ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 15 iulie 2004. sub nr. 9198/2004, reclamanta SC F.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.N.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 316.980 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând diferență neachitată pentru lucrări de construcții executate, potrivit contractului de antrepriză generală nr. 4234 din 28 iunie 2000, modificat prin actul adițional nr. 1/2001, dar și la plata unor penalități de întârziere, în procent de 0,015 % pe zi de întârziere.

În motivare, reclamanta a arătat că în baza relațiilor contractuale derulate între părți și reglementate de contractul menționat mai sus, a realizat lucrări de construcții la patru blocuri situate în București, însă pârâta nu a achitat o diferență de preț, care în echivalent al monezii unice europene se ridică la suma de 319.980 euro. La data de 13 septembrie 2004, pârâta A.N.L. a depus la dosar cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte SC F.G. SRL la plata sumei de 6.018.778.880 ROL, reprezentând penalități de întârziere datorate pentru intervalul 29 august 2001 - 25 martie 2002, ca urmare a nefinalizării la termen a lucrărilor care fac obiectul contractului de antrepriză încheiat între părți.

În motivare, pârâta-reclamantă a susținut că reclamanta-pârâtă avea obligația de a finaliza lucrările la data de 31 mai 2001, dar a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor la data de 25 martie 2002, cu o întârziere de 10 luni. Invocând clauza penală prevăzută la art. 6.8 lit. a) din contractul părților, pârâta-reclamantă a subliniat că a calculat penalitățile asupra valorii lucrărilor rămase de executat la data de 31 mai 2001, rezultând astfel suma de 8.710.594.560 ROL, din care a reținut 2.693.160.967 ROL, pentru perioada 01 iunie 2001 - 28 august 2001, așa încât a pretins să-i fie achitată diferența, de 6.018.778.880 lei, aferentă perioadei rămase (29 august 2001 - 25 martie 2002). Pe parcursul derulării procesului, s-a învederat că împotriva SC F.G.

SRL a fost deschisă procedura reorganizării judiciare și lichidării, reglementată la acea vreme de Legea nr. 64/1995. Prin sentința comercială nr. 627 din 07 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 9198/2004, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, invocată de pârâta-reclamantă și, în consecință, a respins acțiunea principală a SC F.G. SRL îndreptată împotriva A.N.L.; totodată, a disjuns cererea reconvențională, dispunând să fie format un nou dosar, în care a stabilit termen la data de 03 martie 2005. Apelul declarat de SC F.G. SRL împotriva acestei sentințe a fost anulat, ca netimbrat, prin decizia comercială nr. 583/2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, dar recursul a fost admis, prin decizia nr. 111/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, decizia instanței de apel fiind casată, iar cauza, trimisă, spre rejudecare, Curții de Apel.

Prin decizia comercială nr. 530 din 20 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost admis apelul SC F.G. SRL, reprezentată de administrator judiciar, împotriva sentinței comerciale nr. 627 din 07 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, a fost desființată sentința atacată. iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanței de fond. Ca urmare a dispozițiilor de disjungere a judecății cererii reconvenționale. luate prin sentința comercială nr. 627 din 07 februarie 2005, pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, s-a format la data de 01 martie 2005 dosarul nr. 1119/2005, în care la data de 31 martie 2005 s-a dispus, în temeiul fostului articol 42 din Legea nr. 64/1995, suspendarea judecății, motivat de faptul că împotriva SC F.G.

SRL se deschisese procedura colectivă a reorganizării judiciare și lichidării. Cum procedura a fost închisă la data de 22 iunie 2007, prin sentința comercială nr. 2541 a Tribunalului București, secția a Vll-a comercială, fără a se dispune și radierea debitoarei din registrul comerțului, judecata în dosarul nr. 1119/2005 a fost redeschisă, prin încheierea din data de 24 ianuarie 2008. La data de 13 februarie 2008, A.N.L. a depus la dosar o precizare a cererii reconvenționale, solicitând obligarea SC F.G. S.R.L la plata sumei de 598.852,98 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 09 septembrie 2001 - 25 martie 2002. La termenul de la 28 februarie 2008 s-a învederat instanței că, în urma desființării sentinței civile nr. 627/2005 și a trimiterii cauzei la Tribunal, spre rejudecare, pe rol s-a format dosarul nr. 24949/3/2007, iar la data de 10 martie 2008, s-a dispus conexarea dosarului format în urma disjungerii la cel care poartă nr. 24949/3/2007.

