ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4599/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 317 din 4

octombrie 2002, Judecătoria Brașov i-a condamnat pe inculpații L.V. și R.F. la

câte 8 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

Prin aceeași sentință inculpații au fost obligați în solidar să plătească

părții civile S.I. despăgubiri în sumă de 1.000.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut în fapt că în noaptea de 28 martie 2001 inculpații l-au

deposedat prin violență de suma de 1.200.000 lei și de acte pe S.I., în

apropierea localului R.L. SRL, județul Brașov.

Prin decizia penală nr. 125/ Ap din

20 mai 2003, Curtea de Apel Brașov a respins ca nefondate apelurile declarate

de inculpați, împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs inculpații L.V. și R.F., solicitând casarea hotărârii

atacate, rejudecarea cauzei și restituirea dosarului la parchet, pentru

completarea urmăririi penale.

În motivarea recursului, inculpatul R.F.

a susținut că în noaptea în care s-a comis infracțiunea, se afla în alt loc

decât cel indicat de partea civilă și că, în consecință, nu poate fi el unul

dintre cei doi autori, iar inculpatul L.V. a susținut că a participat la

comiterea agresiunii împotriva lui S.I., dar nu împreună cu R.F. ci cu L.M.

În subsidiar, inculpații au cerut să

se micșoreze pedeapsa ce li s-a aplicat, luându-se în considerare

circumstanțele lor personale.

Recursurile nu sunt fondate.

Fapta inculpaților a fost pe deplin

dovedită cu declarația părții civile S.I. și cu declarația martorei M.R.,

vânzătoare la localul R.L. SRL, în care se aflaseră, cu puțin înainte de

comiterea faptei, atât S.I. cât și inculpații. În sprijinul declarației

martorei vine și recunoașterea parțială, făcută de inculpatul L.V. în fața

primei instanțe și în memoriul adresat din penitenciar instanței de recurs.

Faptul că, recunoscând fapta comisă

împotriva părții civile, inculpatul L.V. neagă participarea inculpatului R.F.

și susține că cel de al doilea agresor a fost L.M., nu este de natură să

justifice restituirea cauzei la organul de urmărire penală, deoarece, pe de o

parte, nu s-a făcut dovada participării lui L.M. la comiterea tâlhăriei, iar pe

de altă parte, declarația martorei M.R., dată la urmărirea penală,

recunoașterea de către aceasta a celor doi inculpați și declarațiile părții

civile S.I. sunt suficiente pentru formarea convingerii că infracțiunea a fost

comisă de inculpații R.F. și L.V. împreună, în împrejurările reținute de

instanțe.

Nu poate fi primită nici cererea

inculpaților de micșorare a pedepsei deoarece se constată că aceasta a fost

stabilită în limitele prevăzute de lege, cu respectarea criteriilor de

individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen.

În consecință, urmează ca

recursurile inculpaților să fie respinse, cu obligarea acestora la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații L.V. și R.F., împotriva deciziei penale nr. 125/ AP din

20 mai 2003 a Curții de Apel Brașov.

Deduce din pedeapsă perioada

arestării preventive pentru inculpatul L.V. de la 3 aprilie 2001, la 17

octombrie 2003.

Constată că inculpatul R.F. a fost

arestat de la 3 aprilie 2001, până la 24 iulie 2001.

Obligă recurenții inculpați la plata

sumei de câte 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 octombrie 2003.