ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 813/2004

Deliberând asupra excepției timbrajului, constată că taxa de timbru a fost stabilită legal în cuantum fix, așa încât respinge excepția și rămâne în pronunțare în fondul cauzei. Prin sentința nr. 87 din 10 ianuarie 2001, a Tribunalului București, secția comercială, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta, SC O.C. SRL București, în contradictoriu cu pârâta, SC B.T.T. SA București, și ca urmare, pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare, cu plata prețului în rate, prin negociere directă cu privire la activul Pavilionul Copiilor Costinești și terenul aferent, activ pe care reclamanta îi deține în administrare în baza contractelor de asociere și închiriere încheiate cu pârâta.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, a reținut în esență, că la data de 30 iulie 1999, între reclamantă, în calitate de chiriaș, și pârâtă, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 570/1999, având ca obiect suprafața de teren de 7.520 m.p. situat în zona 2 din stațiunea Costinești, teren pe care se afla activul Pavilionul Tineretului. A mai reținut instanța, că la data de 29 februarie 2000, A.G.A. a SC B.T.T.

SA, întrunită în ședință extraordinară, a hotărât aprobarea începerii negocierii directe pentru transformarea unor contracte de asociere în contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, inclusiv cel încheiat cu reclamanta, pentru activul Pavilionul Copiilor Costinești, de la valoarea de 3.770.017.000 lei, fără T.V.A., din care investiția utilizatorului se cifra la suma de 2.780.107.000 lei, hotărâre care nu s-a mai finalizat, motiv pentru care reclamanta a fost nevoită să o cheme în judecată pe pârâtă.

Printr-un raport de evaluare, întocmit de un instituit de specialitate independent, s-a stabilit că valoarea activului Pavilionul Copiilor Costinești (inclusiv a terenului aferent), exploatat de reclamantă în asociere, este de 4.993.845.000 lei, din care valoarea investițiilor efectuate de reclamantă este de 2.450.913.000 lei (care va constitui prețul minim de vânzare a activului), situație în care, prima instanță a concluzionat că, în speță, sunt întrunite toate condițiile legale având în vedere A.G.A. a SC B.T.T. SA București nr. 1 din 29 februarie 2000, precum și dispozițiile art. 12 și următoarele din Legea nr. 133/1999, Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 32/1998, pentru admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare prin negociere directă, privind activul Pavilionul Copiilor Costinești și terenul aferent.

Apelul declarat împotriva susmenționatei sentințe de pârâta SC B.T.T. SA București, a fost admis prin decizia nr. 12/A din 6 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, și ca urmare hotărârea tribunalului a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut în esență, în opoziție cu tribunalul, că în realitate nici una dintre măsurile adoptate prin hotărârea A.G.A. nr. 1 din 20 februarie 2000, a SC B.T.T. SA, nu se referă la aprobarea vânzării activului în discuție către reclamantă, aceasta în afara faptului că reclamanta a indicat ca temei juridic al acțiunii doar O.U.G.

nr. 32/1998 (iar nu și Legea nr. 133/1999), potrivit căreia privatizarea se putea realiza, numai în situația în care locatarii sau asociații și-au respectat obligațiile asumate prin contractele de locație, de închiriere sau de asociere, condiție neîndeplinită în speță, din moment ce reclamanta avea datorii către pârâtă din perioada anterioară anului 2000. A mai reținut instanța de apel că, dacă cererea reclamantei era întemeiată, în raport de cerințele O.U.G.

nr. 32/1998 (deoarece activul constituia obiectul unui contract de asociere sau închiriere), în cea ce privește condițiile prevăzute de Legea nr. 133/1999, acestea nu erau îndeplinite, deoarece activul a cărei cumpărare s-a solicitat, nu era disponibil, ci dimpotrivă constituia însăși obiectul contractului încheiat cu reclamanta, aceasta în afara faptului că dispozițiile Legii nr. 133/1999 nu sunt aplicabile întreprinderilor mici și mijlocii, în categoria cărora nu intră și reclamanta, în raport de criteriul numărului de angajați, care are un număr mediu de 2-3 angajați. În concluzie, instanța de apel a reținut că, în mod greșit tribunalul a considerat că, în speță, sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru admiterea cererii, în loc să constate că în realitate, aceste condiții nu sunt îndeplinite și ca urmare să respingă acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC O.C. SRL București, invocând ca motive de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține în esență, că chiar dacă hotărârea A.G.A. a SC B.T.T.