în dosarul astfel reunit, SC F.G. SRL a formulat o cerere de completare a obiectului inițial, solicitând astfel ca A.N.L. să fie obligată la plata sumei de 1.924.614,78 lei, din care 778.469,74 lei reprezintă diferența de valoare rezultată din rata inflației pe perioada 01 iunie 2000 - 15 mai 2001, 228.986,87 lei reprezintă penalități calculate în conformitate cu clauza penală cuprinsă în art. 6.8 lit. b) din contractul părților, aferente perioadei 18 mai 2002 - 30 septembrie 2007, iar 917.158,17 lei reprezintă dobânzi. În fața primei instanțe s-au administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză contabilă. În urma depunerii la dosar a raportului de expertiză contabilă, SC F.G. SRL a depus la data de 08 decembrie 2008 o cerere de mărire a câtimii obiectului cererii principale, solicitând obligarea A.N.L.

la plata sumei de 3.593.777,51 lei, cu titlu de debite, penalități și dobânzi. Prin sentința comercială nr. 5496 din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis atât cererea principală, cât și pe cea reconvențională, a obligat pârâta-reclamantă A.N.L. la plata către reclamanta-pârâtă SC F.G. SRL a sumei de 3.593.777,51 lei, cu titlu de debit, penalități și dobânzi, dar a obligat și reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 598.852,18 lei, cu titlu de penalități de întârziere; a compensat creanțele reciproce și cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de antrepriză generală nr. 4234 din 28 iunie 2000 încheiat între A.N.L., pe de o parte și SC S.I.

SRL și SC F.G. SRL, pe de altă parte, având ca obiect proiectarea și execuția de locuințe, părțile au stabilit valoarea lucrărilor, durata de realizare, drepturile și obligațiile care le revin, modalitatea de plată, condițiile încetării contractului. A mai notat că prin actul adițional nr. 1/2001, ele au modificat contractul, valoarea totală fiind majorată cu suma de 2.629.959.110 lei, ajungând astfel la 30.894.832.030 lei, potrivit art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 810/1998. Totodată, a reținut că la 06 septembrie 2000, SC S.I. SRL și reclamanta-pârâtă au încheiat un protocol în care au convenit ca facturarea lucrărilor să fie făcută de SC F.G.

SRL În continuare, Tribunalul a prezentat clauzele cuprinse în art. 1.1 alin. (2), art. 2.1, art. 3.31, art. 6.8, art. 11.4 și 11.5 din contract și a notat că părțile au agreat să nu considere finalizat contract până când comisia de recepție semna procesul-verbal de recepție finală, iar acesta a fost semnat la data de 25 martie 2002. Din examinarea raportului de expertiză, prima instanță a reținut că părțile au contractat execuția unei suprafețe de 7.823,40 m.p., iar A.N.L. a vândut o suprafață mai mare, de 8.712,08 m.p., așa încât contractul a fost recalculat, la aceleași prețuri de ofertă, majorându-se corespunzător. A constatat și că recalcularea valorii contractului se putea efectua numai în condițiile art. 9 alin. 3 din H.G.

nr. 810/1998 [(așa cum stipula art. 1.1 alin. (2) din contract)], adică în cazul în care inflația depășea o rată anuală de 25 %. Cu toate acestea, a apreciat că neplata diferenței de cost, generată de lucrările suplimentare efectuate de reclamanta-pârâtă ar echivala cu o îmbogățire fără just temei a pârâtei-reclamante A.N.L., care nu numai că Ie-a acceptat, dar a și înregistrat beneficii în urma încheierii unor noi contracte de vânzare-cumpărare. Instanța de fond a reținut că A.N.L. a achitat lucrări la prețurile de ofertă valabile în aprilie 2000, inferioare celor de execuție, iar reglarea acestor valori s-a realizat pe baza indicilor de inflație. În considerarea acestor argumente și a concluziilor raportului de expertiză, prima instanță a reținut culpa pârâtei-reclamante A.N.L.

pentru neexecutarea obligațiilor de plată, așa încât, în temeiul art. 969, 1073 și 1066 C. civ., art. 43 C.com. și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, a admis cererea principală și a obligat-o la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 3.593.777,51 lei, din care 1.563.205,69 lei reprezintă diferențe inflație (953.508,83 lei), valoare lucrări suplimentare (336.439,97 lei), dobândă bancară datorată pentru garanții reținute și folosite de A.N.L. (30.308,84 lei), garanții materiale (155.649,72 lei), dar și situații de plată neachitate integral (87.298,33 lei), 603.003,97 lei reprezintă penalități de întârziere, iar 1.427.567,85 lei - dobândă legală.

