ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 813/2004

Deliberând asupra excepției

timbrajului, constată că taxa de timbru a fost stabilită legal în cuantum fix,

așa încât respinge excepția și rămâne în pronunțare în fondul cauzei.

Prin sentința nr. 87 din 10 ianuarie

2001, a Tribunalului București, secția comercială, s-a admis acțiunea formulată

de reclamanta, SC O.C. SRL București, în contradictoriu cu pârâta, SC B.T.T. SA

București, și ca urmare, pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta un

contract de vânzare-cumpărare, cu plata prețului în rate, prin negociere

directă cu privire la activul Pavilionul Copiilor Costinești și terenul

aferent, activ pe care reclamanta îi deține în administrare în baza

contractelor de asociere și închiriere încheiate cu pârâta.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond, a reținut în esență, că la data de 30 iulie 1999, între

reclamantă, în calitate de chiriaș, și pârâtă, în calitate de locatar, s-a

încheiat contractul de închiriere nr. 570/1999, având ca obiect suprafața de

teren de 7.520 m.p. situat în zona 2 din stațiunea Costinești, teren pe care se

afla activul Pavilionul Tineretului.

A mai reținut instanța, că la data

de 29 februarie 2000, A.G.A. a SC B.T.T. SA, întrunită în ședință

extraordinară, a hotărât aprobarea începerii negocierii directe pentru

transformarea unor contracte de asociere în contracte de leasing imobiliar cu

clauză irevocabilă de vânzare, inclusiv cel încheiat cu reclamanta, pentru

activul Pavilionul Copiilor Costinești, de la valoarea de 3.770.017.000 lei,

fără T.V.A., din care investiția utilizatorului se cifra la suma de

2.780.107.000 lei, hotărâre care nu s-a mai finalizat, motiv pentru care

reclamanta a fost nevoită să o cheme în judecată pe pârâtă.

Printr-un raport de evaluare,

întocmit de un instituit de specialitate independent, s-a stabilit că valoarea

activului Pavilionul Copiilor Costinești (inclusiv a terenului aferent), exploatat

de reclamantă în asociere, este de 4.993.845.000 lei, din care valoarea

investițiilor efectuate de reclamantă este de 2.450.913.000 lei (care va

constitui prețul minim de vânzare a activului), situație în care, prima

instanță a concluzionat că, în speță, sunt întrunite toate condițiile legale

având în vedere A.G.A. a SC B.T.T. SA București nr. 1 din 29 februarie 2000,

precum și dispozițiile art. 12 și următoarele din Legea nr. 133/1999, Legea nr.

31/1990 și O.U.G. nr. 32/1998, pentru admiterea acțiunii și obligarea pârâtei

la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare prin negociere directă,

privind activul Pavilionul Copiilor Costinești și terenul aferent.

Apelul declarat împotriva

susmenționatei sentințe de pârâta SC B.T.T. SA București, a fost admis prin

decizia nr. 12/A din 6 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, și ca urmare hotărârea tribunalului a fost schimbată

în tot, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut în esență, în opoziție cu tribunalul, că în realitate nici una

dintre măsurile adoptate prin hotărârea A.G.A. nr. 1 din 20 februarie 2000, a

SC B.T.T. SA, nu se referă la aprobarea vânzării activului în discuție către

reclamantă, aceasta în afara faptului că reclamanta a indicat ca temei juridic

al acțiunii doar O.U.G. nr. 32/1998 (iar nu și Legea nr. 133/1999), potrivit

căreia privatizarea se putea realiza, numai în situația în care locatarii sau

asociații și-au respectat obligațiile asumate prin contractele de locație, de

închiriere sau de asociere, condiție neîndeplinită în speță, din moment ce

reclamanta avea datorii către pârâtă din perioada anterioară anului 2000.

A mai reținut instanța de apel că,

dacă cererea reclamantei era întemeiată, în raport de cerințele O.U.G. nr. 32/1998

(deoarece activul constituia obiectul unui contract de asociere sau

închiriere), în cea ce privește condițiile prevăzute de Legea nr. 133/1999,

acestea nu erau îndeplinite, deoarece activul a cărei cumpărare s-a solicitat,

nu era disponibil, ci dimpotrivă constituia însăși obiectul contractului

încheiat cu reclamanta, aceasta în afara faptului că dispozițiile Legii nr. 133/1999

nu sunt aplicabile întreprinderilor mici și mijlocii, în categoria cărora nu

intră și reclamanta, în raport de criteriul numărului de angajați, care are un

număr mediu de 2-3 angajați.

