ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5618/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5618/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 333 din 25 noiembrie

2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. și Ș.N.M. împotriva

sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2002, pronunțată de Tribunalul Buzău, în

contradictoriu cu intimatele-pârâte SC V. SRL și SC R. SA. Totodată, s-a

respins cererea reclamanților pentru înființarea unui sechestru asigurator

asupra halei de producție precum și cererea de probe formulată de intimata SC R.

SA.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

de Apel a reținut că reclamanții au chemat în judecată pe pârâte pentru ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 21/10 din

27 septembrie 2001 emisă de pârâta SC R. SA Merei prin care s-a respins în baza

Legii nr. 10/2001 cererea de restituire în natură a unui imobil, casă de locuit

compusă din 10 camere și dependințe, crama, pivnița și magazia, fântâna, curtea

aferentă, în suprafață de 23.894 mp și grădina de legume în suprafață de 1.200

mp, obligarea pârâtei să-i despăgubească cu suma de 170.970.000 lei

reactualizată reprezentând contravaloarea bunurilor mobile care serveau

procesului de vinificație și de conservare a vinului, anularea contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1612 din 12 mai 1999 și nr. 876 din 31 martie 2000,

încheiate între cele două pârâte și obligarea pârâtei SC V. SRL la plata unei

despăgubiri de 470.000.000 lei.

Tribunalul Buzău, prin sentința civilă

nr. 77 din 7 martie 2002, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți,

obligând pârâta SC R. SA Merei să facă reclamanților o ofertă de restituire

prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele

demolate, respectiv pentru o casă de servitori de 65 mp, o casă servitori de

185 mp și un grajd în suprafață de 168 mp, fiind respinse celelalte capete de

cerere. S-a luat act că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind

obligarea pârâtei SC V. SRL să-i despăgubească cu suma de 470.000.000 lei.

Tribunalul a reținut că, potrivit actelor

de proprietate aflate la dosar, în patrimoniul autorului defunctului M.A. s-au

aflat beciul, casele magazia, aleile, parcul și curtea, rămânând în indiviziune

forțată, terenul aferent construcțiilor fiind de numai 13.668 mp și nu 23.894 mp,

cum pretind reclamanții.

Pentru imobilele existente pe teren,

reclamanții au deja un titlu obținut pe calea dreptului comun, prin admiterea

acțiunii în revendicare iar pârâta SC R. SA Merei era datoare să le facă ofertă

reclamanților pentru restituire prin echivalent pentru imobilele demolate.

Capătul de cerere privind anularea

contractelor de vânzare-cumpărare a fost respins, deoarece reclamanții nu au

făcut nici o probă din care să rezulte că ele au fost încheiate cu încălcarea

legilor în vigoare și că părțile au fost de rea-credință.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie,

susținând că, în realitate, în afara bunurilor menționate prin hotărârea

pronunțată în revendicare, pârâta SC R. SA trebuia să le restituie și bunurile

care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare și că bunurile

trecute în procesul - verbal din 1952 nu au aparținut în mod exclusiv lui M.M.

ci la patru dintre moștenitorii lui A.M., așa cum rezultă din actul de partaj

voluntar, semnătura lui M.M. pe acest proces-verbal nefăcând dovada calității

sale de proprietar.

S-a mai susținut că hotărârea este

greșită și sub aspectul respingerii restituirii bunurilor mobile și capătului

de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare deoarece s-a

făcut dovada existenței bunurilor mobile iar ambele părți au fost de rea-credință

în momentul încheierii contractelor.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr.

