ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4132/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4132/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC A.P.O. SA, prin

lichidator judiciar E.G. S.P.R.L. Tulcea, a chemat în judecată pe pârâtele SC S.I.

SRL Ostrov și Agenția Domeniilor Statului București, solicitând obligarea

acestora să-i plătească, în solidar, suma de 15.171.759.000 lei, reprezentând

contravaloarea producției de struguri recolta din anii 2000, 2001 și 2002 de pe

plantația de viță de vie care

aparține

reclamantei, care urmează să fie actualizată cu rata inflației și

cheltuielile

de judecată.

La data de 21 ianuarie 2005 reclamanta a precizat cadrul

procesual,

arătând că

renunță la judecata împotriva pârâtei SC S.I. SRL Ostrov și că își menține

cererea de chemare în judecată doar împotriva pârâtei Agenția Domeniilor

Statului București, iar, la data de 17 august 2005, aceasta a precizat că nu

mai solicită obligarea pârâtei la plata prejudiciului aferent anului agricol

2000 și că suma pe care i-o datorează pârâta este în cuantum de 55.679.256 rol.

Prin

sentința comercială nr. 26 din 5 octombrie 2005 Tribunalul Buzău - secția

comercială și de contencios administrativ a admis în parte acțiunea reclamantei

și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de

40.232.011.000

lei (Rol), cu titlu de despăgubiri civile.

Împotriva

acestei decizii pârâta a declarat recurs, admis de Curtea

de Apel Ploiești - secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal,

prin decizia nr. 1409 din 24 martie

2006, prin care a fost casată sentința atacata și s-a dispus trimiterea cauzei

spre competentă soluționare Tribunalului București - secția comercială.

În rejudecare, la data de 28 februarie 2007, reclamanta

a precizat că

valoarea

prejudiciului produs se ridică la suma de 4.023.201,10 lei, din care suma de

1.247.921,30 lei, este aferenta anului 2001, suma de 1.221.513,70 lei, este

aferentă anului 2002, iar suma de 1.553.766,10 lei, este aferentă anului 2003.

Reclamanta și-a majorat pretențiile

prin cererea formulată la data 15 septembrie 2007, la suma de 4.565.626,80 lei,

reprezentând contravaloarea producției de struguri în perioada 2001 - 2003.

Prin sentința comercială nr. 6673 din

2 iunie 2008 Tribunalul București - secția a VI-a comercială a admis cererea

formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizata, și a obligat-o pe pârâta

să-i plătească reclamantei, suma de 5.818.126,80 lei, cu titlu de despăgubiri

și suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei

decizii a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București - secția a V-a

comercială, iar recursul declarat de pârâtă a fost admis și, în consecință, au

fost casate, atât decizia recurată, cât și sentința nr. 6773/2008, fiind

trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond, cu motivarea că instanța de

fond a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive,

invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată la data de

1 septembrie 2010, secția a VI-a comercială a Tribunalului București a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, iar prin sentința nr.

11988, pronunțată la data de 30 noiembrie 2010, a admis cererea de chemare în

judecată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.818.126,8

lei, reprezentând despăgubiri și suma de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

tribunalul a reținut că pârâta trebuia să manifeste o minimă diligentă pentru

protejarea dreptului de proprietate al reclamantei, atât înainte, cât și după

intrarea în vigoare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001,

un elementar demers în acest sens fiind contactarea reclamantei în vederea

reglementării situației, încălcându-i acesteia dreptul de a se bucura de

fructele bunului proprietatea sa; că fapta ilicită constă în încheierea

contractului de concesiune asupra terenului fără a asigura proprietarului

posibilitatea valorificării plantației, manifestarea ilicită de voință a A.D.S.

fiind perpetuată în perioada 2000 - 2003, fapta ilicită fiind evidențiată și

prin decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești în care s-a

reținut nulitatea contractului de concesiune, întrucât pârâta a procedat la

încheierea acestuia nefiind proprietară a plantației de viță de vie și, în

consecință, a constatat că A.D.S. a produs cu vinovăție un prejudiciu în

patrimoniul reclamantei, constând în contravaloarea producției de viță de vie

pentai perioada 2001 - 2003, evaluat la suma de 5.818.126,80 ron.