Din analiza cererii reconvenționale, prin care pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 598.852,98 lei, cu titlu de penalități de întârziere pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor, instanța de fond a reținut că atât timp cât părțile au agreat, în art. 4.1 din contract, ca termenul de finalizare a lucrărilor să fie 31 mai 2001, dar procesul-verbal de recepție finală a fost încheiat la 25 martie 2002, au fost înregistrate întârzieri de 10 luni. Totodată, a reținut că deși SC F.G. SRL a efectuat lucrări suplimentare, nu se poate aprecia dacă numai în raport cu acestea termenul de finalizare a construcției a fost depășit, nici dacă celelalte impedimente enunțate de reclamanta-pârâtă au fost factori generatori în acest sens.

De aceea, a aplicat clauza penală prevăzută de art. 6.8 și a admis cererea reconvențională, obligând pârâta-reclamantă la plata sumei de 598.852,18 lei. A făcut aplicarea art. 1144 C. civ., compensând creanțele reciproce ale părților, dar și a art. 274 și 276 C. proc. civ., compensând cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel. Prin decizia comercială nr. 158 din 22 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, a fost admis apelul declarat de SC F.G. SRL, a fost schimbată în parte sentința, în sensul obligării SC F.G. SRL doar la plata sumei de 95.086.50 lei. cu titlu de penalități de întârziere; totodată, apelul declarat de către apelanta A.N.L.

a fost respins, ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a pronunțat decizia nr. 650 din 15 februarie 2011, prin care a admis recursurile ambelor părți împotriva sus-menționatei decizii, a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare, reținând că instanța de apel nu a analizat condițiile neîndeplinirii obligației de plată, așa încât a apreciat că nu se poate stabili cu exactitate dacă aceste obligații s-au executat la timp, iar considerentele pentru care Curtea de Apel a redus penalitățile de întârziere, dar și motivul pentru care a apreciat că acestea se calculează de la data de 09 septembrie 2001 nu au fost argumentate. S-a apreciat că decizia de apel este motivată în mod contradictoriu, fapt care afectează soluția pronunțată, impunându-se administrarea de noi probatorii în apel.

În raport de dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, Curtea, în rejudecarea apelurilor, a încuviințat cererea de administrare a probelor cu înscrisuri, cu expertiză contabilă și cu expertiză tehnică în construcții. La termenul de la 11 aprilie 2013 s-a învederat Curții că împotriva SC F.G. SRL s-a deschis procedura insolvenței, împrejurare în raport de care s-a dispus disjungerea apelului declarat de acea parte și formarea unui nou dosar. În dosarul de față, rămânând învestită doar cu soluționarea apelului promovat de apelanta A.N.L., Curtea a pus în discuție la termenul de la 11 aprilie 2013, aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 doar în ceea ce privește solicitarea de actualizare a sumei la plata căreia SC F.G.

SRL a fost obligată prin sentința atacată, aspect asupra căruia a reținut următoarele: Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, „de la data deschiderii procedurii se suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Art. 36, citat mai sus, consacră procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 caracterul său de procedură colectivă și concursuală. Toți creditorii care au creanțe anterioare deschiderii procedurii trebuie să se înscrie la masa credală pentru acoperirea creanțelor lor, fiindu-le interzis să încerce sau să continue urmăriri individuale asupra debitorului. Cu atât mai mult, după data deschiderii procedurii, legea nu mai îngăduie creditorilor să se îndrepte împotriva debitorilor lor în mod individual, altfel decât în cadrul procedurii colective reglementate de Legea nr. 85/2006.

