ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9210/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9210/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 23 noiembrie 2001 la Tribunalul Buzău, ulterior precizată

(filele 51 și 63 din dosarul de fond), reclamanții S.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C.,

M.A.G., M.I.O. și S.A. au chemat în judecată pe pârâtele: SC R. SA Merei,

prin lichidator judiciar SC E. SRL Buzău, cu sediul în Buzău, județul

Buzău și SC V. SRL cu sediul în București, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1) - anularea deciziei nr. 21/10 din

27 septembrie 2001 emisă de SC R. SA Merei.

2) - obligarea pârâtei SC R. SA

Merei să-i despăgubească cu suma de 170.970.000 lei

reactualizată în raport cu indicele de inflație anual până la plata

efectivă, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile care serveau

procesului de vinificație și de conservare a vinului, precum și

cu suma de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea celor 3 construcții

demolate pe care aceasta a edificat o hală de producție;

3) - constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 12 mai 1999

(prin care pârâta SC R. SA Merei a vândut pârâtei SC V. SRL suprafața de

5206 mp precum și o construcție de 3 camere) și nr. 876 din 31

martie 2000 (prin care prima pârâtă a vândut celei de a doua pârâte

suprafața de 6347 mp; crama în suprafață de 336 mp;

pivnița, magazia și anexe gospodărești, bunuri

(suprafața de teren și construcții) pe care deja la

redobândiseră prin sentința civilă nr. 1342/1918, bunuri situate

în satul Zorești, comuna Vernești, județul Buzău;

4) - obligarea pârâtei SC R. SA

Merei să le lase în deplină proprietate și posesie un

imobil-casă de locuit, compus din 10 camere și dependințe

(așa cum era alcătuit în anul 1952 la data preluării abuzive);

crama în suprafața de 336 mp construită din cărămidă

și învelită cu tablă sub nivelul pământului; pivnița

în suprafață de 18 mp; magazia în suprafață de 14 mp;

fântâna; curtea aferentă imobilului în suprafață de 1200 mp;

toate situate în satul Zorești, comuna Vernești, județul

Buzău;

5) - obligarea pârâtei SC V. SRL

să le plătească o chirie de 470.000.000 lei, cerere la care,

însă, reclamanții au renunțat la data de 28 ianuarie 2002

conform petiției de la fila 51 dosar 2147/2001).

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că prin decizia nr. 21/10 din 27

septembrie 2001 emisă de directorul general al SC R. SA Merei în temeiul

Legii nr. 10/2001, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură

a imobilului „Vila Zorilor” situat în satul Zorești, comuna Vernești,

județul Buzău, cu motivarea că imobilul solicitat prin

notificare a fost deja restituit acestora prin sentința civilă nr. 1342

din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău, susținând că

această decizie este însă netemeinică și nelegală

întrucât prin hotărârea judecătorească invocată le-au fost

restituite numai o parte din bunurile solicitate prin notificare și anume:

o casă compusă din 5 camere, cu anexele gospodărești

și curte, situată în comuna Vernești, satul Zorești,

județul Buzău.

Prin notificare au solicitat

restituirea imobilului „Vila Zorilor” situată în comuna Vernești,

satul Zorești, județul Buzău compusă din 10 camere și

dependințe, cu terenul aferent de 23.894 mp; grădina de legume în

suprafață de 1200 mp și anexele gospodărești formate

din: cramă în suprafață de 336 mp, pivniță, magazie

și puț, precum și bunurile mobile ce au servit procesului de

vinificație ce au fost consemnate în procesul-verbal de preluare al

Băncii de Stat din anul 1952 sau contravaloarea acestora.

Timp de 3 ani, pârâta SC R. SA Merei

s-a opus să fie puși în posesie cu bunurile revendicate, iar în anul

2000 a vândut și bunurile mobile ce le-au aparținut și care

serveau procesului de vinificație, bunuri evaluate de expertul D.I. la

suma de 170.970.000 lei.

Reclamanții au mai precizat

că au cerut despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru cele 3

construcții demolate (respectiv: o construcție cu o

suprafață construită de 65 mp; o altă construcție

construită pe 185 mp, ambele au servit ca locuințe pentru muncitorii

sezonieri; un grajd de 165 mp) și pe locul cărora pârâta SC R. SA

Merei a construit o hală de producție.

Pârâta SC V. SRL București a

cumpărat de la pârâta SC R. SA Merei bunurile proprietatea lor, pe care

le-au redobândit prin sentința civilă 1342 din 2 februarie 1958 a

Judecătoriei Buzău.

În fine, reclamanții au mai

arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 26

mai 1999 pârâta SC V. SRL a cumpărat de la prima pârâtă

suprafața de 5206 mp din curtea lor și o construcție din 3

camere care inițial adăpostea cazanul de țuică cu o

capacitate de 400 l, iar prin contractul nr. 876 din 31 martie 2000 a mai

cumpărat 6347 mp din curte, crama, pivnița și magazia. Atât

vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de

rea-credință, în condițiile în care primul contract s-a încheiat

când procesul se afla pe rolul Tribunalului Buzău, iar cel de al doilea, când

se judeca apelul la contestația la executare.

