ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4132/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A.P.O. SA, prin lichidator judiciar E.G. S.P.R.L. Tulcea, a chemat în judecată pe pârâtele SC S.I. SRL Ostrov și Agenția Domeniilor Statului București, solicitând obligarea acestora să-i plătească, în solidar, suma de 15.171.759.000 lei, reprezentând contravaloarea producției de struguri recolta din anii 2000, 2001 și 2002 de pe plantația de viță de vie care aparține reclamantei, care urmează să fie actualizată cu rata inflației și cheltuielile de judecată. La data de 21 ianuarie 2005 reclamanta a precizat cadrul procesual, arătând că renunță la judecata împotriva pârâtei SC S.I.

SRL Ostrov și că își menține cererea de chemare în judecată doar împotriva pârâtei Agenția Domeniilor Statului București, iar, la data de 17 august 2005, aceasta a precizat că nu mai solicită obligarea pârâtei la plata prejudiciului aferent anului agricol 2000 și că suma pe care i-o datorează pârâta este în cuantum de 55.679.256 rol. Prin sentința comercială nr. 26 din 5 octombrie 2005 Tribunalul Buzău - secția comercială și de contencios administrativ a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 40.232.011.000 lei (Rol), cu titlu de despăgubiri civile. Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, admis de Curtea de Apel Ploiești - secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1409 din 24 martie 2006, prin care a fost casată sentința atacata și s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București - secția comercială.

În rejudecare, la data de 28 februarie 2007, reclamanta a precizat că valoarea prejudiciului produs se ridică la suma de 4.023.201,10 lei, din care suma de 1.247.921,30 lei, este aferenta anului 2001, suma de 1.221.513,70 lei, este aferentă anului 2002, iar suma de 1.553.766,10 lei, este aferentă anului 2003. Reclamanta și-a majorat pretențiile prin cererea formulată la data 15 septembrie 2007, la suma de 4.565.626,80 lei, reprezentând contravaloarea producției de struguri în perioada 2001 - 2003. Prin sentința comercială nr. 6673 din 2 iunie 2008 Tribunalul București - secția a VI-a comercială a admis cererea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizata, și a obligat-o pe pârâta să-i plătească reclamantei, suma de 5.818.126,80 lei, cu titlu de despăgubiri și suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială, iar recursul declarat de pârâtă a fost admis și, în consecință, au fost casate, atât decizia recurată, cât și sentința nr. 6773/2008, fiind trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond, cu motivarea că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Prin încheierea pronunțată la data de 1 septembrie 2010, secția a VI-a comercială a Tribunalului București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, iar prin sentința nr. 11988, pronunțată la data de 30 noiembrie 2010, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.818.126,8 lei, reprezentând despăgubiri și suma de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că pârâta trebuia să manifeste o minimă diligentă pentru protejarea dreptului de proprietate al reclamantei, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, un elementar demers în acest sens fiind contactarea reclamantei în vederea reglementării situației, încălcându-i acesteia dreptul de a se bucura de fructele bunului proprietatea sa; că fapta ilicită constă în încheierea contractului de concesiune asupra terenului fără a asigura proprietarului posibilitatea valorificării plantației, manifestarea ilicită de voință a A.D.S.

fiind perpetuată în perioada 2000 - 2003, fapta ilicită fiind evidențiată și prin decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești în care s-a reținut nulitatea contractului de concesiune, întrucât pârâta a procedat la încheierea acestuia nefiind proprietară a plantației de viță de vie și, în consecință, a constatat că A.D.S. a produs cu vinovăție un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, constând în contravaloarea producției de viță de vie pentai perioada 2001 - 2003, evaluat la suma de 5.818.126,80 ron. Împotriva acestei sentințe pârâta A.D.S. a formulat apel, respins ca nefondat de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială, prin decizia nr. 196 din 4 mai 2011. Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate în apel și dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a apreciat că operațiunea de încheiere a contractului de concesiune nu reprezintă o faptă ilicită ci, așa cum a reținut și prima instanță, ilicite sunt condițiile în care a fost încheiat contractul dintre A.D.S., în calitate de concedent, și SC S.I. SRL, în calitate de concesionar, vizând exploatarea terenului agricol în suprafață de 530 ha, situat în perimetrul localității Ostrov și pe care se află o plantație de viță de vie în suprafață de 455,10 ha aparținând SC A. SA Piatra Ostrov. Instanța de apel a reținut, de asemenea, culpa A.D.S.

ca urmare a nerespectării condițiilor de publicitate și a tuturor fazelor de derulare a licitației reglementată de Legea nr. 219/1998, terenul fiind concesionat fără ca în prealabil să fie preluat printr-un protocol, astfel cum rezultă din sentința Tribunalului Buzău nr. 2908 din 13 decembrie 2002, dar și din decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 prin care Curtea de Apel Ploiești - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a reținut nulitatea contractului de concesionare a plantației de viță de vie. La data de 30 iunie 2011, pârâta A.D.S. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare a apelului, iar, in subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului A.D.S.