În condițiile în care, la data de 26 februarie 2013, Tribunalul București, secția a Vll-a civilă, a deschis procedura generală a insolvenței față de SC F.G. SRL, legea nu mai permite creditoarei A.N.L. să continue o procedură de drept comun, prin care să urmărească să obțină actualizarea debitului la plata căruia societatea aflată acum în procedură colectivă a fost deja obligată prin sentința atacată. Pentru aceste considerente, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, Curtea a suspendat judecata apelului declarat de apelanta A.N.L., însă doar în ceea ce privește cererea de actualizare a sumei la plata căreia a fost obligată SC F.G. SRL Asupra apelului declarat de A.N.L., nesupus incidenței art. 36 din Legea nr. 85/2006 de vreme ce prin el s-a solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii principale promovate de către SC F.G.

SRL, Curtea a reținut următoarele: Părțile au încheiat contractul de antrepriză generală nr. 4234/2000, în baza căruia SC F.G. SRL s-a obligat să construiască un ansamblu de 80 de apartamente cu boxe, situate în București, str. Baicului, valoarea contractului, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. 1/2001, fiind de 30.894.832.030 ROL, fără TVA, sumă ce urma să se majoreze pe parcursul execuției lucrărilor cu diferențele valorice rezultate din inflație, în condițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 810/1998. Susținerea apelantei, în sensul că, fiind mandatar al beneficiarilor locuințelor, nu are decât dreptul de a urmări executarea lucrărilor și de a efectua plăți din conturile beneficiarilor către antreprenor, nu justifică admiterea apelului, de vreme ce probele relevă încheierea contractului de către A.N.L., căreia astfel îi revin drepturi și obligații proprii în raport cu antreprenorul general SC F.G.

S.R.L Instituirea de către lege a unui mecanism de natură a facilita accesul anumitor categorii de persoane la dobândirea proprietății unui imobil nu are aptitudinea de a scuti A.N.L. de îndeplinirea obligațiilor ce-i revin în temeiul unui contract de antrepriză, în condițiile în care prin art. 5.4, aceasta s-a obligat să plătească antreprenorului general „valoarea contractului, pentru execuția, terminarea și întreținerea lucrărilor până la recepție”. Toate obligațiile agreate de părți în contract, inclusiv cele care vizează plata lucrărilor sau suportarea penalităților de întârziere, au fost instituite în sarcina lor directă, în nume propriu, inclusiv în privința A.N.L., nefiind făcută vreo mențiune privind caracterul Agenției de mandatar al beneficiarilor; de aceea, apelanta nu poate opune o asemenea apărare antreprenorului general.

În continuare, Curtea a subliniat că toate criticile expuse de către apelantă au vizat, nu sentința atacată, cu toate că aceasta constituie obiect al căii de atac, ci, în mod exclusiv, raportul de expertiză contabilă efectuat cu ocazia judecății de primă instanță, A.N.L. nesolicitând decât refacerea expertizei. Cum în rejudecarea apelului după casare, a fost admisă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă, iar apelanta A.N.L. a continuat să nu formuleze, în termenul legal, critici la adresa sentinței atacate, o astfel de împrejurare ar fi suficientă, prin ea însăși, să determine soluția de respingere a apelului. Cu toate acestea, Curtea a examinat conținutul ambelor rapoarte de expertiză efectuate în calea de atac și a reținut, în esență, că ambii experți au ajuns la concluzii similare celor ale expertului care a efectuat expertiza în fața instanței de fond, fapt care este de natură să contureze soluția de păstrare a hotărârii de primă instanță.

Astfel, examinarea raportului de expertiză contabilă relevă că SC F.G. SRL a executat lucrări suplimentare, necuprinse în contractul inițial: drumuri betonate și modificări interioare la apartamente, solicitate de beneficiari și aprobate de A.N.L. La finalizarea lucrărilor după recepția din data de 25 martie 2002, SC F.G. SRL a înaintat A.N.L. o situație de plată finală, care nu a fost acceptată, aspect care a condus la declanșarea prezentului litigiu. Toate sumele calculate de către expertul contabil sunt superioare celor stabilite în fața primei instanțe, ceea ce relevă netemeinicia apelului declarat de A.N.L. Astfel, expertul contabil a stabilit că SC F.G. S.R.L a edificat o suprafață mai mare cu 936,72 m.p.

decât cea contractată, a cărei valoare, calculată în prețuri de ofertă, este de 344.276 lei. În acest context, apelanta A.N.L. a criticat soluția primei instanțe, care a obligat-o la plata cu acest titlu a sumei de 336.439,97 lei, motivat de faptul că prețul agreat de păți nu putea fi ajustat decât în condițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 810/1998. Curtea a reținut că textul actului normativ invocat prevede că „în cazul în care inflația depășește nivelul unei rate anuale de 25 %, plafoanele maximale de cost ale locuințelor voi fi reevaluate la 6 luni de la stabilirea lor”. Cu toate acestea, mai reține că deși prețul stabilit de părți a fost ferm, el a acoperit, potrivit pct. 6 din condițiile generale, doar obligațiile de plată din contract.

