ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2005

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1434/ PI din 27

septembrie 2000, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea

formulată de reclamanta S.A.B.S. și a obligat pârâta I.P. Timișoara să

plătească acesteia 231.284.342 lei cu titlu de preț neachitat și dobânzi

comerciale.

S-a reținut că pârâta nu s-a

prezentat în instanță și nu s-a apărat, iar reclamanta a făcut dovada livrării

mărfii. Pârâta a achitat anterior o parte a prețului, iar după însușirea mărfii

nu a plătit diferența de preț datorată.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială

și de contencios administrativ, prin decizia nr. 4/ A din 31 ianuarie 2003, a

admis apelul declarat de pârâta I.P. Timișoara, împotriva hotărârii primei

instanțe și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamanta S.A.B.S.

În motivarea acestei hotărâri

instanța de control judiciar a reținut, conform probatoriului administrat, că

restul de 164.500 kg grâu menționat în acțiune, pentru care reclamanta solicită

obligarea pârâtei la plata prețului, este grâu furajer, nespecific activității

de panificație, primit și valorificat de B.M. în nume propriu, așa cum acesta a

și recunoscut, de altfel.

Pârâta nu a fost parte în această

achiziție, împrejurare dovedită și de evidența contabilă, așa încât probele administrate

nu confirmă existența debitului reclamat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

reclamanta S.A.B.S. a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10

C. proc. civ.

S-a susținut că s-a făcut dovada

livrării și însușirii mărfii, așa încât în mod nelegal a fost înlăturată

obligația de plată a prețului.

Prin decizia nr. 4599 din 25

noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis

recursul și a modificat decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat

de pârâta I.P. Timișoara, împotriva hotărârii primei instanțe.

S-a reținut că, derularea

raporturilor comerciale între părți este dovedită cu factura din 1 septembrie

1999, acceptată la plată de pârâtă, precum și de documentele de expediție și,

totodată că nu pot fi primite apărările pârâtei privind recepționarea

produsului de către o persoană neabilitată în acest sens, întrucât în fapt

aceasta invocă propria culpă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

pârâta I.P. SA Timișoara a formulat contestație în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea a susținut că

dezlegarea dată litigiului de către instanța de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale, cu referire la neobservarea împrejurării că factura a fost

stornată de societatea emitentă.

Contestația în anulare este fondată,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesual civilă a determinat

un sistem coerent al judecării cauzelor în fond și căi de atac, determinând

precis atribuțiile instanțelor de judecată și conduita subiecților procesuali,

menit a proteja și constitui o garanție a egalității părților, a protejării

imparțiale a drepturilor deduse judecății și a duce la pronunțarea de hotărâri

judecătorești conforme adevărului și legii.

Această reglementare are aptitudinea

de a răspunde exigențelor noii perspective asupra justiției, generate de art. 21

din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7

la Convenție.

În acest context, deși justificat de

cerința stabilității ordinii de drept, hotărârile judecătorești irevocabile au

ca atribut exclusiv autoritatea de lucru judecat, în raport de care o nouă

judecată asupra litigiului definitiv judecat este împiedicată.

Dând prevalență principiului aflării

adevărului, legea procesual civilă a reglementat posibilitatea reconsiderării

adevărului judiciar stabilit de hotărârea judecătorească, prin exercitarea

căilor extraordinare de atac.

Realizând însă o armonioasă

proporționalizare între imperativul stabilității raporturilor juridice civile

și cerința aflării adevărului, legea procesual civilă a determinat precis,

limitativ și restrictiv, cazurile în care partea interesată poate exercita

căile extraordinare de atac în vederea retractării hotărârii supuse controlului

judiciar pe această cale.

Între altele, prin art. 318 C. proc.

civ., s-a stabilit că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale.

În cauză pârâta s-a apărat (dosarul

de recurs) susținând că factura a fost stornată în totalitate.

Drept urmare, angajarea răspunderii

pârâtei în temeiul facturii pretins stornate, fără verificarea acestei apărări,

constituie o omisiune esențială.

Greșeala materială menționată, cu

referire la neobservarea facturii prin care s-a operat contabil stornarea, se

înscrie în sensul restrictiv în care este interpretată această jurisprudență,

ce urmărește exclusiv anularea hotărârii pronunțate în prezența unor omisiuni

esențiale, în sensul că dacă acestea erau avute în vedere de instanța de recurs

se putea pronunța o altă soluție. Hotărârea pronunțată fiind urmarea acestei

omisiuni esențiale, cu referire la neexaminarea apărării respective care, în

măsura confirmării, poate duce la pronunțarea altei soluții, decizia pronunțată

în recurs este supusă cazului de anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ.,

invocat de contestatoare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite contestația în anulare, va anula decizia atacată și

va fixa termen pentru rejudecarea recursului, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare

formulată de I.P. SA Timișoara.

Anulează decizia nr. 4599 din 25

noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială și

fixează termen pentru soluționarea recursului la 12 mai 2005, cu citarea

părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 17 martie 2005.