72 din 17 iulie 2002, a admis apelul formulat de reclamanți, a desființat

sentința civilă nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău, trimițând cauza

la același tribunal pentru ca instanța de rejudecare să pună în discuția

părților aspecte rezultând din aplicarea art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

să dispună disjungerea capetelor de cerere din acțiune formulate potrivit

dreptului comun privind plata lipsei de folosință și constatarea nulității celor

două contracte de vânzare-cumpărare să decline competența soluționării acestora

în favoarea judecătoriei și să dispună, totodată, suspendarea judecății

capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 21/2001, până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a acțiunii de drept comun.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia

nr. 1412 din 8 aprilie 2003 a admis recursul declarat de reclamanți, a casat

decizia Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, cu motivarea că soluția adoptată de Curtea de Apel Ploiești de a

desființa sentința și de a trimite cauza spre soluționare Tribunalului Buzău nu

își găsește un fundament legal în prevederile art. 294-298 C. proc. civ.,

întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar instanța curții de

apel era îndrituită să pună în discuția părților excepția de necompetență în

soluționarea unuia din capetele cererii.

La rejudecarea apelului, reclamanții au

renunțat la judecarea capătului de cerere privind anularea celor două contracte

de vânzare-cumpărare.

În final, Curtea de Apel Ploiești a

respins apelul, complinind motivarea instanței de fond cu următoarele

considerente:

Principiile care stau la baza Legii nr.

10/2001 sunt principiul restituirii în natură și principiul restituirii prin

echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Măsurile reparatorii prin echivalent se

stabilesc prin negociere și numai dacă în termenul prevăzut de art. 28 din lege

nu s-a convenit asupra valorii corespunzătoare și a modalității de acordare a

măsurilor reparatorii. În speță, apreciindu-se că sunt aplicabile dispozițiile

art. 27 lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că nu se poate dispune

restituirea în natură a imobilelor existente deoarece ele sunt preluate cu

titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate.

Curtea de Apel a mai avut în vedere și

faptul că nu toate imobilele solicitate se află în posesia pârâtei SC R. SA,

deoarece pentru imobilul compus din 10 camere, denumit vila Zorilor,

reclamanții au fost puși în posesie iar suprafețele de teren de 5.206 mp, 6.347

mp și imobilele cramă cu beci, magazie și bunurile mobile au făcut obiectul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta SC R. SA Merei și SC

V. SRL

Un alt considerent pentru care nu se

poate dispune restituirea în natură și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor

reprezentând contravaloarea imobilelor demolate sau înstrăinate constă în

faptul că retrocedarea construcțiilor de orice fel aparținând exploatațiilor

agricole trecute în proprietatea statului se poate face numai în condițiile și

cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 și nu în condițiile Legii nr.

10/2001.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea

de Apel Ploiești au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanții.

Neinvocând în mod expres nici unul din motivele de modificare sau casare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceștia au criticat decizia pentru

nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

se referă la imobilele preluate cu titlu valabil și nu la imobilele preluate

fără titlu, cum este cazul în discuție deoarece trecerea în proprietatea

statului nu s-a făcut în baza Decretului nr. 83/1949. Procesul-verbal al Băncii

de Stat nu poate fi invocat ca titlu valabil deoarece împrumutul făcut de M.M.

nu devenise scadent la data întocmirii, și, oricum, era girat cu un alt bun.

Se mai arată că în mod greșit instanța a

constatat că bunurile nu pot fi restituite deoarece aparțin unei societăți

privatizate. În realitate bunurile au fost dobândite de reclamanți pe calea

unei acțiuni de drept comun și nu puteau face obiectul unor privatizări

ulterioare.

Cu privire la incidența legii fondului

funciar, reclamanții au arătat că bunurile solicitate nu au aparținut niciodată

unei exploatații agricole și nu au fost trecute în proprietatea statului prin

efectul Decretului nr. 83/1949.

Soluția instanței este criticată și

pentru neacordarea despăgubirilor datorate pentru bunurile mobile folosite în

procesul de vinificație și conservare a vinului, bunuri care există dar care au

fost înstrăinate de pârâtă în anul 2000. Mai este criticată soluția și pentru

neacordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate.