Cum însă ambele expertize au relevat edificarea de către intimata SC F.G. SRL a unor suprafețe mai mari decât cele care au fost contractate, recalcularea valorii contractului se impune, deoarece neplata diferenței de cost, generată de lucrările suplimentare efectuate, ar echivala cu o îmbogățire fără just temei a A.N.L., care Ie-a acceptat, fiind astfel temeinică soluția primei instanțe care a obligat A.N.L. la plata către SC F.G. SRL la plata sumei de 336.439,97 lei cu acest titlu. Și calculele vizând diferențele de inflație relevă o diferență în plus față de cea stabilită de prima instanță, respectiv suma de 1.867.299,09 lei, după cum în privința garanțiilor de bună execuție, a dobânzilor bancare pentru garanțiile reținute și folosite de A.N.L.

și a situațiilor de plată neachitate integral, valoarea lor este apropiată, dacă nu identică cu cea stabilită prin sentința atacată, respectiv de 26.150 lei, de 155.649,72 lei și de 87.298,35 lei. În privința penalităților de întârziere, Curtea a reținut că, potrivit art. 6.8 lit. b) din contractul părților, „dacă A.N.L. nu onorează situațiile de plată confirmate la termenul convenit, va plăti Antreprenorului General penalizări în valoare procentuală de 0,015 % pe zi din valoarea situației de plată”. Împrejurarea că situațiile de plată nu au fost confirmate nu o poate însă exonera pe apelantă de obligația suportării penalităților, atât timp cât s-a constatat deja caracterul fondat al cererii principale în ce privește debitul principal.

În aplicarea acestei clauze penale, expertul contabil a calculat nivelul penalităților, determinând cu acest titlu suma de 1.081.086 lei. superioară celei acordate de prima instanță. Iar dobânda legală a fost calculată la suma de 2.713.179 lei, din care A.N.L a plătit deja suma de 591.020,45 lei; diferența rămasă, în sumă de 2.122.158,55 lei este, la rândul său, superioară sumei acordate de prima instanță (1.427.567,85 lei). În raport de considerentele expuse mai sus, Curtea a apreciat că în mod legal prima instanță a obligat A.N.L. la plata sumei de 3.593.777,51 lei, reprezentând debit, penalități și dobânzi, noua expertiză care a fost administrată în apel confirmând aceste sume, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc.

civ., a respins apelul acestei părți, ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr. 129 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta A.N.L. BUCUREȘTI solicitând în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului A.N.L. și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingeri cererii principale. În drept a fost invocată încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 recurenta apreciază că instanța de apel a menținut în mod nelegal obligarea acesteia la plata „lucrărilor suplimentare” executate de SC F.G.

SA, interpretând greșit natura și înțelesul contractului dintre părți și neținând seama nici de cadrul legal ce reglementează funcționarea A.N.L. Arată recurenta că a încheiat contractul de antrepriză în baza Legii nr. 152/1998 și a H.G. nr. 810/1998 cu precizarea esențială că nu este beneficiarul construcției și nu este obligată să suporte contravaloarea lucrărilor de construire. în sistemul Legii nr. 152/1998, constructorul, în speță SC F.G. SA, încheie direct contracte de construire cu beneficiarii, persoane fizice, cărora le revine și obligația de plată a prețului locuințelor, preț care se achită prin intermediul A.N.L., cu care aceștia încheie contracte de mandat. În baza contractelor de mandat a fost încheiat contractul în cauză, între A.N.L.