SA din 20 februarie 2000, nu se referă la aprobarea vânzării activului în discuție, această situație nu putea fi luată în considerație, întrucât Legea nr. 133/1999, invocată ca temei al acțiunii, nu condiționează vânzarea activelor de aprobarea adunării generale a acționarilor ci urmărește tocmai înlesnirea privatizărilor, respectiv, accesul întreprinderilor mici și mijlocii la cumpărarea activelor deținute în baza unor contracte de asociere, și respectiv de închiriere, așa cum e cazul în speță (care privesc pe de o parte activul în discuție iar pe de altă parte terenul pe care se află situat acesta), și ca atare, față de dispozițiile legii precitate care sunt imperative, nici nu mai era necesară în acest sens o hotărâre A.G.A.

a societății proprietară a activului pentru vânzarea acestuia către reclamantă. Se mai susține de către reclamantă că, atâta timp cât legea nu condiționează vânzarea activelor de inexistența unor debite, care în realitate, astfel cum dovedește cu adresa nr. 20 din 27 ianuarie 2003, nici nu a existat, în urma derulării contractului de asociere, în mod nejustificat, instanța de apel a reținut în fundamentarea soluției această situație, ca o cauză care ar putea conduce la respingerea acțiunii, din moment ce o astfel de împrejurare nu este prevăzută ca atare de Legea nr. 133/1999.

De asemenea, se mai susține de către reclamantă, că soluția instanței de apel este criticabilă și sub aspectul că această instanță a apreciat, că reclamanta nu ar îndeplini nici condiția referitoare la numărul de salariați, întrucât are un număr mediu de 2-3 salariați, deoarece, această situație nu este de natură să o excludă din categoria microîntreprinderilor, în contextul în care legea a prevăzut pentru încadrarea într-una din categoriile de societăți care pot cumpăra active (mari întreprinderi, întreprinderi mici și întreprinderi mijlocii), numai plafonul maxim de salariați (și nu și cel minim), respectiv până la 9 salariați sau până la 250 salariați, aceasta în afara faptului că activitatea sa este sezonieră, și deci, în anumite perioade personalul trebuie adaptat corespunzător.

Se mai susține că, instanța de apel ar fi dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 12 alin. (1) din legea precitată, întrucât acestea se referă tocmai la active disponibile utilizate … în baza contractului de asociere, în participațiune, adică, cazul în speță, context în care adresa de la Registrul Comerțului prin care se atestă faptul că în anul 1999, SC B.T.T.

SA nu avea active disponibile neutilizate, care să fie cumpărate de alte societăți, rămâne fără nici o semnificație, astfel că față de toate cele arătate, reclamanta consideră că cererea sa de cumpărare a activului în discuție era justificată, mai ales dacă se are în vedere că între aceleași părți s-a mai încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în condiții identice, dar cu privire la un alt activ, și deci cum în acel contract s-a considerat că îndeplinește toate condițiile de cumpărare a activului, deci inclusiv cea potrivit căreia se încadrează în categoria microîntreprinderilor, și ca atare nu se poate susține în prezenta cauză că nu ar mai îndeplini cerințele legale, din moment ce acestea au rămas neschimbate.

În sfârșit, se mai susține că nici argumentul, potrivit căruia normele privind privatizarea în turism s-au modificat și deci ministerul de resort s-a implicat mai mult în vânzarea activelor, nu ar fi justificat, deoarece pe de o parte, în speță, nu a fost avută în vedere o privatizare în turism, ci o privatizare înlesnită prin Legea nr. 133/1999, tuturor întreprinzătorilor mici și mijlocii indiferent de obiectul de activitate, iar pe de altă parte, în cauză nu poate fi vorba de o implicare a Ministerului Turismului în această privatizare, atâta timp cât SC B.T.T. SA a trecut încă de le sfârșitul anului 2000 la RA. A.P.P.S., care a devenit acționar majoritar la intimată. În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea apelului pârâtei cu menținerea sentinței instanței de fond.

