ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5618/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin decizia nr. 333 din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. și Ș.N.M. împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2002, pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC V. SRL și SC R. SA. Totodată, s-a respins cererea reclamanților pentru înființarea unui sechestru asigurator asupra halei de producție precum și cererea de probe formulată de intimata SC R. SA.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că reclamanții au chemat în judecată pe pârâte pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 21/10 din 27 septembrie 2001 emisă de pârâta SC R. SA Merei prin care s-a respins în baza Legii nr. 10/2001 cererea de restituire în natură a unui imobil, casă de locuit compusă din 10 camere și dependințe, crama, pivnița și magazia, fântâna, curtea aferentă, în suprafață de 23.894 mp și grădina de legume în suprafață de 1.200 mp, obligarea pârâtei să-i despăgubească cu suma de 170.970.000 lei reactualizată reprezentând contravaloarea bunurilor mobile care serveau procesului de vinificație și de conservare a vinului, anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 12 mai 1999 și nr. 876 din 31 martie 2000, încheiate între cele două pârâte și obligarea pârâtei SC V. SRL la plata unei despăgubiri de 470.000.000 lei.

Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 77 din 7 martie 2002, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, obligând pârâta SC R. SA Merei să facă reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele demolate, respectiv pentru o casă de servitori de 65 mp, o casă servitori de 185 mp și un grajd în suprafață de 168 mp, fiind respinse celelalte capete de cerere. S-a luat act că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC V. SRL să-i despăgubească cu suma de 470.000.000 lei. Tribunalul a reținut că, potrivit actelor de proprietate aflate la dosar, în patrimoniul autorului defunctului M.A. s-au aflat beciul, casele magazia, aleile, parcul și curtea, rămânând în indiviziune forțată, terenul aferent construcțiilor fiind de numai 13.668 mp și nu 23.894 mp, cum pretind reclamanții.

Pentru imobilele existente pe teren, reclamanții au deja un titlu obținut pe calea dreptului comun, prin admiterea acțiunii în revendicare iar pârâta SC R. SA Merei era datoare să le facă ofertă reclamanților pentru restituire prin echivalent pentru imobilele demolate. Capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost respins, deoarece reclamanții nu au făcut nici o probă din care să rezulte că ele au fost încheiate cu încălcarea legilor în vigoare și că părțile au fost de rea-credință. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, susținând că, în realitate, în afara bunurilor menționate prin hotărârea pronunțată în revendicare, pârâta SC R. SA trebuia să le restituie și bunurile care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare și că bunurile trecute în procesul - verbal din 1952 nu au aparținut în mod exclusiv lui M.M.

ci la patru dintre moștenitorii lui A.M., așa cum rezultă din actul de partaj voluntar, semnătura lui M.M. pe acest proces-verbal nefăcând dovada calității sale de proprietar. S-a mai susținut că hotărârea este greșită și sub aspectul respingerii restituirii bunurilor mobile și capătului de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare deoarece s-a făcut dovada existenței bunurilor mobile iar ambele părți au fost de rea-credință în momentul încheierii contractelor.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 72 din 17 iulie 2002, a admis apelul formulat de reclamanți, a desființat sentința civilă nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău, trimițând cauza la același tribunal pentru ca instanța de rejudecare să pună în discuția părților aspecte rezultând din aplicarea art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să dispună disjungerea capetelor de cerere din acțiune formulate potrivit dreptului comun privind plata lipsei de folosință și constatarea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare să decline competența soluționării acestora în favoarea judecătoriei și să dispună, totodată, suspendarea judecății capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 21/2001, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de drept comun.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 1412 din 8 aprilie 2003 a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că soluția adoptată de Curtea de Apel Ploiești de a desființa sentința și de a trimite cauza spre soluționare Tribunalului Buzău nu își găsește un fundament legal în prevederile art. 294-298 C. proc. civ., întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar instanța curții de apel era îndrituită să pună în discuția părților excepția de necompetență în soluționarea unuia din capetele cererii. La rejudecarea apelului, reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere privind anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare.