și antreprenorul general SC F.G. SA. Prin urmare, A.N.L. nu construiește în nume propriu, nu este un comerciant care contractează construirea de locuințe spre a le valorifica, ci o instituție publică cu rol de intermediar în mecanismul construirii de locuințe cu sprijin de la stat. Plata lucrărilor se face exclusiv din banii beneficiarului persoană fizică, din sursele acestuia iar nu din sursele A.N.L., iar transferul dreptului de proprietate are loc între beneficiarul construcției și constructorul, nefiind tranzitat patrimoniul A.N.L. iar sumele de bani încasate în temeiul contractului de mandat sunt virate din contul beneficiarului. în aceste condiții, este evident că, contractul de antrepriză nu este un act juridic de sine stătător ci parte a unei operațiuni juridice complexe prin care se materializează sprijinul statului în edificarea locuințelor în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și H.G.

nr. 810/1998. Recurenta arată astfel că, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, A.N.L. neputând să beneficieze de „îmbogățire fără justă cauză” având în vedere că imobilele nu au mărit patrimoniul acesteia iar obligația A.N.L. a fost să achite valoarea fixă a contractului de antrepriză nu și lucrările suplimentare realizate în beneficiul și la cererea persoanelor fizice. În privința motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a Legii nr. 152/1998 și H.G. nr. 810/1998. La fel ca instanța de fond și instanța de apel, a judecat cauza pornind de la premisa greșită că A.N.L. folosea fonduri proprii și era obligată în nume propriu la plata lucrărilor suplimentare solicitate suplimentar de persoanele fizice.

Având în vedere că sursele plății contractului de antrepriză erau fondurile beneficiarului (avans și credit) prețul contractului a fost stabilit ferm. Din rapoartele de expertiză a reieșit că A.N.L. a achitat sume fixe stabilite în contract, inclusiv actualizarea prevăzută de art. 9 alin. (3) al H.G. nr. 810/1998, deci nu e legală obligarea la plata altor sume. Recurenta mai arată că au fost încălcate dispozițiile art. 1066 C. civ. și ale OG. nr. 9/2000 privind dobânda legală, întrucât instanța a obligat în mod nefondat A.N.L. la plata penalităților de întârziere a altor obligații de plată în afară de contravaloarea situațiilor de plată neachitate. Conform contractului, penalitățile sunt prevăzute pentru neplata sumelor stabilite prin contract or, instanța a aplicat această clauză și pentru neplata lucrărilor suplimentare, neprevăzute in contract, ceea ce este nelegal.

Aplicarea penalităților de întârziere exclude aplicarea dobânzilor legale pentru întârziere. Înalta Curte, analizând recursul în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată că acesta este fondat, în cauză având loc o greșită aplicare a legii de către instanța de apel în privința incidenței art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei. Reclamanta a învestit instanța cu o cerere în pretenții, pârâta formulând la rândul ei cerere reconvențională având ca obiect acțiune în răspundere contractuală. Fiind investită cu judecarea apelurilor declarate de ambele părți, instanța de apel a constatat că reclamanta pârâtă a intrat în procedura insolventei la data de 26 februarie 2013, astfel că, prin soluția dată asupra apelurilor, a suspendat, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, judecata apelului declarat de apelanta A.N.L., doar în ceea ce privește cererea de actualizare a sumei la plata căreia a fost obligată SC F.G.

SRL și totodată a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta A.N.L. Soluția de disjungere a apelului formulat de pârâta reclamantă A.N.L. este nelegală întrucât art. 36 din Legea nr. 85/2006 operează de drept, fiind un caz special de suspendare legală a judecății cauzei, caz în care instanța nu poate decât să constate că acesta a intervenit asupra întregii cereri de apel. Prin această măsură, prin care s-a constatat incidența parțială a suspendării de drept a judecății apelului formulat de A.N.L., instanța a creat posibilitatea ca sentința apelată să devină irevocabilă pe situația de fapt și astfel să fie prejudiciate părțile în situația când cauza ar fi repusă pe rol.

Intervenind în apel, suspendarea de drept a judecății în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 are efecte depline asupra căii de atac, aceasta fiind unică deoarece hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzută de lege, nefiind permisă disjungerea judecării apelurilor, prin raportare parțială la incidența unui text de lege de ordine publică. Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., să fie admis recursul, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu privire la întregul apel formulat de pârâtă A.N.L. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 5496 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dosar nr. 24949/3/2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A.N.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 129 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu privire la întregul apel formulat de pârâtă A.N.L. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 5496 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dosar nr. 24949/3/2007. Cu opinia separată a doamnei judecător R.D.: Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A.N.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 129 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2014.