ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1789/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Casa Județeană de Pensii Timiș, prin

hotărârea nr. 6236 din 14 martie 2003, a admis cererea formulată de N.E.,

reținând că pentru perioada 10 septembrie 1943 - 6 martie 1945, are calitatea

de strămutat și beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000.

Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 272 din 21 august 2003, a

admis acțiunea reclamantei N.E.; a anulat hotărârea nr. 6236 din 14 martie 2003,

emisă de Casa de Pensii Timiș și a obligat pârâta să emită hotărâre prin care

să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 lit.

c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada aprilie 1942 – 6 martie 1945.

S-a reținut că potrivit

declarațiilor martorilor I.N. și M.G., familia reclamantei, în aprilie 1942,

s-a refugiat în comuna Blîngăul Mare, județul Cluj; că, documentul oficial, în

care este consemnată data de 10 septembrie 1943, atestă data luării în evidență

de către autoritățile militare române, a lui I.F., tatăl reclamantei, și a

familiei, nu data refugiului, cum greșit a reținut Casa de Pensii Timiș.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Casa Județeană de Pensii Timiș, susținând, în esență, că, potrivit

actului oficial, aflat la dosar, reclamanta s-a refugiat la 10 septembrie 1943,

iar instanța a reținut greșit că această dată constituie luarea în evidență, de

către autoritățile militare române, a reclamantei, ca refugiată, nu data

refugiului; că numai în lipsa actelor oficiale, dovada persecuției etnice se

poate face prin declarații cu martori.

Recursul este fondat.

În adevăr, din Livretul de serviciu

militar al tatălui reclamantei, I.F., rezultă că în perioada 15 octombrie 1940

– 10 septembrie 1943, acesta a locuit pe teritoriul răpit de Ungaria, iar la 10

septembrie 1943 s-a refugiat în comuna Blângăul Mare, județul Cluj.

Or, potrivit art. 4 alin. (1) din

Norma pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu

începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare,

dovada încadrării în situațiile prevăzute în art. 1 din ordonanță, se poate

face cu acte oficiale eliberate de organele competente, cum sunt, printre

altele, livretele militare.

Este adevărat că potrivit alin. (2)

al art. 4 din normă, în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se

poate face prin declarații cu martori.

Dar, în cauză, existând un act oficial,

respectiv livretul militar al tatălui reclamantei, din care rezultă data

refugiului, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se

face cu acest act, nu cu declarații de martori, așa cum, contrar legii, a făcut

prima instanță.

În consecință, recursul apare

fondat, urmând să fie admis, casată sentința și respinsă acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Timiș împotriva sentinței civile nr. 272 din 21 august 2003

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond,

respinge acțiunea.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 mai 2004.