ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rupea la 27

septembrie 2000, L.F., în calitate de creditor, a cerut înființarea și

validarea unei popriri asupra contului debitorului său, Consiliul Local Hoghiz,

județul Brașov, în mâinile terțului poprit, Trezoreria oraș Rupea, până la

concurența sumei de 92.000.000 lei, reprezentând daune cominatorii de 100.000

lei pe zi întârziere stabilite prin titlu executoriu, reprezentat prin sentința

civilă nr. 283 din 12 martie 1998, definitivă și executorie prin decizia nr. 1093

din 8 mai 2000, a Tribunalului Brașov, pentru neexecutarea obligației de a face,

constând în transmiterea cu plată a unui spațiu comercial situat pe raza

localității Bogata pe DN 13 Km 49+300, denumit „C.B.”.

Prin ordonanța dată la 28 septembrie

2000, instanța de executare a emis ordonanța de înființare a popririi, conform

dispoziției art. 452 și următorul, C. proc. civ.

În cauză, debitorul urmărit,

Consiliul Local Hoghiz, a formulat la 14 octombrie 2000, contestație la poprire

susținând, în esență, că suma urmărită nu ar fi cuprinsă în titlu executoriu și

creanța nu ar fi certă lichidă și exigibilă, iar, în subsidiar, că s-ar impune

compensarea parțială a sumei pretinse cu titlu de daune cominatorii, cu creanțe

pe care le-ar avea la rândul său asupra creditorului.

Prin sentința civilă nr. 110 din 30

ianuarie 2001, Judecătoria Rupea, a respins contestația la poprire formulată de

debitor și a admis cererea de validare a creditorului, cu consecința obligării

terțului poprit la reținerea sumei poprite de 92.000.000 lei din contul

debitorului și remiterea către creditor.

Debitorul urmărit, Consiliul Local

Hoghiz, a fost, totodată, obligat la plata cheltuielilor de judecată către

creditorul urmăritor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

executare a stabilit că titlul executoriu îndeplinește cerințele prevăzute de art.

379 C. proc. civ., creanța fiind lichidă, întrucât câtimea sa a fost

determinată prin hotărârea judecătorească, certă și exigibilă prin prisma

dispoziției art. 1023 din C. civ., în condițiile netăgăduite a neexecutării

obligației principale de a face prin transmiterea imobilului.

Totodată, s-a reținut că, în cauză,

nu s-ar putea proceda la compensarea creanței urmărite cu eventuale creanțe ale

debitorului urmărit asupra creditorului, pentru că existența acestora din urmă

nu a fost dovedită.

Instanța de fond a mai statuat, în

concordanță cu doctrina și practica judiciară constantă în domeniu, asupra

faptului că hotărârea judecătorească prin care au fost stabilite cu exactitate

daunele cominatorii pentru caz de neexecutare, al căror calcul nu a fost

contestat, sunt susceptibile de executare în condițiile art. 379 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de executare a

fost confirmată prin decizia nr. 1277 din 18 iunie 2001, a Tribunalului Brașov,

ca urmare a respingerii apelului declarat de debitor, cât și prin decizia nr. 1309

din 27 septembrie 2001, a Curții de Apel Brașov, prin respingerea recursului.

Hotărârile menționate au fost

atacate cu recurs în anulare de către Procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție la 23 septembrie 2002, în baza art. 27 din

Legea 92/1992 și a dispoziției art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Invocând încălcarea esențială a

legii, cu consecința soluționării greșite a fondului cauzei, Procurorul general

a susținut că instanțele au procedat greșit la executare, întrucât creanța,

reprezentând daune cominatorii, nu ar fi fost certă, lichidă și exigibilă, fără

transformarea ei prealabilă în daune interese, evaluate în concordanță cu

prejudiciul real suferit de creditor, prin neexecutarea obligației principale,

printr-o hotărâre judecătorească de natură să-i confere atributele titlului

executoriu, cum sa-r fi impus conform dispozițiilor art. 580

2

-580

5

C. proc. civ., așa cum au fost reglementate de O.U.G. nr. 138/2000.

Recursul în anulare nu este fondat.

Cum s-a statuat, pe deplin temei,

prin hotărârile atacate, potrivit dispozițiilor art. 379 C. proc. civ., urmărirea

silită poate avea loc numai pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă,

caractere pe deplin îndeplinite, în cauză, de creanța opusă de creditor.

Lichiditatea creanței, pusă în

discuție prin recursul în anulare, este neîndoielnică, câtă vreme câtimea sa

este fix determinată pe zile și determinabilă pe durata neexecutării chiar cu

ajutorul hotărârii prin care a fost stabilită.

În înțelesul art. 379 C. proc. civ.,

„lichidarea”, condiție a urmăririi, însemnând determinarea cuantumului sumei

datorate și în raport de timpul pe care se datorează, a fost valabil făcută

chiar de instanța de validare.

Ori cuantumul nu a fost contestat de

debitor, care a susținut altceva, ce contravine însă realității, și nu are

relevanță față de caracterul determinabil, și anume că suma globală pentru care

s-a înființat poprirea nu ar fi fost cuprinsă în titlu, ceea ce ar face aplicabile

dispozițiile art. 580 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pentru acoperirea

prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației principale creditorul ar

fi trebuit să ceară obligarea debitorului la daune interese pe calea unei alte

acțiuni separate.

Ori, în cauză, cum s-a arătat,

daunele interese au fost stabilite și cuantificate, în subsidiar, în

conformitate și în strânsă legătură cu obligația de a face chiar prin hotărâre

judecătorească devenită titlu executoriu, ele fiind numai totalizate în raport

de durata neexecutării, prin încheierea de înființare a popririi.

În cauză, opunerea debitorului

intimat la executare are, de fapt, în vedere, anihilarea creanței pentru motive

care potrivit dovezilor administrate în cauză s-au dovedit nereale, cum ar fi

trecerea bunului ce trebuia transmis în domeniul public, sau existența unor

creanțe asupra creditorului.

Așa fiind, recursul în anulare se va

respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei civile nr. 1309/R din 27

septembrie 2001, a Curții de Apel Brașov, deciziei civile nr. 1277 din 18 iunie

2001, a Tribunalului Brașov, și a sentinței civile nr. 110 din 30 ianuarie 2001,

a Judecătoriei Rupea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 24 martie 2004.