr. 148

din 7 aprilie 2008 se arată că din probatoriile administrate a rezultat că în

afara lucrărilor reținute de instanța de fond mai sunt și altele ce trebuie

executate, respectiv cele precizate în dispozitiv.

Astfel fiind rezultă

că instanța de apel, sesizată cu acest motiv, avea obligația să-l analizeze și

să motiveze admiterea sau respingerea lui, însă în considerente curtea de apel

nu face vorbire de acest motiv și nici nu se pronunță cu privire la el și în

consecință în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Înalta Curte

urmează să admisă recursul și să caseze decizia cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În recursul său pârâta critică

decizia susținând că, în mod nelegal, curtea de apel a apreciat că datorează

penalități pentru neexecutarea culpabilă a lucrărilor dispuse prin decizia

comercială nr. 148/2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

deoarece în lipsa unei autorizații de construcție valabilă nu putea executa

aceste lucrări, iar pentru emiterea unei noi autorizații reclamanții aveau

obligația să întreprindă demersurile legale, însă aceștia nu au obținut o nouă

autorizație.

În considerentele

deciziei se arată că „este adevărat că potrivit Legii nr. 50/1991, executarea

lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de

construire valabilă, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui

imobil, însă SC C.R. SA avea obligația să execute hotărârea judecătorească,

respectiv decizia comercială nr. 148/2008 a Curții de Apel București”.

Prin această decizie s-a stabilit

neîndeplinirea culpabilă a obligaților contractuale referitoare la executarea

lucrărilor de construcții de către SC C.R. SA.

Față de textul precitat, Înalta

Curte constată că în mod nelegal instanța de apel a considerat că pârâta nu a

executat în mod culpabil dispozițiile deciziei nr. 148/2008 și în consecință

datorează penalități de întârziere, deoarece chiar în același paragraf curtea

reține că potrivit Legii nr. 50/1991 executarea lucrărilor de construcții este

permisă numai pe baza unei autorizații de construire valabilă, care se

eliberează la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil, adică

la solicitarea reclamanților. Potrivit art. 5.1 din contractul de antrepriză,

beneficiarul (reclamanții) avea obligația să obțină toate autorizațiile și

avizele prevăzute în legislația în vigoare (autorizația de construire pentru

lucrările de bază și organizarea de șantier, certificatul de urbanism etc.).

La fila 29 dosar apel se află

autorizația de construire nr. 659/49/A/26894 din 15 septembrie 2009 care

autorizează finalizarea lucrărilor de construire pentru imobilul reclamanților,

înscris contestat de pârâtă care susține că nu prevede executarea lucrărilor la

care a fost obligată prin decizia nr. 148/2008. Curtea de apel nu a analizat

acest înscris în care se face vorbire „de finalizarea lucrărilor de construire

la imobil” deși trebuia să verifice, eventual administrând și alte probatorii

(înscrisuri sau expertiză tehnică) pentru a stabili dacă această autorizație

este valabilă pentru lucrările dispuse a fi executate prin sentința comercială

nr. 5641/2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, precum și

pentru cele dispuse, în completare, prin decizia nr. 148/2008 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială.

De asemenea, trebuia stabilit, în

cazul în care autorizația era valabilă, la ce dată a fost predată pârâtei, care

în această situație era obligată să execute lucrările precitate.

După administrarea acestor

probatorii curtea trebuia să oblige pe pârâtă la plata penalităților dacă rezulta

culpa acesteia în neexecutarea lucrărilor.

Tot referitor la plata

penalităților curtea de apel va trebui să aibă în vedere perioada pentru care

se acordă penalități deoarece prin sentința civilă nr. 8925/2009 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, definitivă și irevocabilă, pârâta a fost

obligată la plata sumei de 100.575,86 lei cu titlu de penalități de întârziere

pentru perioada 24 august 2004 – 24 august 2007, iar ulterior prin sentința

comercială nr. 3116/2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.430,82 lei cu titlu de penalități

de întârziere pentru perioada 24 august 2006 – 21 august 2009 (soluție

menținută de decizia nr. 535/2010 ce face obiectul acestui recurs), ceea ce

înseamnă că pe perioada august 2006 – august 2007 pârâta a fost obligată de

două ori la plata penalităților de întârziere, evident în mod nelegal. (Deși a

fost invocat ca motiv de apel, instanța de apel nu l-a analizat și nu s-a

pronunțat asupra lui).

Astfel fiind, curtea de apel

trebuia să administreze probatorii pentru a verifica dacă pentru aceste lucrări

reclamanții au obținut autorizație de construire valabilă și în caz afirmativ la

ce dată au predat-o pârâtei ca aceasta să aibă temei legal de executare a

dispozițiilor deciziei comerciale nr. 148/2008, iar în situația în care pârâta

nu a executat aceste lucrări se puteau calcula penalități de întârziere.

Este real faptul că executarea dispozițiilor

deciziei nr. 148/2008 este obligatorie pentru pârâtă (această decizie a rămas

definitivă prin respingerea recursurilor reclamanților și pârâtei, prin decizia

nr. 17 din 13 ianuarie 2009 a Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție) însă executarea în acest caz este condiționată de existența unei autorizații

de construire valabilă pe care numai reclamanții aveau dreptul să o obțină.

În consecință, Înalta

Curte constată că pentru soluționarea legală a cauzei este necesară administrarea

de probe noi referitoare la autorizația de construire pentru lucrările dispuse

a fi efectuate prin decizia nr. 148/2008, în raport de care să se stabilească

dacă pârâta are vreo culpă în neexecutarea deciziei, după care să se calculeze

sau nu penalități de întârziere, după cum s-a precizat mai sus.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte constată că aceste motive de recurs sunt întemeiate și în consecință în

temeiul dispozițiilor art. 312 (1) și (3) C. proc. civ. urmează să le admită și

să dispună casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, aceleiași instanțe,

urmând ca la rejudecarea cauzei să se aibă în vedere și celelalte motive de

recurs, formulate de pârâtă, ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate

de reclamanții M.C.G. și M.V. și de pârâta SC C.R. SA București împotriva

deciziei comerciale nr. 535 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială.

Casează decizia recurată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 iunie 2011.