și, pe cale de consecință, schimbarea sentinței tribunalului în sensul respingerii cererii reclamantei ca netemeinică și nelegală, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Printr-un prim motiv, invocat conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta a susținut că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea a învederat că instanța de apel nu s-a pronunțat pe critica respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, arătând doar că în mod corect această excepție, reiterată de apelantă, a fost respinsă, instanța neintrând în cercetarea fondului excepției.

Recurenta a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în susținerea nelegalității hotărârii pe care o apreciază ca fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii, față de împrejurarea ca încheierea contractului de concesiune nu reprezintă o faptă ilicită, nefiind realizată în scopul de a produce prejudicii SC A. SA Piatra Ostrov, astfel că în mod greșit a fost reținută culpa pârâtei în angajarea răspunderii civile în condițiile în care contractul a fost încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și H.G. nr. 97/2000, că exploatarea suprafețelor agricole a avut ca finalitate încasarea de redevențe, amenzi care s-au vărsat la bugetul statului, iar clauzele contractuale nu trimit la plantația de viță de vie ca investiție și activ al societății debitoare, odată cu încheierea contractului, terenul menționat fiind exploatat de către concesionar în conformitate cu obligațiile asumate.

A mai arătat că, prin sentința nr. 96 din 5 iulie 2004, Tribunalul Buzău a reținut că adjudecatarul nu a putut intra în posesia plantației întrucât a fost deținută permanent de către SC S.I. SRL și că pretențiile reclamantei s-au îndreptat în mod eronat împotriva A.D.S., deoarece cumpărătorul plantației de viță de vie, în cadrul procedurii de faliment nu a putut intra în posesia acesteia datorită opoziției concesionarului, care s-a erijat fără niciun drept în deținător al plantației, obligându-l pe lichidatorul judiciar să procedeze la încheierea unui act adițional la contractul de vânzare-cumpărare, cu referire la plata prețului în rate. Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. hotărârea atacată poate fi modificată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta având în vedere prima ipoteză. În principiu hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în acest sens fiind dispozițiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Analizând decizia atacată, înalta Curte constată că soluția exprimată în dispozitiv este susținută în considerentele hotărârii, prin care instanța a stabilit împrejurările de fapt, a analizat probele administrate în cauză, făcând și încadrarea în drept.

Astfel, instanța a reținut regimul juridic al imobilului în litigiu apreciind asupra titularului dreptului de proprietate atât asupra terenului cât și asupra activului și investiției plantație viței de vie, precum și asupra posesiei acesteia, analizând raporturile contractuale stabilite între părți privind exploatarea investiției, fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale urmare prejudiciului produs prin concesionarea terenului pe care se afla plantația de viță de vie al cărei proprietar s-a dovedit a fi reclamanta, toate acestea fiind raportate la reglementările actelor normative speciale și de drept comun. În ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, reiterată în apel se constată că instanța a analizat-o odată cu cercetarea fondului reținând netemeinicia acesteia.

Ca urmare, motivele invocate în susținerea nelegalității deciziei în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recursul vizând ambele ipoteze. Prima ipoteză are în vedere acele situații în care considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea dată litigiului sau hotărârea nu este motivată în drept, iar cea de-a doua ipoteză vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Așa cum s-a arătat în examinarea primului motiv de recurs, din analiza hotărârii atacate rezultă că aceasta a fost motivată atât în fapt cât și în drept, instanța stabilind împrejurările de fapt, analizând probele administrate în cauză, raportând faptele la textele legale și a avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, care a abrogat O.U.G. nr. 198/1999 și art. 2 din Legea nr. 18/1991, dar și sentința nr. 2908 din 13 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău și decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești. Prin hotărârea atacată judecătorii apelului au analizat și au reținut corect răspunderea civilă delictuală a pârâtei A.D.S. față de reclamantă în contextul încheierii contractului de concesiune cu ignorarea calității reclamantei de proprietară a activului și investiției plantație vița de vie, privând astfel proprietarul de fructele plantației, întârziind și îngreunând clarificarea situației juridice și de fapt a plantației.

Este evident că hotărârea atacată nu este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept speciale și de drept comun incidente în cauza astfel că nu pot fi primite criticile referitoare la cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuieli de judecată. Având în vedere ca intimata a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, depunând în dovedirea acestora chitanța din 2 decembrie 2011, reprezentând suma de 2.480 lei, onorariu de avocat, înalta Curte constată ca în cauză sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., urmând a admite cererea intimatei și a obliga pe recurentă să plătească acesteia cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat și dovedit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului București împotriva deciziei comerciale nr. 196 din 4 mai 2011, pronunțată de secția a V-a comercială a Curții de Apel București, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei SC A. SA prin lichidator judiciar E.G. S.P.RL. suma de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.