Recursul reclamantei este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar, se constată că bine a considerat instanța de fond, spre deosebire de instanța de apel, că cererea reclamantei se întemeiază, așa cum dealtfel s-a menționat expres în conținutul acesteia, pe dispozițiile Legii nr. 133/1999, care la art. 12 lit. a) prevede condițiile în care I.M.M.-urile au acces la activele disponibile ale societății comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat și ale regiilor autonome, în condițiile menționate în text, reclamanta aflându-se în situația utilizării activelor pârâtei, în baza contractului de asociere în participațiune nr. 2773 din 27 decembrie 1995, în ceea ce privește Pavilionul Copiilor Costinești, și respectiv a terenului aferent în suprafață de 7.520 m.p., în temeiul contractului de închiriere nr. 570/30 iulie 1999. Având în vedere faptul că dispozițiile legale precitate au caracter imperativ și că reclamanta se încadrează în categoria societăților comerciale care pot avea acces la activele societății pârâte [ fiind în fapt o microîntreprindere, conform art. 4 lit. a) din lege ] , înseamnă, că aceasta din urmă nu are posibilitatea de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât,

dispozițiile legale menționate anterior (art. 12 din Legea nr. 133/1999) au tocmai rolul de a suplini consimțământul proprietarului în ceea ce privește transferarea activelor către reclamantă la cererea acesteia. Ca atare, este irelevant dacă A.G.A. a pârâtei a aprobat sau nu încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă, prin negociere directă, cu prețul în rate a activului în discuție, din moment ce prin dispozițiile legale precitate, care au totodată și caracter special și deci sunt derogatorii de la cele din dreptul comun, s-a prevăzut obligația vânzării activelor, iar nerespectarea acestor obligații este sancționată contravențional.

Faptul că pârâta nu a procedat, conform art. 13 din legea precitată, în sensul de a declara activele în discuție disponibile, nu putea conduce, așa cum a apreciat greșit instanța de apel, la respingerea cererii, în contextul în care, așa cum rezultă din probele dosarului, acestea erau utilizate de reclamantă în temeiul contractelor încheiate cu pârâta și deci erau disponibile în sensul legii.

Or, dacă s-ar da o altă interpretare dispozițiilor legale menționate (art. 13 din Legea nr. 133/1999), s-ar ajunge contrar scopului urmărit de legiuitor, tocmai în situația ca proprietarii activelor să refuze vânzarea acestora, pe motiv că nu sunt disponibile, întrucât fac obiectul fie al unor contracte de asociere fie al unor contracte de închiriere, încheiate tocmai cu societățile care au solicitat cumpărarea activelor, ceea ce, în fapt, ar echivala cu recunoașterea posibilității proprietarului spațiului de a refuza în orice condiții fie ele și abuzive, vânzarea activelor către persoanele care erau îndreptățite să formuleze asemenea cereri în baza Legii nr. 133/1999.

În sfârșit, faptul că reclamanta ar fi un rău platnic, întrucât ar fi înregistrat datorii față de pârâtă din derularea contractelor anterior anului 2000, este contrazis de probele de la dosar adresa nr. 20 din 27 ianuarie 2003, prin care pârâta atestă că reclamanta nu are debite față de SC B.T.T., sucursala Costinești, situație care chiar dacă ar fi fost reală, nu putea constitui, în lipsa unor prevederi legale exprese, un motiv de respingere a cererii formulate de reclamantă, cerere care era întemeiată și în raport de O.U.G nr. 32/1998, privind privatizarea societăților comerciale din turism. În concluzie, bine instanța fondului a reținut, spre deosebire de instanța de apel, că în speță, erau întrunite toate condițiile prevăzute de art. 12 și următoarele din Legea nr. 133/1999 și O.U.G.

nr. 32/1998, pentru admisibilitatea cererii reclamantei și a considerat că refuzul pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, prin negociere directă a activului Pavilionul Copiilor Costinești și a terenului aferent, este nejustificat și în consecință a admis acțiunea așa cum a fost formulată. Așa fiind, urmează a se admite recursul reclamantei și a se casa decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta, SC B.T.T. SA București, împotriva sentinței nr. 87 din 10 ianuarie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta, SC O.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 12 A din 6 martie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a, dosar nr. 568/2001. Casează decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 87 din 10 ianuarie 2001, a Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2004.