ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2648/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2145 din 4 septembrie

2003, Judecătoria Tulcea a admis cererea formulată de reclamanta I.O. și l-a

obligat pe pârâtul I.V. să plătească reclamantei suma de 16.932.000 lei cu

titlu de pensie de întreținere.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 3164 din 29 octombrie 2001 a

Judecătoriei Tulcea pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei, care este

fiica sa, cu titlu de pensie de întreținere, o sumă lunară ce reprezintă cota

de 16,6% din venitul realizat, începând cu data de 28 septembrie 2001, până la

terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani.

Pârâtul a fost disponibilizat și, ca urmare a disponibilizării, a încasat suma

de 102.885.000 lei compensație.

Reține instanța, că cererea formulată de

reclamantă este calificată ca acțiune de stabilire valorică a pensiei, raportat

la o sumă de bani fixă, asimilată veniturilor din salariu, pentru că această

sumă, acordată cu titlu de compensație, deși nu are caracter stabil și continuu

este dată pentru a acoperi necesitățile de trai ale salariatului

disponibilizat, pe o anumită perioadă, până la găsirea unui nou loc de muncă.

De aceea, titularul, care nu are un drept exclusiv asupra compensației, are

obligația să contribuie, cu o parte din suma încasată, la creșterea, educarea,

învățătura și pregătirea profesională a copiilor săi, ori pentru asigurarea

mijloacelor necesare traiului altor persoane aflate în întreținerea sa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâtul. În declarația de recurs nu se invocă vreun motiv de recurs, dar se

formulează critici care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Arată recurentul, că obligația de întreținere se

stabilește conform art. 94 alin. (1) C. fam., text care nu determină înțelesul

noțiunii „mijloace” ale debitorului, dar Codul familiei se referă, în

principal, la mijloacele din muncă cu caracter periodic și continuu și la alte

sume care se plătesc în temeiul raporturilor de muncă, care au caracter de

continuitate.

Susține recurentul că, în cazul salariaților

disponibilizați este supusă obligației de întreținere doar indemnizația de

somaj, care are același caracter ca și venitul salarial, nu și plățile

compensatorii, care au caracter personal.

Se mai susține că obligarea sa la plata unei

sume globale de peste 16 milioane lei este greșită, pentru că i s-a creat o

situație împovărătoare și că obligația de întreținere fiind cu execuție

succesivă, stabilirea ei sub forma unei sume globale contravine scopului

întreținerii, care are ca destinație acoperirea nevoilor zilnice și nu aducerea

în bugetul beneficiarului a unei sume importante de bani.

Recurentul arată că plătitorul compensației nu a

diminuat suma plătită, deși exista la unitate hotărârea anterioară de obligare

la plata pensiei, tocmai pentru faptul că nu a considerat-o venit din muncă

supus obligației de întreținere.

Recursul, admis în principiu prin încheierea din

data de 12 februarie 2004, urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele

considerente.

Raportat la actele depuse la dosar, soluția

pronunțată prin hotărârea recurată este dată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor înscrise în art. 94 C. fam.

Recurentul are obligația legală de a-i acorda

întreținere reclamantei-intimate, care este în continuarea studiilor, iar

cuantumul pensiei de întreținere se determină potrivit cu nevoia reclamantei și

mijloacele pârâtului-recurent.

Într-adevăr, prin lege, nu este determinat

înțelesul noțiunii de „mijloace” ale debitorului întreținerii, dar, în sensul

art. 94 C. fam., mijloacele debitorului nu sunt limitate la veniturile din

muncă cu caracter de continuitate. Aparțin acestei categorii și mijloacele

asimilate veniturilor din muncă.

De aceea, în ipoteza desfacerii contractului de

muncă, sunt mijloace asimilate, atât indemnizația de somaj, cât și compensația

acordată ca urmare a disponibilizării, care este echivalentul a mai multor

salarii plătite anticipat.

Suma încasată cu titlu de compensație nu are

caracter personal, așa cum susține recurentul, deoarece, prin lege, nu i s-a

stabilit o destinație specială, iar conform art. 409 alin. (4) C. proc. civ.,

compensația acordată salariaților în caz de desfacere a contractului individual

de muncă pe baza oricăror dispoziții legale poate fi urmărită pentru obligații

de întreținere și deci luată în calcul la determinarea mijloacelor materiale

ale debitorului.

Neîntemeiată este și susținerea recurentului că

este greșită obligarea sa la plata unei sume globale și că prin acest mod de

stabilire a obligației de întreținere i s-a creat o situație împovărătoare.

Este, de principiu, că obligația de întreținere,

fiind cu execuție succesivă, nu poate fi stabilită sub forma unei sume globale,

care ar reprezenta plata anticipată a ratelor viitoare de întreținere.

În prezenta cauză însă, stabilirea obligației de

întreținere la suma de 16.932.000 lei, care este echivalentul cotei legale din

compensația încasată de recurent, nu constituie o plată anticipată, deoarece

compensația a fost încasată fără ca unitatea plătitoare să rețină cota de 16,6%

stabilită ca obligație de întreținere printr-o hotărâre anterioară.

Compensația, în sumă de 102.000.000 lei, fiind

încasată de recurent anterior obligării sale la plată, nu se poate reține ca

fiind întemeiată nici susținerea acestuia că este pus în imposibilitate de a

efectua plata, iar faptul că plătitorul compensației nu a reținut cota

stabilită prin hotărârea de obligare la plata pensiei de întreținere, nu

exclude compensația din noțiunea, mijloacele debitorului.

Prin urmare, se constată că soluția obligării

pârâtului la plata pensiei de întreținere, stabilită prin raportarea cotei

legale de 16,6% la suma încasată cu titlu de compensație, sumă inclusă în

categoria, mijloace ale debitorului, este legală.

Pentru considerentele arătate, se va respinge

recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul I.V. împotriva sentinței civile nr. 2145 din 4 septembrie 2003 a

Judecătoriei Tulcea.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 1 aprilie 2004.