ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2932/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Buzău sub nr. 1156 din 29 ianuarie 2004,

B.C.E. a chemat în judecată SC V. Dealul

Mare SRL solicitând ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună

obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștita posesie

imobilul „Crama Merei” cu terenul aferent în suprafață de 8103,2 mp situat în

satul Ogrăzii, comuna Merei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat

că imobilul, teren și construcție a aparținut autorului său C.T., așa cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din data de 23 octombrie 1910, de

la care l-a dobândit prin succesiune testamentară.

Ulterior, la data de 23

februarie 2004, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat că

numele exact al societății pârâte este V.G.C.

Reclamanta mai arată că imobilul a

trecut în temeiul H.C.M. nr. 208/1954 în folosința și nu în proprietatea

statului și că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare

autentificat la nr. 1521 din 27 iunie 2000 între SC V. Dealul Mare SRL (alias V.G.C.

SRL) și SC R. SA, aceasta din urmă avea cunoștință de demersurile întreprinse

de reclamantă pentru retrocedarea imobilului.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea

pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Prin sentința nr. 1479 din 22 martie

2004, Judecătoria Buzău, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Buzău reținând că valoarea imobilelor, construcții și

teren, luate împreună cât și separat, depășește valoarea de un miliard.

Această acțiune, a fost înregistrată

la Tribunalul Buzău sub numărul 278/2004.

Pe rolul Tribunalului Buzău, mai era

înregistrată o altă cauză sub numărul 65/2004, prin care B.C.E., a chemat în

judecată SC R. SA, Săhăteni, solicitând ca instanța să dispună obligarea

societății pârâte să-i lase deplina proprietate și posesie a imobilului cu

destinația de locuință, pivniță, garaj, magazie, situat în satul Ogrăzi, comuna

Merei, județul Buzău.

La termenul din 12 mai 2004,

instanța constatând că sunt îndeplinite cerințele art. 164 C. proc. civ., a

procedat la conexarea dosarului nr. 278/2004 la dosarul nr. 65/2004.

Prin sentința civilă nr. 260 din 12

mai 2004, Tribunalul Buzău a respins acțiunea reclamantei, reținând că acțiunea

în revendicare este inadmisibilă deoarece prin sentința civilă nr. 2847 din 18

martie 1998 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin decizia nr. 1100/1998

a Curții de Apel Ploiești, reclamanta a beneficiat de despăgubiri în temeiul

Legii nr. 112/1995 pentru construcție și teren, iar prin sentința nr. 561 din 10

noiembrie 2003 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă, aceleiași reclamante

din prezenta cauză, i s-a respins contestația formulată în temeiul art. 24 din

Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei de acordare a despăgubirilor prin

echivalent, în privința aceluiași imobil.

Tribunalul a avut în vedere

la pronunțarea sentinței și faptul că atâta timp cât bunurile preluate de stat

au făcut obiectul unei legi speciale respectiv Legea nr. 10/2001, acestea nu

mai pot fi solicitate pe baza unei acțiuni de drept comun, aceea în

revendicare.

Cu aceeași motivare, Curtea de Apel

Ploiești, prin decizia nr. 2374 din 9 septembrie 2004 a respins ca nefondat

apelul reclamantei B.C.E. împotriva sentinței civile nr. 260 din 12 mai 2004

pronunțată de Tribunalul Buzău în contradictoriu cu SC R. SA Săhăteni și SC V.G.C.

SRL.

În recursul declarat de B.C.E. împotriva

deciziei nr. 237 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, aceasta

invocă nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în esență

că hotărârea este lipsită de temei legal, deoarece instanța era datoare să se

pronunțe pe fond și nu să respingă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât potrivit

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1968 bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de

foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Rezultă că după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor care au fost

înstrăinate și nu se mai găsesc în posesia statului sau a unităților

administrativ teritoriale, este admisibilă.

Recursul este nefondat.

Referitor la imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat la

normele legale, în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001,

vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile prin

efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, repunerea în situația anterioară, ca efect al ineficacității

actelor de preluare a fost guvernată de dreptul comun al revendicării fondat pe

dispozițiunile art. 480 și art. 481 C. civ.

Dreptul comun a fost înlocuit cu

Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial, și cu o

procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă, suprimă practic acțiunea

dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă,

cum se solicită a se constata în speță și fără a diminua accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin normele de procedură, îl

subordonează controlului judecătoresc.

Această reglementare care

interesează ordinea publică este de imediată aplicare, iar soluția este

consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care

prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispozițiunile dreptului comun referitoare la

imobilele ce fac obiectul acestei legi. În consecință, accesul la un proces

echitabil, cu privire la asemenea imobil poate fi exercitat, cu excluderea

acțiunilor civile în revendicare, numai în condițiile și căile prevăzute de

noua lege.

Așa fiind, rezultă că soluția

instanței de apel este în afara criticii, aceasta hotărând temeinic, în raport

de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, că acțiunea în

revendicare nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

De altfel, așa cum amplu s-a

motivat, reclamanta recurentă a uzat de calea a două legi speciale, Legea nr.

112/1995 și Legea nr. 10/2001, în baza cărora s-au pronunțat hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile de acordare a măsurilor reparatorii sub

forma despăgubirilor bănești, astfel că nu se mai poate reveni asupra lor,

acordându-i reclamantei recurente o nouă modalitate de reparație, de data aceasta

în natură.

De aceea, în temeiul art. 312 C.

proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

recurenta va fi obligată și la plata sumei de 5.000.000 lei cheltuieli de

judecată în recurs, predate cu acte, către SC V.G.C. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul

declarat de reclamanta B.C.E. împotriva deciziei civile nr. 2374 din 9

septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă reclamanta-recurentă să

plătească intimatei-pârâte SC V.G.C. SRL suma de 5.000.000 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie

2005.