ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2648/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2145 din 4 septembrie 2003, Judecătoria Tulcea a admis cererea formulată de reclamanta I.O. și l-a obligat pe pârâtul I.V. să plătească reclamantei suma de 16.932.000 lei cu titlu de pensie de întreținere. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 3164 din 29 octombrie 2001 a Judecătoriei Tulcea pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei, care este fiica sa, cu titlu de pensie de întreținere, o sumă lunară ce reprezintă cota de 16,6% din venitul realizat, începând cu data de 28 septembrie 2001, până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani.

Pârâtul a fost disponibilizat și, ca urmare a disponibilizării, a încasat suma de 102.885.000 lei compensație. Reține instanța, că cererea formulată de reclamantă este calificată ca acțiune de stabilire valorică a pensiei, raportat la o sumă de bani fixă, asimilată veniturilor din salariu, pentru că această sumă, acordată cu titlu de compensație, deși nu are caracter stabil și continuu este dată pentru a acoperi necesitățile de trai ale salariatului disponibilizat, pe o anumită perioadă, până la găsirea unui nou loc de muncă. De aceea, titularul, care nu are un drept exclusiv asupra compensației, are obligația să contribuie, cu o parte din suma încasată, la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor săi, ori pentru asigurarea mijloacelor necesare traiului altor persoane aflate în întreținerea sa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul. În declarația de recurs nu se invocă vreun motiv de recurs, dar se formulează critici care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Arată recurentul, că obligația de întreținere se stabilește conform art. 94 alin. (1) C. fam., text care nu determină înțelesul noțiunii „mijloace” ale debitorului, dar Codul familiei se referă, în principal, la mijloacele din muncă cu caracter periodic și continuu și la alte sume care se plătesc în temeiul raporturilor de muncă, care au caracter de continuitate. Susține recurentul că, în cazul salariaților disponibilizați este supusă obligației de întreținere doar indemnizația de somaj, care are același caracter ca și venitul salarial, nu și plățile compensatorii, care au caracter personal.

Se mai susține că obligarea sa la plata unei sume globale de peste 16 milioane lei este greșită, pentru că i s-a creat o situație împovărătoare și că obligația de întreținere fiind cu execuție succesivă, stabilirea ei sub forma unei sume globale contravine scopului întreținerii, care are ca destinație acoperirea nevoilor zilnice și nu aducerea în bugetul beneficiarului a unei sume importante de bani. Recurentul arată că plătitorul compensației nu a diminuat suma plătită, deși exista la unitate hotărârea anterioară de obligare la plata pensiei, tocmai pentru faptul că nu a considerat-o venit din muncă supus obligației de întreținere. Recursul, admis în principiu prin încheierea din data de 12 februarie 2004, urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente.

Raportat la actele depuse la dosar, soluția pronunțată prin hotărârea recurată este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 94 C. fam. Recurentul are obligația legală de a-i acorda întreținere reclamantei-intimate, care este în continuarea studiilor, iar cuantumul pensiei de întreținere se determină potrivit cu nevoia reclamantei și mijloacele pârâtului-recurent. Într-adevăr, prin lege, nu este determinat înțelesul noțiunii de „mijloace” ale debitorului întreținerii, dar, în sensul art. 94 C. fam., mijloacele debitorului nu sunt limitate la veniturile din muncă cu caracter de continuitate. Aparțin acestei categorii și mijloacele asimilate veniturilor din muncă. De aceea, în ipoteza desfacerii contractului de muncă, sunt mijloace asimilate, atât indemnizația de somaj, cât și compensația acordată ca urmare a disponibilizării, care este echivalentul a mai multor salarii plătite anticipat.

Suma încasată cu titlu de compensație nu are caracter personal, așa cum susține recurentul, deoarece, prin lege, nu i s-a stabilit o destinație specială, iar conform art. 409 alin. (4) C. proc. civ., compensația acordată salariaților în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziții legale poate fi urmărită pentru obligații de întreținere și deci luată în calcul la determinarea mijloacelor materiale ale debitorului. Neîntemeiată este și susținerea recurentului că este greșită obligarea sa la plata unei sume globale și că prin acest mod de stabilire a obligației de întreținere i s-a creat o situație împovărătoare. Este, de principiu, că obligația de întreținere, fiind cu execuție succesivă, nu poate fi stabilită sub forma unei sume globale, care ar reprezenta plata anticipată a ratelor viitoare de întreținere.

În prezenta cauză însă, stabilirea obligației de întreținere la suma de 16.932.000 lei, care este echivalentul cotei legale din compensația încasată de recurent, nu constituie o plată anticipată, deoarece compensația a fost încasată fără ca unitatea plătitoare să rețină cota de 16,6% stabilită ca obligație de întreținere printr-o hotărâre anterioară. Compensația, în sumă de 102.000.000 lei, fiind încasată de recurent anterior obligării sale la plată, nu se poate reține ca fiind întemeiată nici susținerea acestuia că este pus în imposibilitate de a efectua plata, iar faptul că plătitorul compensației nu a reținut cota stabilită prin hotărârea de obligare la plata pensiei de întreținere, nu exclude compensația din noțiunea, mijloacele debitorului.

Prin urmare, se constată că soluția obligării pârâtului la plata pensiei de întreținere, stabilită prin raportarea cotei legale de 16,6% la suma încasată cu titlu de compensație, sumă inclusă în categoria, mijloace ale debitorului, este legală. Pentru considerentele arătate, se va respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul I.V. împotriva sentinței civile nr. 2145 din 4 septembrie 2003 a Judecătoriei Tulcea. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2004.