ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2005

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1434/ PI din 27 septembrie 2000, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A.B.S. și a obligat pârâta I.P. Timișoara să plătească acesteia 231.284.342 lei cu titlu de preț neachitat și dobânzi comerciale. S-a reținut că pârâta nu s-a prezentat în instanță și nu s-a apărat, iar reclamanta a făcut dovada livrării mărfii. Pârâta a achitat anterior o parte a prețului, iar după însușirea mărfii nu a plătit diferența de preț datorată. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 4/ A din 31 ianuarie 2003, a admis apelul declarat de pârâta I.P.

Timișoara, împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.A.B.S. În motivarea acestei hotărâri instanța de control judiciar a reținut, conform probatoriului administrat, că restul de 164.500 kg grâu menționat în acțiune, pentru care reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata prețului, este grâu furajer, nespecific activității de panificație, primit și valorificat de B.M. în nume propriu, așa cum acesta a și recunoscut, de altfel. Pârâta nu a fost parte în această achiziție, împrejurare dovedită și de evidența contabilă, așa încât probele administrate nu confirmă existența debitului reclamat. Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta S.A.B.S.

a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. S-a susținut că s-a făcut dovada livrării și însușirii mărfii, așa încât în mod nelegal a fost înlăturată obligația de plată a prețului. Prin decizia nr. 4599 din 25 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis recursul și a modificat decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de pârâta I.P. Timișoara, împotriva hotărârii primei instanțe. S-a reținut că, derularea raporturilor comerciale între părți este dovedită cu factura din 1 septembrie 1999, acceptată la plată de pârâtă, precum și de documentele de expediție și, totodată că nu pot fi primite apărările pârâtei privind recepționarea produsului de către o persoană neabilitată în acest sens, întrucât în fapt aceasta invocă propria culpă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta I.P. SA Timișoara a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Contestatoarea a susținut că dezlegarea dată litigiului de către instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, cu referire la neobservarea împrejurării că factura a fost stornată de societatea emitentă. Contestația în anulare este fondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Legea procesual civilă a determinat un sistem coerent al judecării cauzelor în fond și căi de atac, determinând precis atribuțiile instanțelor de judecată și conduita subiecților procesuali, menit a proteja și constitui o garanție a egalității părților, a protejării imparțiale a drepturilor deduse judecății și a duce la pronunțarea de hotărâri judecătorești conforme adevărului și legii.

Această reglementare are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. În acest context, deși justificat de cerința stabilității ordinii de drept, hotărârile judecătorești irevocabile au ca atribut exclusiv autoritatea de lucru judecat, în raport de care o nouă judecată asupra litigiului definitiv judecat este împiedicată. Dând prevalență principiului aflării adevărului, legea procesual civilă a reglementat posibilitatea reconsiderării adevărului judiciar stabilit de hotărârea judecătorească, prin exercitarea căilor extraordinare de atac.

Realizând însă o armonioasă proporționalizare între imperativul stabilității raporturilor juridice civile și cerința aflării adevărului, legea procesual civilă a determinat precis, limitativ și restrictiv, cazurile în care partea interesată poate exercita căile extraordinare de atac în vederea retractării hotărârii supuse controlului judiciar pe această cale. Între altele, prin art. 318 C. proc. civ., s-a stabilit că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. În cauză pârâta s-a apărat (dosarul de recurs) susținând că factura a fost stornată în totalitate. Drept urmare, angajarea răspunderii pârâtei în temeiul facturii pretins stornate, fără verificarea acestei apărări, constituie o omisiune esențială.

Greșeala materială menționată, cu referire la neobservarea facturii prin care s-a operat contabil stornarea, se înscrie în sensul restrictiv în care este interpretată această jurisprudență, ce urmărește exclusiv anularea hotărârii pronunțate în prezența unor omisiuni esențiale, în sensul că dacă acestea erau avute în vedere de instanța de recurs se putea pronunța o altă soluție. Hotărârea pronunțată fiind urmarea acestei omisiuni esențiale, cu referire la neexaminarea apărării respective care, în măsura confirmării, poate duce la pronunțarea altei soluții, decizia pronunțată în recurs este supusă cazului de anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite contestația în anulare, va anula decizia atacată și va fixa termen pentru rejudecarea recursului, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de I.P. SA Timișoara. Anulează decizia nr. 4599 din 25 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială și fixează termen pentru soluționarea recursului la 12 mai 2005, cu citarea părților. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 17 martie 2005.