Față de motivele de recurs invocate și

dezvoltarea lor, Înalta Curte va privi cererea din punctul de vedere al

dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii și va admite recursul

declarat pentru următoarele motive:

Prin notificarea adresată SC R. SA de reclamanții

Ș.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.M.Ș. și S.A. la 12 iulie 2001, aceștia au

solicitat:

restituirea în natură a unui imobil compus din

10 camere și dependințe, cu terenul aferent în suprafață de 23.894 mp,

grădina de legume, anexele gospodărești formate din cramă, pivniță,

magazie și puț;

restituirea bunurilor mobile care au servit

procesului de vinificație și care există consemnate în procesul-verbal de

preluare al Băncii de Stat din anul 1952, sau contravaloarea acestora;

suma de 300.000.000 lei, actualizată în funcție

de indicele de inflație la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru

bunurile imobile demolate;

suma de 341.940.000 lei, actualizată în funcție

de indicele de inflație la data plății, pentru bunurile mobile prevăzute

în procesul verbal din anul 1952 al Băncii de Stat;

suma de 240.000.000 lei, actualizată în funcție

de indicele de inflație la data plății, pentru lipsa de folosință asupra

bunurilor restituite prin sentința civilă nr. 1.342 din 2 februarie 1998.

Prin decizia nr. 21/10 din 27

septembrie 2001, SC R. SA a respins solicitarea de restituire întrucât imobilul

solicitat prin notificare a fost dobândit deja prin sentința Judecătoriei

Buzău.

Prin actul de vânzare-cumpărare,

înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 22 iulie 1940, A.M. a dobândit 25 de

pogoane de vie, 2 pogoane de livadă, 5 pogoane teren arabil, 20,5 pogoane de

izlaz, precum și construcțiile de pe acestea, respectiv o casă din 5 camere cu

dependințe și un beci, imobile situate în comuna Valea Teancului, județul Buzău.

M.A. a decedat la data de 14 aprilie

1946 iar la data de 30 noiembrie 1946 a fost înregistrat la Tribunalul Popular

al Raionului Buzău, actul de partaj voluntar prin care descendenții acestuia

și-au împărțit bunurile imobile ale autorului, printre care și cele situate în

comuna Valea Teancului.

Prin sentința civilă nr. 1342 din 2

februarie 1998, Judecătoria Buzău a obligat SC. R. să lase în deplină

proprietate și pașnică folosință reclamanților un imobil situat în satul

Zorești, alcătuit din casă de locuit cu 5 camere, curte și anexe gospodărești.

Conform legislației de la acea dată, hotărârea nu a fost redactată iar din

raportul de expertiză efectuat în acea cauză, la dosar se află doar extrase.

Așa cum s-a arătat, prin sentința civilă

nr. 77 din 7 martie 2003, pârâta SC R. SA Merei a fost obligată să facă

reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent, C.F. art. 24 din Legea

nr. 10/2001 pentru imobilele demolate, respectiv pentru casa de servitori de 65

mp, casa de servitori de 185 mp teren și un grajd în suprafață de 168 mp,

aceste dispoziții rămânând în vigoare în urma soluționării căilor ulterioare de

atac.

Înalta Curte constată, deci, că prin

notificare reclamanții au solicitat restituirea unei suprafețe de teren,

restituirea unui imobil casă de locuit și a bunurilor mobile care mai există și

despăgubiri bănești pentru imobilele demolate și bunurile mobile care nu mai

există, toate situate în comuna Vernești.

Prin actul de proprietate al autorului

reclamanților, A.M. a dobândit proprietatea asupra imobilelor situate în comuna

Valea Teancului, județul Buzău. Prin urmare, un prim aspect pe care instanțele

ar fi trebuit să-l lămurească este acela al identității celor două localități

și, prin urmare, a identității imobilelor solicitate cu cele cuprinse în contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor.