Împotriva

acestei sentințe pârâta A.D.S. a formulat apel, respins ca nefondat de Curtea

de Apel București - secția a V-a comercială, prin decizia nr. 196 din 4 mai

2011.

Analizând sentința atacată în raport

de criticile formulate în apel și dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de apel a apreciat că operațiunea de încheiere a contractului de

concesiune nu reprezintă o

faptă ilicită

ci, așa cum a reținut și prima instanță, ilicite sunt condițiile în

care

a fost încheiat contractul dintre A.D.S., în calitate de concedent, și SC S.I.

SRL, în calitate de concesionar, vizând exploatarea terenului agricol în

suprafață de 530 ha, situat în perimetrul localității Ostrov și pe care se află

o plantație de viță de vie în suprafață de 455,10 ha aparținând SC A. SA Piatra

Ostrov. Instanța de apel a reținut, de asemenea, culpa A.D.S. ca urmare a

nerespectării condițiilor de publicitate și a tuturor fazelor de derulare a

licitației reglementată de Legea nr. 219/1998, terenul fiind concesionat fără

ca în prealabil să fie preluat printr-un protocol, astfel cum rezultă din

sentința Tribunalului Buzău nr. 2908 din 13 decembrie 2002, dar și din decizia nr.

1580 din 21 aprilie 2003 prin care Curtea de Apel Ploiești - secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal a reținut nulitatea contractului de

concesionare a plantației de viță de vie.

La data

de 30 iunie 2011, pârâta A.D.S. a declarat recurs împotriva

deciziei instanței de apel, solicitând, în

principal, casarea deciziei recurate

și trimiterea spre rejudecare a

apelului, iar, in subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate, admiterea apelului A.D.S. și, pe cale de consecință, schimbarea

sentinței tribunalului în sensul respingerii cererii reclamantei ca netemeinică

și nelegală, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Printr-un

prim motiv, invocat conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta a susținut că

decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea

instanței, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea a

învederat că instanța de apel nu s-a pronunțat pe critica respingerii excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, arătând doar că în mod corect

această excepție, reiterată de apelantă, a fost respinsă, instanța neintrând în

cercetarea fondului excepției.

Recurenta a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în

susținerea

nelegalității

hotărârii pe care o apreciază ca fiind lipsită de temei legal și dată cu

aplicarea greșită a legii, față de împrejurarea ca încheierea contractului de concesiune

nu reprezintă o faptă ilicită, nefiind realizată în scopul de a produce

prejudicii SC A. SA Piatra Ostrov, astfel că în mod greșit a fost reținută

culpa pârâtei în angajarea răspunderii civile în condițiile în care contractul

a fost încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 și H.G. nr. 97/2000,

că exploatarea suprafețelor agricole a avut ca finalitate încasarea de

redevențe, amenzi care s-au vărsat la bugetul statului, iar clauzele

contractuale nu trimit la plantația de viță de vie ca investiție și activ al

societății debitoare, odată cu încheierea contractului, terenul menționat fiind

exploatat de către concesionar în conformitate cu obligațiile asumate.

A mai arătat că, prin sentința nr. 96

din 5 iulie 2004, Tribunalul Buzău a reținut că adjudecatarul nu a putut intra

în posesia plantației întrucât a fost deținută permanent de către SC S.I. SRL

și că pretențiile reclamantei s-au îndreptat în mod eronat împotriva A.D.S.,

deoarece cumpărătorul plantației de viță de vie, în cadrul procedurii de

faliment nu a putut intra în posesia acesteia datorită opoziției

concesionarului, care s-a erijat fără niciun drept în deținător al plantației,

obligându-l pe lichidatorul judiciar să procedeze la încheierea unui act

adițional la contractul de vânzare-cumpărare, cu referire la plata prețului în

rate.