Fiind astfel investit, Tribunalul

Buzău, prin sentința civilă nr. 77 din 7 martie 2002, a admis în

parte acțiunea reclamanților și a obligat-o pe pârâta SC R. SA

Merei să facă reclamanților o ofertă de restituire prin

echivalent conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele demolate,

respectiv: pentru o casă de servitori de 65 mp; o casă de servitori

de 185 mp și un grajd în suprafață de 168 mp.

A respins celelalte capete de cerere

și a luat act de renunțarea reclamanților la judecata

capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC V. SRL București la

despăgubiri în sumă de 470.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că decizia de

respingere a cererii de restituire în natură a bunurilor imobile existente

în prezent este justificată întrucât acestea au fost restituite

reclamanților pe calea dreptului comun, prin sentința civilă nr.

1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău iar la apariția

Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în nuda proprietate a pârâtei.

Cu privire la bunurile mobile

instanța a reținut că ele au aparținut lui M.M. și nu

lui A.M., ai cărui moștenitori sunt reclamanții și că

pârâta SC R. SA Merei are obligația să le facă

reclamanților ofertă de restituire prin echivalent pentru

construcțiile demolate.

Referitor la cererea privind

anularea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a reținut

că reclamanții nu au produs nici o probă din care să

rezulte că ele a fost încheiate cu încălcarea legilor în vigoare

și cu rea-credință din partea părților contractante.

Prin decizia civilă nr. 72 din

17 iulie 2006, Curtea de Apel Ploiești, a admis apelul reclamanților,

a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei instanței de

apel au declarat recurs reclamanții iar Curtea Supremă de

Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1412 din 8 aprilie

2003, l-a admis, a casat decizia civilă nr. 72 din 17 iulie 2002

Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași curte de apel.

Pentru a hotărî astfel,

instanța supremă a reținut că soluția instanței

de apel de a desființa sentința primei instanțe și de a

trimite cauza spre soluționare Tribunalului Buzău pentru a pune în

discuția părților incidența dispozițiilor art. 47

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a dispune disjungerea capetelor de

cerere din acțiune potrivit dreptului comun și de a declina

competența soluționării acestora în favoarea judecătoriei

și de a dispune suspendarea judecății capătului de cerere

privind anularea deciziei nr. 21/2001 până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a acțiunii de drept comun, nu

își găsește un fundament legal în prevederile art. 294-298 C.

proc. civ., întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar Curtea

de Apel Ploiești era îndrituită să pună în discuția

părților excepția de necompetență în soluționarea

unora din capetele cererii.

Rejudecând, prin decizia civilă

nr. 333 din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești, a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.

77 din 7 martie 2003 a Tribunalului Buzău, precum și cererea acestora

de înființare a unui sechestru asigurător asupra halei de

producție.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că în speță, sunt

aplicabile dispozițiile art. 27 lit. a) din Legea nr. 10/2001,

constatându-se că nu se poate dispune restituirea în natură a

imobilelor existente deoarece ele sunt preluate cu titlu valabil și

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate.

Instanța de apel a mai avut în

vedere și faptul că nu toate imobilele solicitate se află în

posesia pârâtei SC R. SA Merei, deoarece pentru imobilul compus din 10 camere,

denumit „Vila Zorilor”, reclamanții au fost puși în posesie, iar

suprafețele de 5206 mp, 6347 mp și imobilele: cramă cu beci,

magazie și bunurile mobile au făcut obiectul contactelor de

vânzare-cumpărare încheiate între pârâta SC R. SA Merei și pârâta SC V.

SRL.

Un alt considerent pentru care nu se

poate dispune restituirea în natură și obligarea pârâtei la plata

despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor demolate sau

înstrăinare constă în faptul că retrocedarea construcțiilor

de orice fel aparținând exploatațiilor agricole trecute în

proprietatea statului se poate face numai în condițiile și cu

procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 și nu în condițiile

Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de

apel au declarat recurs reclamanții și prin decizia nr. 5618 din 14

octombrie 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

l-a admis, a casat decizia civilă nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a

Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel,

instanța supremă a reținut că instanțele nu au

lămurit identitatea imobilelor solicitate cu cele cuprinse în contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor. Prin actul de

vânzare-cumpărare al autorului reclamanților, A.M., acesta a dobândit

proprietatea asupra imobilelor situate în comuna Valea Teancului, județul

Buzău, iar prin notificare reclamanții s-au referit la imobilele situate

în comuna Vernești, satul Zorești, județul Buzău.

S-a mai reținut că

instanțele ar fi trebuit să determine în ce măsură imobilul

casă de locuit solicitat „Vila Zorilor” este unul și același cu

cel restituit prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 19998 a

Judecătoriei Buzău.

De asemenea, un alt aspect pe care

instanțele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al

titlului cu care bunurile în discuție au fost preluate de către stat

precum și al momentului la care aceste bunuri au fost preluate, această

problemă prezentând importanță pentru soluționarea

capătului de cerere privind restituirea terenului, deoarece, în

funcție de acesta se poate determina în ce măsură sunt incidente

prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale legilor fondului funciar.

