ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4813/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț în dosarul nr. 1666/C/2002 s-a

solicitat încuviințarea executării silite la cererea creditoarei, S.R., prin

mandatar Z.T. împotriva debitoarei SC D.P. SNC Piatra Neamț.

Prin decizia civilă nr. 278/C din 1

octombrie 2002 a Tribunalului Neamț, această instanță a admis cererea și a

dispus încuviințarea executării silite a debitoarei SC D.P. SNC Piatra Neamț.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel D.G. criticând-o

pentru nelegalitate, iar prin decizia nr. 78 din 20 noiembrie 2002, Curtea de

Apel Bacău a admis apelul și a anulat decizia Tribunalului Neamț reținând cauza

spre judecare.

Pentru a decide astfel, instanța de

exercitare a controlului judiciar a reținut că, potrivit Legii nr. 105/1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internațional, cererile de

încuviințare a executării hotărârilor judecătorești se soluționează în temeiul

acestei legi, ci nu a prevederilor Codului de procedură civilă, iar în

conformitate cu dispozițiile art. 176 din acest act normativ, cererea de

încuviințare a executării se soluționează prin hotărâre, după citarea părților,

aplicându-se dispozițiile art. 173, care stipulează că „hotărârile străine,

care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați a le

executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviințării

date, la cererea persoanei interesate, de către Tribunalul Județean în

circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea. Hotărârile străine

prin care s-au luat măsuri asiguratorii și cele date cu executare provizorie nu

pot fi puse în executare pe teritoriul României.

Cu această motivare a fost respinsă

cererea de încuviințare a executării silite.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs creditoarea S.R. promovând critici referitoare la depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești, interpretarea greșită a actului dedus judecății,

pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal.

Prin prisma motivelor invocate

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În

ceea ce privește primul motiv de casare, este de precizat că sintagma,

„depășirii atribuțiilor puterii judecătorești” a fost deslușită de doctrină ca

fiind o imixțiune a instanței de judecată, în sfera activității executive sau

legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică,

ea „săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei

autorități constituite în stat, decât cea judecătorească”, acest motiv fiind

încadrat în pct. 4 al art. 304 C. proc. civ.

Cu acest înțeles motivul de casare

nu poate fi primit.

În ceea ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nici acesta nu este fondat

prin conținutul criticilor expuse, deoarece, este recunoscut faptul că o

hotărâre judecătorească pronunțată în străinătate produce efecte în altă țară,

dacă îndeplinește cerințele stabilite de legea statului unde se invocă acele

efecte.

Antamând, prin prezentele

considerente și cel de al treilea motiv de recurs prevăzut de pct. 9 al art.

304 C. proc. civ., de asemenea nefondat, trebuie precizat că, în concordanță cu

prevederile art. 172 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 din 22 septembrie 1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat „hotărârile

străine prin care s-au luat măsuri asiguratorii și cele date cu executare

provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României”.

Legea analizată are un caracter

special și ca atare, dispozițiile acesteia sunt derogatorii de la dreptul

procesual aplicabil în materia reglementării executării silite, care își are

sediul în Cartea V despre executarea silită” Codul de procedură civilă.

Ca atare, în speță, în mod corect

raportul juridic dedus judecății a fost apreciat ca fiind reglementat de Legea

nr. 105/1992, Secțiunea a IV a „Efectele hotărârilor străine”, iar temeiul de

drept a fost stabilit ca fiind cel stipulat de prevederile art. 173 din acest

act normativ.

Instanța de apel a dat o

interpretare legală, aplicând prevederile acestui text de lege, potrivit cu

care „hotărârile străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de

către cei obligați a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul

României, pe baza încuviințării date, la cererea persoanei interesate, de către

tribunalul județean în circumscripția căruia urmează să se efectueze

executarea”.

Hotărârile străine prin care s-au

luat măsuri asiguratorii și cele date cu execuție provizorie nu pot fi puse în

executare pe teritoriul României.

Cum, hotărârea pronunțată de

Tribunalul Karlsruhe (depusă în traducere legalizată, dosarul nr. 1666/2002 al

Tribunalului Neamț) este, cu execuție provizorie, în atare situație, cererea de

încuviințare a executării silite nu poate fi admisă decât cu încălcarea

dispozițiilor art. 173 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, ceea ce contravine

legii.

Concluzionând, Curtea va respinge

recursul în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul

declarat de S.R. împotriva deciziei nr. 1 din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel

Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2004.