ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9210/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2001 la Tribunalul Buzău, ulterior precizată (filele 51 și 63 din dosarul de fond), reclamanții S.N.M., M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O. și S.A. au chemat în judecată pe pârâtele: SC R. SA Merei, prin lichidator judiciar SC E. SRL Buzău, cu sediul în Buzău, județul Buzău și SC V. SRL cu sediul în București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1) - anularea deciziei nr. 21/10 din 27 septembrie 2001 emisă de SC R. SA Merei.

2) - obligarea pârâtei SC R. SA Merei să-i despăgubească cu suma de 170.970.000 lei reactualizată în raport cu indicele de inflație anual până la plata efectivă, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile care serveau procesului de vinificație și de conservare a vinului, precum și cu suma de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea celor 3 construcții demolate pe care aceasta a edificat o hală de producție; 3) - constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 12 mai 1999 (prin care pârâta SC R. SA Merei a vândut pârâtei SC V. SRL suprafața de 5206 mp precum și o construcție de 3 camere) și nr. 876 din 31 martie 2000 (prin care prima pârâtă a vândut celei de a doua pârâte suprafața de 6347 mp; crama în suprafață de 336 mp; pivnița, magazia și anexe gospodărești, bunuri (suprafața de teren și construcții) pe care deja la redobândiseră prin sentința civilă nr. 1342/1918, bunuri situate în satul Zorești, comuna Vernești, județul Buzău; 4) - obligarea pârâtei SC R. SA Merei să le lase în deplină proprietate și posesie un imobil-casă de locuit, compus din 10 camere și dependințe (așa cum era alcătuit în anul 1952 la data preluării abuzive); crama în suprafața de 336 mp construită din cărămidă și învelită cu tablă sub nivelul pământului; pivnița în suprafață de 18 mp; magazia în suprafață de 14 mp; fântâna;

curtea aferentă imobilului în suprafață de 1200 mp; toate situate în satul Zorești, comuna Vernești, județul Buzău; 5) - obligarea pârâtei SC V. SRL să le plătească o chirie de 470.000.000 lei, cerere la care, însă, reclamanții au renunțat la data de 28 ianuarie 2002 conform petiției de la fila 51 dosar 2147/2001).

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 21/10 din 27 septembrie 2001 emisă de directorul general al SC R. SA Merei în temeiul Legii nr. 10/2001, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului „Vila Zorilor” situat în satul Zorești, comuna Vernești, județul Buzău, cu motivarea că imobilul solicitat prin notificare a fost deja restituit acestora prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău, susținând că această decizie este însă netemeinică și nelegală întrucât prin hotărârea judecătorească invocată le-au fost restituite numai o parte din bunurile solicitate prin notificare și anume: o casă compusă din 5 camere, cu anexele gospodărești și curte, situată în comuna Vernești, satul Zorești, județul Buzău.

Prin notificare au solicitat restituirea imobilului „Vila Zorilor” situată în comuna Vernești, satul Zorești, județul Buzău compusă din 10 camere și dependințe, cu terenul aferent de 23.894 mp; grădina de legume în suprafață de 1200 mp și anexele gospodărești formate din: cramă în suprafață de 336 mp, pivniță, magazie și puț, precum și bunurile mobile ce au servit procesului de vinificație ce au fost consemnate în procesul-verbal de preluare al Băncii de Stat din anul 1952 sau contravaloarea acestora. Timp de 3 ani, pârâta SC R. SA Merei s-a opus să fie puși în posesie cu bunurile revendicate, iar în anul 2000 a vândut și bunurile mobile ce le-au aparținut și care serveau procesului de vinificație, bunuri evaluate de expertul D.I.

la suma de 170.970.000 lei. Reclamanții au mai precizat că au cerut despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru cele 3 construcții demolate (respectiv: o construcție cu o suprafață construită de 65 mp; o altă construcție construită pe 185 mp, ambele au servit ca locuințe pentru muncitorii sezonieri; un grajd de 165 mp) și pe locul cărora pârâta SC R. SA Merei a construit o hală de producție. Pârâta SC V. SRL București a cumpărat de la pârâta SC R. SA Merei bunurile proprietatea lor, pe care le-au redobândit prin sentința civilă 1342 din 2 februarie 1958 a Judecătoriei Buzău. În fine, reclamanții au mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1612 din 26 mai 1999 pârâta SC V. SRL a cumpărat de la prima pârâtă suprafața de 5206 mp din curtea lor și o construcție din 3 camere care inițial adăpostea cazanul de țuică cu o capacitate de 400 l, iar prin contractul nr. 876 din 31 martie 2000 a mai cumpărat 6347 mp din curte, crama, pivnița și magazia.

Atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea-credință, în condițiile în care primul contract s-a încheiat când procesul se afla pe rolul Tribunalului Buzău, iar cel de al doilea, când se judeca apelul la contestația la executare. Fiind astfel investit, Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 77 din 7 martie 2002, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat-o pe pârâta SC R. SA Merei să facă reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele demolate, respectiv: pentru o casă de servitori de 65 mp; o casă de servitori de 185 mp și un grajd în suprafață de 168 mp. A respins celelalte capete de cerere și a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC V. SRL București la despăgubiri în sumă de 470.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că decizia de respingere a cererii de restituire în natură a bunurilor imobile existente în prezent este justificată întrucât acestea au fost restituite reclamanților pe calea dreptului comun, prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău iar la apariția Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în nuda proprietate a pârâtei. Cu privire la bunurile mobile instanța a reținut că ele au aparținut lui M.M. și nu lui A.M., ai cărui moștenitori sunt reclamanții și că pârâta SC R. SA Merei are obligația să le facă reclamanților ofertă de restituire prin echivalent pentru construcțiile demolate. Referitor la cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a reținut că reclamanții nu au produs nici o probă din care să rezulte că ele a fost încheiate cu încălcarea legilor în vigoare și cu rea-credință din partea părților contractante.

Prin decizia civilă nr. 72 din 17 iulie 2006, Curtea de Apel Ploiești, a admis apelul reclamanților, a desființat sentința instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții iar Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1412 din 8 aprilie 2003, l-a admis, a casat decizia civilă nr. 72 din 17 iulie 2002 Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că soluția instanței de apel de a desființa sentința primei instanțe și de a trimite cauza spre soluționare Tribunalului Buzău pentru a pune în discuția părților incidența dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a dispune disjungerea capetelor de cerere din acțiune potrivit dreptului comun și de a declina competența soluționării acestora în favoarea judecătoriei și de a dispune suspendarea judecății capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 21/2001 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de drept comun, nu își găsește un fundament legal în prevederile art. 294-298 C. proc. civ., întrucât, în virtutea efectului devolutiv al apelului, chiar Curtea de Apel Ploiești era îndrituită să pună în discuția părților excepția de necompetență în soluționarea unora din capetele cererii.

Rejudecând, prin decizia civilă nr. 333 din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2003 a Tribunalului Buzău, precum și cererea acestora de înființare a unui sechestru asigurător asupra halei de producție. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 lit. a) din Legea nr. 10/2001, constatându-se că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor existente deoarece ele sunt preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Instanța de apel a mai avut în vedere și faptul că nu toate imobilele solicitate se află în posesia pârâtei SC R. SA Merei, deoarece pentru imobilul compus din 10 camere, denumit „Vila Zorilor”, reclamanții au fost puși în posesie, iar suprafețele de 5206 mp, 6347 mp și imobilele: cramă cu beci, magazie și bunurile mobile au făcut obiectul contactelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta SC R. SA Merei și pârâta SC V. SRL. Un alt considerent pentru care nu se poate dispune restituirea în natură și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor demolate sau înstrăinare constă în faptul că retrocedarea construcțiilor de orice fel aparținând exploatațiilor agricole trecute în proprietatea statului se poate face numai în condițiile și cu procedura prevăzută de Legea nr. 1/2000 și nu în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții și prin decizia nr. 5618 din 14 octombrie 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, l-a admis, a casat decizia civilă nr. 333 din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că instanțele nu au lămurit identitatea imobilelor solicitate cu cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor. Prin actul de vânzare-cumpărare al autorului reclamanților, A.M., acesta a dobândit proprietatea asupra imobilelor situate în comuna Valea Teancului, județul Buzău, iar prin notificare reclamanții s-au referit la imobilele situate în comuna Vernești, satul Zorești, județul Buzău.

S-a mai reținut că instanțele ar fi trebuit să determine în ce măsură imobilul casă de locuit solicitat „Vila Zorilor” este unul și același cu cel restituit prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 19998 a Judecătoriei Buzău. De asemenea, un alt aspect pe care instanțele ar fi trebuit să-l lămurească este acela al titlului cu care bunurile în discuție au fost preluate de către stat precum și al momentului la care aceste bunuri au fost preluate, această problemă prezentând importanță pentru soluționarea capătului de cerere privind restituirea terenului, deoarece, în funcție de acesta se poate determina în ce măsură sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale legilor fondului funciar.