Legat de aceasta, ar fi trebuit să

se determine în ce măsură imobilul casă de locuit solicitat „Vila Zorile” este

unul și același cu cel restituit prin hotărârea Judecătoriei Buzău. De altfel,

la termenul din 10 decembrie 2001, instanța a pus în discuția părților

necesitatea efectuării unei expertize iar reclamanții au fost de acord cu

efectuarea acesteia, renunțând ulterior la aceasta. Unul dintre obiectivele

expertizei propuse ar fi trebuit să lămurească și problema identității între

imobilul restituit prin hotărâre judecătorească și cel solicitat în prezenta

cauză.

Un alt aspect pe care instanțele ar fi

trebuit să-l lămurească este acela al titlului cu care bunurile în discuție au

fost preluate de către stat precum și al momentului la care aceste bunuri au

fost preluate. Se reține, într-adevăr, în considerentele deciziei civile nr.

333 din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești că imobilele a căror

restituire se solicită au fost preluate de stat de la autorul reclamanților

prin efectul Decretului nr. 83 din 1949 pentru completarea unor dispoziții din

Legea nr. 187/1945, dar nimic din actele dosarului nu susține această

constatare.

Problema titlului în baza căruia

imobilele au trecut în proprietatea statului prezintă o importanță particulară

în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind restituirea

terenului deoarece, în funcție de acesta se determină în ce măsură sunt

incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legilor fondului funciar,

având în vedere că potrivit cap. 1 lit. f) din H.G. nr. 498 din 18 aprilie

2003, prevederile Legii 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte

acte normative reparatorii speciale anterioare.

În al treilea rând, instanțele ar fi

trebuit să observe faptul că autorul reclamanților a decedat în anul 1946, an

în care s-a realizat și partajul voluntar între descendenți. Prin actul de

partaj voluntar, o parte din bunuri au fost atribuite între descendenții

defunctului iar o altă parte a rămas în coproprietate. Prin urmare, în afara

titlului, ar fi trebuit să se determine și persoana sau persoanele de la care

preluarea în folosul statului s-a realizat, natura bunurilor preluate și, pe

cale de consecință, întinderea drepturilor fiecăruia dintre reclamanți.

Un alt aspect care ar fi trebuit

clarificat este acela al unității deținătoare. Instanțele ar fi trebuit să

constate cine este persoana notificată, să determine persoana deținătoare, așa

cum este reglementată prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 și prin H.G. nr.

498/2003 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, și să dispună în consecință.

Apoi, în ceea ce privește bunurile

mobile, este adevărat că procesul verbal încheiat în anul 1952 atestă faptul că

M.M. a fost cel care a contractat un împrumut, dar în actul de partaj voluntar

se atestă faptul că bunurile mobile precum vase, budane, mobilier s-au împărțit

între moștenitori conform inventarului ce face parte integrantă din actul de

partaj. Acest inventar nu se află la dosar. Tot din conținutul actului de

partaj voluntar rezultă și faptul că aparatele propriu-zise rămân

coproprietatea moștenitorilor. Din extrasele depuse din raportul de expertiză

efectuat în dosarul ce a avut ca obiect acțiunea în revendicare rezultă faptul

că mai există o parte din bunurile mobile inițiale. Or, conform art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, acestea se restituie dacă au fost preluate odată cu

imobilul, afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Prin

urmare, instanțele ar fi trebuit, după determinarea titlului și momentului la

care bunurile au trecut în proprietatea statului, în funcție și de mențiunile

din actul de partaj voluntar, să verifice în ce măsură bunurile mobile la care

se face referire mai există la unitatea deținătoare și să dispună în

consecință.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

constată că instanța de apel în mod greșit a menținut soluția instanței de fond

deși nu a stabilit deplin starea de fapt. Pe cale de consecință, potrivit art.

312 cu referire la art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat

de reclamanți, va dispune casarea hotărârii pronunțate și va trimite cauza spre

rejudecare Curții de Apel Ploiești.

Instanța de apel, rejudecând apelul,

va administra întregul probatoriu necesar pentru lămurirea împrejurărilor

menționate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții Ș.N.M.,

M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O. și S.A. împotriva deciziei nr. 333 din 25

noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14

octombrie 2004.