ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2709/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.M., a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA solicitând obligarea la plata sumei de 126.928,8 RON reprezentând penalități de întârziere și la cheltuieli de judecată. Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 11476 din 4 octombrie 2007 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Prin cerere reconvențională pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 57.483 RON penalități de întârziere ca urmare a plății cu întârziere a contravalorii lucrărilor de construcție.

Tribunalul Constanța, prin sentința comercială nr. 4237/COM din 9 iunie 2009 a admis în parte cererea principală, a obligat pe pârâtă la 17.983 euro penalități de întârziere, a admis cererea reconvențională obligând pe reclamantă la plata sumei de 17.173,34 euro penalități de întârziere, a compensat datoriile reciproce până la concurența celei mai mici și a obligat pe pârâtă la 810,46 euro către reclamantă și la 8.601,5 RON cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, în esență, că între părți s-a încheiat un contract de execuție lucrări cu termen de finalizare 29 aprilie 2005 pentru prețul de 101.240 euro fără tva la care se adaugă o dobândă, pentru plata în rate, de 23.050 euro, contract ce a prevăzut ca moment al transferului de proprietate către beneficiar, predarea construcției și terenului.

Prin act adițional părțile au convenit plata diferenței de preț la 1 septembrie 2005 fără a modifica dispozițiile contractuale referitoare la majorările de întârziere de 5% pentru primele 5 zile și 0,2% pe zi pentru următoarele astfel încât atât întârzierea predării lucrării cât și întârzierea plății au determinat aplicarea prevederilor art. 7.1 din contract. Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 16/COM din 22 februarie 2010, a anulat ca netimbrat apelul reclamantei și a respins ca nefondat apelul pârâtei considerând sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997 dar și lipsa acordului tuturor părților în stabilirea unui alt termen de finalizare a lucrărilor. Instanța de apel în motivarea respingerii apelului pârâtei a reținut că transmiterea dreptului de proprietate se realiza asupra terenului și construcției, iar acesta s-a petrecut la 25 noiembrie 2005 odată cu încheierea actului autentic.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanțele de fond nu au ținut cont de semnarea actului prin care părțile au convenit un alt termen de finalizare a lucrărilor de execuție prin care s-a modificat contractul inițial, chiar dacă finanțatorul M.L. GmbH la acea dată în insolvență, nu a semnat. Se susține că instanțele au interpretat greșit convenția după înțelesul literal al termenilor, intenția comună a părților fiind de a modifica data finalizării lucrărilor de la 29 aprilie 2005, la 30 iunie 2005, iar culpa neexecutării la termen a obligației de finalizare s-a datorat reclamantei care a întârziat plata lucrărilor.

Finalizarea lucrărilor s-a realizat la 5 august 2005 iar prevederile art. 7.1 lit. b), sancționa neîndeplinirea obligației de finalizare și nu pe aceea de predare a lucrărilor, interpretându-se greșit de instanțe termenii contractuali. Mai susține recurenta că indiferent de data finalizării, nu putea fi obligată la penalități întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile de plată asumate. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune. Prin contractul din 2004 părțile au convenit executarea unor lucrări de construcții într-un raport tripartit în care finanțator era M.L. GmbH, executantul vânzător, pârâta iar beneficiarul cumpărător, reclamanta termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit la data de 29 aprilie 2005 (art. 3.1.

din contract). În aceeași secțiune a contractului (pct. III) părțile au convenit asupra decalării termenului de finalizare în condițiile încheierii unui proces verbal, dar și pentru situațiile limitativ prevăzute în art. 3.2. între care se regăsește situația insolenței finanțatorului. Evocarea de către recurentă a unei convenții modificatoare a termenului de finalizare a lucrărilor nu este dovedită, singurul act adițional la contract fiind acela privind plata diferențelor de preț, așa încât motivul invocat, întemeiat mai degrabă pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. În interpretarea sistematică a textelor contractului, este evident că intenția părților privind data finalizării lucrărilor a fost aceea de a asigura cumpărătorului dreptul de proprietate.

Iar aceasta rezultă din obligațiile asumate de executantul vânzător înscrise la pct. V lit. a) dar mai cu seamă acelea prevăzute la art. 6.2. privind garanția de bună execuție. Astfel, susținerea potrivit căreia procesul verbal încheiat cu Primăria Constanța la data de 5 august 2005 reprezintă momentul finalizării contractului, este nefondată, cât timp actul autentic de vânzare al construcției și terenului este datat 25 noiembrie 2005. Pe de altă parte evocarea art. 1020 C. civ. este nepertinentă, textul reglementând rezoluțiunea contractelor sinalagmatice; iar părțile au prevăzut penalități de întârziere și au întemeiat cererile lor pe prevederile contractuale privind despăgubirile în cazul întârzierii îndeplinirii obligațiilor reciproce.

În această măsură instanțele au evaluat despăgubirile stabilite anticipat de părți și au compensat creanțele reciproce până la concurența celei mai mici. După executarea obligațiilor asumate într-un contract sinalagmatic, creditorul nu mai poate opune excepția neexecutării (excepțio non adimplendi contractus – specifică acțiunii întemeiate pe art. 1020 C. civ.) întrucât nu mai subzistă interesul său într-o atare acțiune. Excepția de neexecutare este mijlocul de apărare la dispoziția uneia din părțile contractului sinalagmatic, pe care îl exercită când se pretinde executarea obligației ce-i incumbă fără ca partea care pretinde aceasta să-și fi executat propriile obligații. Obligația recurentului fiind deja îndeplinită, acesta nu mai poate opune excepția ca temei al neexecutării propriilor obligații.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 16/COM din 22 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I. SA Voluntari împotriva deciziei nr. 16/COM din 22 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2010.