În final, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul, complinind motivarea instanței de fond cu următoarele considerente: Principiile care stau la baza Legii nr. 10/2001 sunt principiul restituirii în natură și principiul restituirii prin echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă. Măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc prin negociere și numai dacă în termenul prevăzut de art. 28 din lege nu s-a convenit asupra valorii corespunzătoare și a modalității de acordare a măsurilor reparatorii. În speță, apreciindu-se că sunt aplicabile dispozițiile art. 27 lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor existente deoarece ele sunt preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Curtea de Apel a mai avut în vedere și faptul că nu toate imobilele solicitate se află în posesia pârâtei SC R. SA, deoarece pentru imobilul compus din 10 camere, denumit vila Zorilor, reclamanții au fost puși în posesie iar suprafețele de teren de 5.206 mp, 6.347 mp și imobilele cramă cu beci, magazie și bunurile mobile au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta SC R. SA Merei și SC V. SRL Un alt considerent pentru care nu se poate dispune restituirea în natură și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor demolate sau înstrăinate constă în faptul că retrocedarea construcțiilor de orice fel aparținând exploatațiilor agricole trecute în proprietatea statului se poate face numai în condițiile și cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 și nu în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanții. Neinvocând în mod expres nici unul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceștia au criticat decizia pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate cu titlu valabil și nu la imobilele preluate fără titlu, cum este cazul în discuție deoarece trecerea în proprietatea statului nu s-a făcut în baza Decretului nr. 83/1949. Procesul-verbal al Băncii de Stat nu poate fi invocat ca titlu valabil deoarece împrumutul făcut de M.M. nu devenise scadent la data întocmirii, și, oricum, era girat cu un alt bun.

Se mai arată că în mod greșit instanța a constatat că bunurile nu pot fi restituite deoarece aparțin unei societăți privatizate. În realitate bunurile au fost dobândite de reclamanți pe calea unei acțiuni de drept comun și nu puteau face obiectul unor privatizări ulterioare. Cu privire la incidența legii fondului funciar, reclamanții au arătat că bunurile solicitate nu au aparținut niciodată unei exploatații agricole și nu au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949. Soluția instanței este criticată și pentru neacordarea despăgubirilor datorate pentru bunurile mobile folosite în procesul de vinificație și conservare a vinului, bunuri care există dar care au fost înstrăinate de pârâtă în anul 2000. Mai este criticată soluția și pentru neacordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate.

Față de motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor, Înalta Curte va privi cererea din punctul de vedere al dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii și va admite recursul declarat pentru următoarele motive: Prin notificarea adresată SC R. SA de reclamanții Ș.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.M.Ș. și S.A.

la 12 iulie 2001, aceștia au solicitat: restituirea în natură a unui imobil compus din 10 camere și dependințe, cu terenul aferent în suprafață de 23.894 mp, grădina de legume, anexele gospodărești formate din cramă, pivniță, magazie și puț; restituirea bunurilor mobile care au servit procesului de vinificație și care există consemnate în procesul-verbal de preluare al Băncii de Stat din anul 1952, sau contravaloarea acestora; suma de 300.000.000 lei, actualizată în funcție de indicele de inflație la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru bunurile imobile demolate; suma de 341.940.000 lei, actualizată în funcție de indicele de inflație la data plății, pentru bunurile mobile prevăzute în procesul verbal din anul 1952 al Băncii de Stat; suma de 240.000.000 lei, actualizată în funcție de indicele de inflație la data plății, pentru lipsa de folosință asupra bunurilor restituite prin sentința civilă nr. 1.342 din 2 februarie 1998. Prin decizia nr. 21/10 din 27 septembrie 2001, SC R. SA a respins solicitarea de restituire întrucât imobilul solicitat prin notificare a fost dobândit deja prin sentința Judecătoriei Buzău.

Prin actul de vânzare-cumpărare, înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 22 iulie 1940, A.M. a dobândit 25 de pogoane de vie, 2 pogoane de livadă, 5 pogoane teren arabil, 20,5 pogoane de izlaz, precum și construcțiile de pe acestea, respectiv o casă din 5 camere cu dependințe și un beci, imobile situate în comuna Valea Teancului, județul Buzău. M.A. a decedat la data de 14 aprilie 1946 iar la data de 30 noiembrie 1946 a fost înregistrat la Tribunalul Popular al Raionului Buzău, actul de partaj voluntar prin care descendenții acestuia și-au împărțit bunurile imobile ale autorului, printre care și cele situate în comuna Valea Teancului. Prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998, Judecătoria Buzău a obligat SC.

R. să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamanților un imobil situat în satul Zorești, alcătuit din casă de locuit cu 5 camere, curte și anexe gospodărești. Conform legislației de la acea dată, hotărârea nu a fost redactată iar din raportul de expertiză efectuat în acea cauză, la dosar se află doar extrase. Așa cum s-a arătat, prin sentința civilă nr. 77 din 7 martie 2003, pârâta SC R. SA Merei a fost obligată să facă reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent, C.F. art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele demolate, respectiv pentru casa de servitori de 65 mp, casa de servitori de 185 mp teren și un grajd în suprafață de 168 mp, aceste dispoziții rămânând în vigoare în urma soluționării căilor ulterioare de atac.

