ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2709/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta S.M., a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA

solicitând obligarea la plata sumei de 126.928,8 RON reprezentând penalități de

întârziere și la cheltuieli de judecată.

Judecătoria Constanța, prin sentința

civilă nr. 11476 din 4 octombrie 2007 a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin cerere reconvențională pârâta a

solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 57.483 RON penalități de

întârziere ca urmare a plății cu întârziere a contravalorii lucrărilor de

construcție.

Tribunalul Constanța, prin sentința

comercială nr. 4237/COM din 9 iunie 2009 a admis în parte cererea principală, a

obligat pe pârâtă la 17.983 euro penalități de întârziere, a admis cererea

reconvențională obligând pe reclamantă la plata sumei de 17.173,34 euro

penalități de întârziere, a compensat datoriile reciproce până la concurența

celei mai mici și a obligat pe pârâtă la 810,46 euro către reclamantă și la 8.601,5

RON cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut, în

esență, că între părți s-a încheiat un contract de execuție lucrări cu termen

de finalizare 29 aprilie 2005 pentru prețul de 101.240 euro fără tva la care se

adaugă o dobândă, pentru plata în rate, de 23.050 euro, contract ce a prevăzut

ca moment al transferului de proprietate către beneficiar, predarea

construcției și terenului.

Prin act adițional părțile au

convenit plata diferenței de preț la 1 septembrie 2005 fără a modifica

dispozițiile contractuale referitoare la majorările de întârziere de 5% pentru

primele 5 zile și 0,2% pe zi pentru următoarele astfel încât atât întârzierea

predării lucrării cât și întârzierea plății au determinat aplicarea

prevederilor art. 7.1 din contract.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia nr. 16/COM din 22 februarie 2010, a anulat ca netimbrat apelul

reclamantei și a respins ca nefondat apelul pârâtei considerând sancțiunea

prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997 dar și lipsa acordului tuturor

părților în stabilirea unui alt termen de finalizare a lucrărilor.

Instanța de apel în motivarea

respingerii apelului pârâtei a reținut că transmiterea dreptului de proprietate

se realiza asupra terenului și construcției, iar acesta s-a petrecut la 25

noiembrie 2005 odată cu încheierea actului autentic.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenta susține că instanțele de

fond nu au ținut cont de semnarea actului prin care părțile au convenit un alt

termen de finalizare a lucrărilor de execuție prin care s-a modificat

contractul inițial, chiar dacă finanțatorul M.L. GmbH la acea dată în

insolvență, nu a semnat.

Se susține că instanțele au

interpretat greșit convenția după înțelesul literal al termenilor, intenția

comună a părților fiind de a modifica data finalizării lucrărilor de la 29

aprilie 2005, la 30 iunie 2005, iar culpa neexecutării la termen a obligației

de finalizare s-a datorat reclamantei care a întârziat plata lucrărilor.

Finalizarea lucrărilor s-a realizat

la 5 august 2005 iar prevederile art. 7.1 lit. b), sancționa neîndeplinirea

obligației de finalizare și nu pe aceea de predare a lucrărilor,

interpretându-se greșit de instanțe termenii contractuali.

Mai susține recurenta că indiferent

de data finalizării, nu putea fi obligată la penalități întrucât reclamanta nu

și-a îndeplinit obligațiile de plată asumate.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru considerentele ce se vor expune.

Prin contractul din 2004 părțile au

convenit executarea unor lucrări de construcții într-un raport tripartit în

care finanțator era M.L. GmbH, executantul vânzător, pârâta iar beneficiarul

cumpărător, reclamanta termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit la

data de 29 aprilie 2005 (art. 3.1. din contract). În aceeași secțiune a

contractului (pct. III) părțile au convenit asupra decalării termenului de

finalizare în condițiile încheierii unui proces verbal, dar și pentru

situațiile limitativ prevăzute în art. 3.2. între care se regăsește situația

insolenței finanțatorului.

Evocarea de către recurentă a unei

convenții modificatoare a termenului de finalizare a lucrărilor nu este

dovedită, singurul act adițional la contract fiind acela privind plata

diferențelor de preț, așa încât motivul invocat, întemeiat mai degrabă pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

În interpretarea sistematică a

textelor contractului, este evident că intenția părților privind data

finalizării lucrărilor a fost aceea de a asigura cumpărătorului dreptul de

proprietate. Iar aceasta rezultă din obligațiile asumate de executantul

vânzător înscrise la pct. V lit. a) dar mai cu seamă acelea prevăzute la art. 6.2.

privind garanția de bună execuție.

Astfel, susținerea potrivit căreia

procesul verbal încheiat cu Primăria Constanța la data de 5 august 2005

reprezintă momentul finalizării contractului, este nefondată, cât timp actul

autentic de vânzare al construcției și terenului este datat 25 noiembrie 2005.

Pe de altă parte evocarea art. 1020 C.

civ. este nepertinentă, textul reglementând rezoluțiunea contractelor

sinalagmatice; iar părțile au prevăzut penalități de întârziere și au întemeiat

cererile lor pe prevederile contractuale privind despăgubirile în cazul

întârzierii îndeplinirii obligațiilor reciproce. În această măsură instanțele

au evaluat despăgubirile stabilite anticipat de părți și au compensat creanțele

reciproce până la concurența celei mai mici.

După executarea obligațiilor asumate

într-un contract sinalagmatic, creditorul nu mai poate opune excepția

neexecutării (excepțio non adimplendi contractus – specifică acțiunii

întemeiate pe art. 1020 C. civ.) întrucât nu mai subzistă interesul său într-o

atare acțiune. Excepția de neexecutare este mijlocul de apărare la dispoziția

uneia din părțile contractului sinalagmatic, pe care îl exercită când se

pretinde executarea obligației ce-i incumbă fără ca partea care pretinde

aceasta să-și fi executat propriile obligații.

Obligația recurentului fiind deja

îndeplinită, acesta nu mai poate opune excepția ca temei al neexecutării

propriilor obligații.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat

recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 16/COM din 22 februarie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC I. SA Voluntari împotriva deciziei nr. 16/COM din 22

februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 septembrie 2010.