S-a mai reținut că

instanțele ar fi trebuit să determine și persoana sau persoanele

de la care s-a făcut preluarea de către stat, în condițiile în

care autorul reclamanților a decedat în anul 1946, an în care a intervenit

un partaj voluntar între descendenții acestuia și urmare partajului,

o parte din bunuri au fost atribuite descendenților, iar o altă parte,

a rămas în coproprietate.

S-a mai apreciat că un alt

aspect ce ar fi trebuit clarificat este acela al unității

deținătoare și să dispună în consecință.

În fine, instanța supremă,

a mai reținut că instanțele ar fi trebuit ca în funcție de

mențiunile din actul de partaj voluntar, să verifice în ce

măsură bunurile mobile solicitate de reclamanți mai există

la unitatea deținătoare și să dispună în

consecință.

Pentru considerentele expuse,

instanța supremă a reținut, că instanța de apel nu a

stabilit deplin starea de fapt, fiind necesară administrarea de probe

pentru lămurirea împrejurărilor menționate.

Rejudecând, prin decizia civilă

nr. 970 din 29 iunie 2005 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat

apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7

martie 2002 a Tribunalului Buzău.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond

este justă în condițiile în care reclamanții nu au dovedit

că imobilul în litigiu, „este altul decât cel ce a fost restituit printr-o

altă hotărâre judecătorească” și că întrucât

reclamanții au refuzat să efectueze probatorii prin care să

facă dovada celor ordonate prin decizia de casare a instanței

supreme, duce la concluzia că susținerile formulate de aceștia

sunt neîntemeiate și în mod corect au fost respinse.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, au declarat recurs reclamanții: M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G.,

M.I.O., S.A. și S.N.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Reclamanții invocă

nulitatea deciziei atacate întrucât aceasta nu este motivată,

instanța de fond nesocotind dispozițiile date de instanța

supremă prin decizia de casare, care erau obligatorii pentru instanța

de trimitere, aceasta motivând respingerea apelului doar pe considerentul

că reclamanții nu au fost de acord cu efectuarea unei expertize,

fără însă a analiza motivele de apel și probele existente

cu referire la aspectele vizate prin decizia de casare nr. 5618 din 14

octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Depun la dosar înscrisuri pe aspectele vizate prin decizia instanței

supreme menționate, precum și două rapoarte de expertiză

tehnică judiciară efectuată în altă cauză și

schițele imobilului.

Recursul este fondat.

Motivul de recurs invocat, fiind de

ordine publică, putea fi invocat din oficiu și de către

instanță.

Se constată că

hotărârea instanței de apel nu a fost motivată în fapt și

în drept în conformitate cu cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. așa

încât, pe calea controlului judiciar, Curtea să poată analiza

justețea acesteia.

Or, nerespectarea acestei cerințe

legale conduce, în spiritul textului de lege menționat, la nulitatea

absolută a hotărârii judecătorești „ce nu cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În speță, hotărârea

atacată nu este motivată în fapt și în drept, ea nu

reprezintă un răspuns la motivele de apel formulate de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2002 a

Tribunalului Buzău, cu referire la dispozițiile date de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 5618 din 14

octombrie 2004, care erau obligatorii pentru instanța de apel conform art.

315 alin. (1), C. proc. civ.

Aprecierea instanței de apel în

sensul că „reclamanții nu au făcut dovada că imobilul ce face

obiectul prezentei cauze este altul decât cel ce a fost restituit printr-o

altă hotărâre judecătorească și că

„reclamanții refuzând să efectueze probatorii prin care să

facă dovada celor ordonate pe linia deciziei de casare, duce la concluzia

că susținerile formulate de aceștia sunt neîntemeiate”, nu

reprezintă o motivare în spiritul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

De reținut este faptul că

reclamanții nu trebuiau să dovedească că imobilul ce face

obiectul prezentei cauze este „altul” decât cel restituit printr-o

hotărâre anterioară, în condițiile în care aceștia au

susținut că imobilul solicitat este unul și același cu cel

restituit prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a

Judecătoriei Buzău, situat în satul Zorești, comuna

Vernești, județul Buzău, fostă comuna Valea Teancului (fila

78 dosar recurs). Imobilul este compus din 10 camere, din care doar 5 camere

le-au fost restituite prin hotărârea menționată, restul de 5

camere formând obiectul prezentei judecăți.

Drept urmare, decizia

pronunțată de instanța de apel este nulă, s-a făcut o

judecata formală, așa încât, se va admite recursul conform art. 312

alin. (3) C. proc. civ., se va casa decizia și se va trimite cauza la

aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului formulat de

reclamanți împotriva sentinței primei instanțe.

Cu prilejul rejudecării

instanța de trimitere va avea în vedere și înscrisurile depuse în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții: M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. și S.N.M.

împotriva deciziei civile nr. 970 din 29 iunie 2005 a Curții de Apel

Ploiești.

Casează decizia atacată

și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului

formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie

2002 a Tribunalului Buzău.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2006.