Recursul este nefondat pentru cele ce

se vor arăta în continuare:

Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

hotărârea atacată poate fi modificată dacă nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii, recurenta având în vedere prima ipoteză.

În

principiu hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au

format convingerea judecătorilor precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților, în acest sens fiind dispozițiile imperative ale art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând

decizia atacată, înalta Curte constată că soluția exprimată în dispozitiv este

susținută în considerentele hotărârii, prin care instanța a stabilit

împrejurările de fapt, a analizat probele administrate în cauză, făcând și

încadrarea în drept.

Astfel,

instanța a reținut regimul juridic al imobilului în litigiu apreciind asupra

titularului dreptului de proprietate atât asupra terenului cât și asupra

activului și investiției plantație viței de vie, precum și asupra posesiei

acesteia, analizând raporturile contractuale stabilite între părți privind

exploatarea investiției, fapta ilicită ca element al răspunderii civile

delictuale urmare prejudiciului produs prin concesionarea terenului pe care se

afla plantația de viță de vie al cărei proprietar s-a dovedit a fi reclamanta,

toate acestea fiind raportate la reglementările actelor normative speciale și

de drept comun.

În ceea

ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive,

reiterată în apel se constată că instanța a analizat-o odată cu cercetarea

fondului reținând netemeinicia acesteia.

Ca

urmare, motivele invocate în susținerea nelegalității deciziei în temeiul art. 304

pct. 7 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate.

Potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată poate fi modificată dacă

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, recursul vizând ambele ipoteze.

Prima

ipoteză are în vedere acele situații în care considerentele hotărârii nu permit

identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea dată litigiului sau

hotărârea nu este motivată în drept, iar cea de-a doua ipoteză vizează

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Așa cum s-a arătat în examinarea

primului motiv de recurs, din analiza hotărârii atacate rezultă că aceasta a

fost motivată atât în fapt cât și în drept, instanța stabilind împrejurările de

fapt, analizând probele administrate în cauză, raportând faptele la textele

legale și a avut în

vedere

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, care a abrogat O.U.G. nr.

198/1999 și art. 2 din Legea nr. 18/1991, dar și sentința nr. 2908 din 13

decembrie 2002 a Tribunalului Buzău și decizia nr. 1580 din 21 aprilie 2003 a

Curții de Apel Ploiești.

Prin

hotărârea atacată judecătorii apelului au analizat și au reținut corect

răspunderea civilă delictuală a pârâtei A.D.S. față de reclamantă în contextul

încheierii contractului de concesiune cu ignorarea calității reclamantei de

proprietară a activului și investiției plantație vița de vie, privând astfel

proprietarul de fructele plantației, întârziind și îngreunând clarificarea

situației juridice și de fapt a plantației.

Este

evident că hotărârea atacată nu este lipsită de temei legal fiind dată cu

aplicarea corectă a normelor de drept speciale și de drept comun incidente în

cauza astfel că nu pot fi primite criticile referitoare la cele două ipoteze

ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru

considerentele arătate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuieli de

judecată.

Având în

vedere ca intimata a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată, depunând în dovedirea acestora chitanța din 2 decembrie 2011,

reprezentând suma de 2.480 lei, onorariu de avocat, înalta Curte constată ca în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând a

admite cererea intimatei și a obliga pe recurentă să plătească acesteia

cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat și dovedit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Agenția Domeniilor Statului București împotriva deciziei comerciale nr. 196 din

4 mai 2011, pronunțată de secția a V-a comercială a Curții de Apel București,

ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimatei SC A. SA prin lichidator judiciar E.G. S.P.RL. suma de 2480 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 decembrie 2011.