În concluzie, instanța de apel a

reținut că, în mod greșit tribunalul a considerat că, în speță, sunt

îndeplinite toate condițiile legale pentru admiterea cererii, în loc să

constate că în realitate, aceste condiții nu sunt îndeplinite și ca urmare să

respingă acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs reclamanta, SC O.C. SRL București, invocând ca motive de casare

dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

se susține în esență, că chiar dacă hotărârea A.G.A. a SC B.T.T. SA din 20

februarie 2000, nu se referă la aprobarea vânzării activului în discuție,

această situație nu putea fi luată în considerație, întrucât Legea nr. 133/1999,

invocată ca temei al acțiunii, nu condiționează vânzarea activelor de aprobarea

adunării generale a acționarilor ci urmărește tocmai înlesnirea privatizărilor,

respectiv, accesul întreprinderilor mici și mijlocii la cumpărarea activelor

deținute în baza unor contracte de asociere, și respectiv de închiriere, așa

cum e cazul în speță (care privesc pe de o parte activul în discuție iar pe de

altă parte terenul pe care se află situat acesta), și ca atare, față de dispozițiile

legii precitate care sunt imperative, nici nu mai era necesară în acest sens o

hotărâre A.G.A. a societății proprietară a activului pentru vânzarea acestuia

către reclamantă.

Se mai susține de către reclamantă

că, atâta timp cât legea nu condiționează vânzarea activelor de inexistența

unor debite, care în realitate, astfel cum dovedește cu adresa nr. 20 din 27

ianuarie 2003, nici nu a existat, în urma derulării contractului de asociere,

în mod nejustificat, instanța de apel a reținut în fundamentarea soluției

această situație, ca o cauză care ar putea conduce la respingerea acțiunii, din

moment ce o astfel de împrejurare nu este prevăzută ca atare de Legea nr. 133/1999.

De asemenea, se mai susține de către reclamantă, că soluția instanței de apel este

criticabilă și sub aspectul că această instanță a apreciat, că reclamanta nu ar

îndeplini nici condiția referitoare la numărul de salariați, întrucât are un

număr mediu de 2-3 salariați, deoarece, această situație nu este de natură să o

excludă din categoria microîntreprinderilor, în contextul în care legea a

prevăzut pentru încadrarea într-una din categoriile de societăți care pot

cumpăra active (mari întreprinderi, întreprinderi mici și întreprinderi

mijlocii), numai plafonul maxim de salariați (și nu și cel minim), respectiv

până la 9 salariați sau până la 250 salariați, aceasta în afara faptului că

activitatea sa este sezonieră, și deci, în anumite perioade personalul trebuie

adaptat corespunzător.

Se mai susține că, instanța de apel

ar fi dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 12 alin. (1) din legea

precitată, întrucât acestea se referă tocmai la active disponibile utilizate

.... în baza contractului de asociere, în participațiune, adică, cazul în

speță, context în care adresa de la Registrul Comerțului prin care se atestă

faptul că în anul 1999, SC B.T.T. SA nu avea active disponibile neutilizate,

care să fie cumpărate de alte societăți, rămâne fără nici o semnificație,

astfel că față de toate cele arătate, reclamanta consideră că cererea sa de

cumpărare a activului în discuție era justificată, mai ales dacă se are în

vedere că între aceleași părți s-a mai încheiat un contract de vânzare-cumpărare,

în condiții identice, dar cu privire la un alt activ, și deci cum în acel

contract s-a considerat că îndeplinește toate condițiile de cumpărare a

activului, deci inclusiv cea potrivit căreia se încadrează în categoria microîntreprinderilor,

și ca atare nu se poate susține în prezenta cauză că nu ar mai îndeplini

cerințele legale, din moment ce acestea au rămas neschimbate.

În sfârșit, se mai susține că nici

argumentul, potrivit căruia normele privind privatizarea în turism s-au

modificat și deci ministerul de resort s-a implicat mai mult în vânzarea

activelor, nu ar fi justificat, deoarece pe de o parte, în speță, nu a fost

avută în vedere o privatizare în turism, ci o privatizare înlesnită prin Legea nr.

133/1999, tuturor întreprinzătorilor mici și mijlocii indiferent de obiectul de

activitate, iar pe de altă parte, în cauză nu poate fi vorba de o implicare a

Ministerului Turismului în această privatizare, atâta timp cât SC B.T.T. SA a

trecut încă de le sfârșitul anului 2000 la RA. A.P.P.S., care a devenit

acționar majoritar la intimată.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului

pârâtei cu menținerea sentinței instanței de fond.