S-a mai reținut că instanțele ar fi trebuit să determine și persoana sau persoanele de la care s-a făcut preluarea de către stat, în condițiile în care autorul reclamanților a decedat în anul 1946, an în care a intervenit un partaj voluntar între descendenții acestuia și urmare partajului, o parte din bunuri au fost atribuite descendenților, iar o altă parte, a rămas în coproprietate. S-a mai apreciat că un alt aspect ce ar fi trebuit clarificat este acela al unității deținătoare și să dispună în consecință. În fine, instanța supremă, a mai reținut că instanțele ar fi trebuit ca în funcție de mențiunile din actul de partaj voluntar, să verifice în ce măsură bunurile mobile solicitate de reclamanți mai există la unitatea deținătoare și să dispună în consecință.

Pentru considerentele expuse, instanța supremă a reținut, că instanța de apel nu a stabilit deplin starea de fapt, fiind necesară administrarea de probe pentru lămurirea împrejurărilor menționate. Rejudecând, prin decizia civilă nr. 970 din 29 iunie 2005 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond este justă în condițiile în care reclamanții nu au dovedit că imobilul în litigiu, „este altul decât cel ce a fost restituit printr-o altă hotărâre judecătorească” și că întrucât reclamanții au refuzat să efectueze probatorii prin care să facă dovada celor ordonate prin decizia de casare a instanței supreme, duce la concluzia că susținerile formulate de aceștia sunt neîntemeiate și în mod corect au fost respinse.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs reclamanții: M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. și S.N.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanții invocă nulitatea deciziei atacate întrucât aceasta nu este motivată, instanța de fond nesocotind dispozițiile date de instanța supremă prin decizia de casare, care erau obligatorii pentru instanța de trimitere, aceasta motivând respingerea apelului doar pe considerentul că reclamanții nu au fost de acord cu efectuarea unei expertize, fără însă a analiza motivele de apel și probele existente cu referire la aspectele vizate prin decizia de casare nr. 5618 din 14 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Depun la dosar înscrisuri pe aspectele vizate prin decizia instanței supreme menționate, precum și două rapoarte de expertiză tehnică judiciară efectuată în altă cauză și schițele imobilului. Recursul este fondat. Motivul de recurs invocat, fiind de ordine publică, putea fi invocat din oficiu și de către instanță. Se constată că hotărârea instanței de apel nu a fost motivată în fapt și în drept în conformitate cu cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. așa încât, pe calea controlului judiciar, Curtea să poată analiza justețea acesteia. Or, nerespectarea acestei cerințe legale conduce, în spiritul textului de lege menționat, la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești „ce nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În speță, hotărârea atacată nu este motivată în fapt și în drept, ea nu reprezintă un răspuns la motivele de apel formulate de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău, cu referire la dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 5618 din 14 octombrie 2004, care erau obligatorii pentru instanța de apel conform art. 315 alin. (1), C. proc. civ. Aprecierea instanței de apel în sensul că „reclamanții nu au făcut dovada că imobilul ce face obiectul prezentei cauze este altul decât cel ce a fost restituit printr-o altă hotărâre judecătorească și că „reclamanții refuzând să efectueze probatorii prin care să facă dovada celor ordonate pe linia deciziei de casare, duce la concluzia că susținerile formulate de aceștia sunt neîntemeiate”, nu reprezintă o motivare în spiritul art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. De reținut este faptul că reclamanții nu trebuiau să dovedească că imobilul ce face obiectul prezentei cauze este „altul” decât cel restituit printr-o hotărâre anterioară, în condițiile în care aceștia au susținut că imobilul solicitat este unul și același cu cel restituit prin sentința civilă nr. 1342 din 2 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău, situat în satul Zorești, comuna Vernești, județul Buzău, fostă comuna Valea Teancului (fila 78 dosar recurs). Imobilul este compus din 10 camere, din care doar 5 camere le-au fost restituite prin hotărârea menționată, restul de 5 camere formând obiectul prezentei judecăți. Drept urmare, decizia pronunțată de instanța de apel este nulă, s-a făcut o judecata formală, așa încât, se va admite recursul conform art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., se va casa decizia și se va trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe. Cu prilejul rejudecării instanța de trimitere va avea în vedere și înscrisurile depuse în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții: M.C.S.C., R.A.S.C., M.A.G., M.I.O., S.A. și S.N.M. împotriva deciziei civile nr. 970 din 29 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 77 din 7 martie 2002 a Tribunalului Buzău. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2006.