Înalta Curte constată, deci, că prin notificare reclamanții au solicitat restituirea unei suprafețe de teren, restituirea unui imobil casă de locuit și a bunurilor mobile care mai există și despăgubiri bănești pentru imobilele demolate și bunurile mobile care nu mai există, toate situate în comuna Vernești. Prin actul de proprietate al autorului reclamanților, A.M. a dobândit proprietatea asupra imobilelor situate în comuna Valea Teancului, județul Buzău. Prin urmare, un prim aspect pe care instanțele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al identității celor două localități și, prin urmare, a identității imobilelor solicitate cu cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor.

Legat de aceasta, ar fi trebuit să se determine în ce măsură imobilul casă de locuit solicitat „Vila Zorile” este unul și același cu cel restituit prin hotărârea Judecătoriei Buzău. De altfel, la termenul din 10 decembrie 2001, instanța a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize iar reclamanții au fost de acord cu efectuarea acesteia, renunțând ulterior la aceasta. Unul dintre obiectivele expertizei propuse ar fi trebuit să lămurească și problema identității între imobilul restituit prin hotărâre judecătorească și cel solicitat în prezenta cauză. Un alt aspect pe care instanțele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al titlului cu care bunurile în discuție au fost preluate de către stat precum și al momentului la care aceste bunuri au fost preluate.

Se reține, într-adevăr, în considerentele deciziei civile nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești că imobilele a căror restituire se solicită au fost preluate de stat de la autorul reclamanților prin efectul Decretului nr. 83 din 1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945, dar nimic din actele dosarului nu susține această constatare. Problema titlului în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului prezintă o importanță particulară în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind restituirea terenului deoarece, în funcție de acesta se determină în ce măsură sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legilor fondului funciar, având în vedere că potrivit cap. 1 lit. f) din H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003, prevederile Legii 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare. În al treilea rând, instanțele ar fi trebuit să observe faptul că autorul reclamanților a decedat în anul 1946, an în care s-a realizat și partajul voluntar între descendenți. Prin actul de partaj voluntar, o parte din bunuri au fost atribuite între descendenții defunctului iar o altă parte a rămas în coproprietate. Prin urmare, în afara titlului, ar fi trebuit să se determine și persoana sau persoanele de la care preluarea în folosul statului s-a realizat, natura bunurilor preluate și, pe cale de consecință, întinderea drepturilor fiecăruia dintre reclamanți.

Un alt aspect care ar fi trebuit clarificat este acela al unității deținătoare. Instanțele ar fi trebuit să constate cine este persoana notificată, să determine persoana deținătoare, așa cum este reglementată prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 și prin H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și să dispună în consecință. Apoi, în ceea ce privește bunurile mobile, este adevărat că procesul verbal încheiat în anul 1952 atestă faptul că M.M. a fost cel care a contractat un împrumut, dar în actul de partaj voluntar se atestă faptul că bunurile mobile precum vase, budane, mobilier s-au împărțit între moștenitori conform inventarului ce face parte integrantă din actul de partaj.

Acest inventar nu se află la dosar. Tot din conținutul actului de partaj voluntar rezultă și faptul că aparatele propriu-zise rămân coproprietatea moștenitorilor. Din extrasele depuse din raportul de expertiză efectuat în dosarul ce a avut ca obiect acțiunea în revendicare rezultă faptul că mai există o parte din bunurile mobile inițiale. Or, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea se restituie dacă au fost preluate odată cu imobilul, afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Prin urmare, instanțele ar fi trebuit, după determinarea titlului și momentului la care bunurile au trecut în proprietatea statului, în funcție și de mențiunile din actul de partaj voluntar, să verifice în ce măsură bunurile mobile la care se face referire mai există la unitatea deținătoare și să dispună în consecință.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod greșit a menținut soluția instanței de fond deși nu a stabilit deplin starea de fapt. Pe cale de consecință, potrivit art. 312 cu referire la art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamanți, va dispune casarea hotărârii pronunțate și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Ploiești. Instanța de apel, rejudecând apelul, va administra întregul probatoriu necesar pentru lămurirea împrejurărilor menționate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții Ș.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O. și S.A. împotriva deciziei nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2004.