Recursul reclamantei este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

se constată că bine a considerat instanța de fond, spre deosebire de instanța

de apel, că cererea reclamantei se întemeiază, așa cum dealtfel s-a menționat

expres în conținutul acesteia, pe dispozițiile Legii nr. 133/1999, care la art.

12 lit. a) prevede condițiile în care I.M.M.-urile au acces la activele

disponibile ale societății comerciale și companiilor naționale cu capital

majoritar de stat și ale regiilor autonome, în condițiile menționate în text,

reclamanta aflându-se în situația utilizării activelor pârâtei, în baza

contractului de asociere în participațiune nr. 2773 din 27 decembrie 1995, în

ceea ce privește Pavilionul Copiilor Costinești, și respectiv a terenului

aferent în suprafață de 7.520 m.p., în temeiul contractului de închiriere nr. 570/30

iulie 1999.

Având în vedere faptul că

dispozițiile legale precitate au caracter imperativ și că reclamanta se

încadrează în categoria societăților comerciale care pot avea acces la activele

societății pârâte

[

fiind în fapt o

microîntreprindere, conform art. 4 lit. a) din lege

]

, înseamnă, că aceasta din urmă nu are posibilitatea de a

opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât, dispozițiile legale

menționate anterior (art. 12 din Legea nr. 133/1999) au tocmai rolul de a

suplini consimțământul proprietarului în ceea ce privește transferarea

activelor către reclamantă la cererea acesteia.

Ca atare, este irelevant dacă A.G.A.

a pârâtei a aprobat sau nu încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă, prin negociere directă, cu prețul în rate a activului în discuție,

din moment ce prin dispozițiile legale precitate, care au totodată și caracter

special și deci sunt derogatorii de la cele din dreptul comun, s-a prevăzut

obligația vânzării activelor, iar nerespectarea acestor obligații este

sancționată contravențional.

Faptul că pârâta nu a procedat,

conform art. 13 din legea precitată, în sensul de a declara activele în

discuție disponibile, nu putea conduce, așa cum a apreciat greșit instanța de

apel, la respingerea cererii, în contextul în care, așa cum rezultă din probele

dosarului, acestea erau utilizate de reclamantă în temeiul contractelor

încheiate cu pârâta și deci erau disponibile în sensul legii.

Or, dacă s-ar da o altă interpretare

dispozițiilor legale menționate (art. 13 din Legea nr. 133/1999), s-ar ajunge

contrar scopului urmărit de legiuitor, tocmai în situația ca proprietarii

activelor să refuze vânzarea acestora, pe motiv că nu sunt disponibile,

întrucât fac obiectul fie al unor contracte de asociere fie al unor contracte

de închiriere, încheiate tocmai cu societățile care au solicitat cumpărarea

activelor, ceea ce, în fapt, ar echivala cu recunoașterea posibilității

proprietarului spațiului de a refuza în orice condiții fie ele și abuzive,

vânzarea activelor către persoanele care erau îndreptățite să formuleze

asemenea cereri în baza Legii nr. 133/1999.

În sfârșit, faptul că reclamanta ar

fi un rău platnic, întrucât ar fi înregistrat datorii față de pârâtă din

derularea contractelor anterior anului 2000, este contrazis de probele de la

dosar adresa nr. 20 din 27 ianuarie 2003, prin care pârâta atestă că reclamanta

nu are debite față de SC B.T.T., sucursala Costinești, situație care chiar dacă

ar fi fost reală, nu putea constitui, în lipsa unor prevederi legale exprese, un

motiv de respingere a cererii formulate de reclamantă, cerere care era întemeiată

și în raport de O.U.G nr. 32/1998, privind privatizarea societăților comerciale

din turism.

În concluzie, bine instanța fondului

a reținut, spre deosebire de instanța de apel, că în speță, erau întrunite

toate condițiile prevăzute de art. 12 și următoarele din Legea nr. 133/1999 și

O.U.G. nr. 32/1998, pentru admisibilitatea cererii reclamantei și a considerat

că refuzul pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata

prețului în rate, prin negociere directă a activului Pavilionul Copiilor

Costinești și a terenului aferent, este nejustificat și în consecință a admis

acțiunea așa cum a fost formulată.

Așa fiind, urmează a se admite

recursul reclamantei și a se casa decizia atacată, în sensul că respinge apelul

declarat de pârâta, SC B.T.T. SA București, împotriva sentinței nr. 87 din 10

ianuarie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta, SC O.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 12 A din 6 martie

2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a, dosar nr. 568/2001.

Casează decizia atacată, în sensul

că respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 87 din 10

ianuarie 2001, a Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 26 februarie 2004.