ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 10.04.2006

ÎCCJ, Decizia nr. 145/2006

HOTĂRÂRE

10.04.2006

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Decizia nr. 145/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 827/P/2004 din 16 iunie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit.

g) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraților

L.T. și D.E., judecători în cadrul Curții de Apel București, sub aspectul

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen. și neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen., la plângerea părții vătămate S.E.V.

Prin aceeași ordonanță, procurorul a dispus

disjungerea cauzei privind pe N.C. și S.N. și declinarea competenței de

soluționare a acesteia, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 249, 288 și 289 C. pen.

S-a reținut că la data de 22 noiembrie 2004, partea

vătămată S.E.V. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu faptul că soluția pronunțată în dosarul civil nr. 7766/2004, al

Curții de Apel Ploiești, este abuzivă și vădit nelegală, prin omisiunea citării

părților.

S-a mai susținut că hotărârea instanței de fond a

fost învestită cu formulă executorie, anterior soluționării căilor ordinare de

atac. Drept urmare, s-a procedat la executare silită, deși litigiul nu era

stins încă.

Examinând cauza la care se referă partea vătămată,

organul de urmărire penală a constatat că aceasta, împreună cu frații săi, P.V.L.

și G.M., au moștenit de la părinții lor, în cote egale, între altele, imobilul situat

în Târgoviște, format din teren și construcții.

Întrucât între cei trei moștenitori au intervenit

neînțelegeri cu privire la imobil, S.E.V. a solicitat instanței de judecată,

ieșirea din indiviziune, prin atribuirea în favoarea sa, a bunului indiviz.

Prin sentința nr. 1549 din 8 mai 2003, Judecătoria

Târgoviște a admis acțiunea reclamantei, a atribuit acesteia, în natură,

imobilul și a obligat-o la plata sultelor către comoștenitori.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a

declarat apel, criticile privind cuantumul sultelor, apreciat ca fiind mult

prea mare.

Prin decizia nr. 2648 din 19 octombrie 2004, Curtea

de Apel Ploiești a anulat apelul, ca netimbrat.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost

admis, reținându-se soluționarea cauzei, pe excepția de netimbrare, deși

procedura de citare nu fusese legal îndeplinită cu părțile.

Cauza a fost trimisă la Tribunalul Dâmbovița, în vederea rejudecării apelului.

Anterior casării deciziei pronunțate în apel,

sentința a fost învestită cu formulă executorie, la cererea pârâților,

comoștenitori, creditori pentru sumele reprezentând sulte.

Imobilul a fost scos la licitație publică, prin

Biroul executorului judecătoresc D.M. și a fost adjudecat, la data de 18

noiembrie 2004, de către B.M.

Constatând această situație, partea vătămată S.E.V. a

formulat atât acțiuni civile (cerere de ordonanță președințială, contestație la

executare), cât și plângeri penale, pe calea cărora a criticat legalitatea

ordonanței de adjudecare, activitatea executorului judecătoresc, a

magistraților care au soluționat cauzele civile în care a avut calitatea de

parte și a altor angajați ai instanțelor.

Examinând toate cauzele privind situația juridică a

imobilului în litigiu, procurorul a constatat că singura hotărâre greșită este

decizia Curții de Apel Ploiești, prin care apelul declarat de reclamantă

împotriva hotărârii primei instanțe a fost anulat ca netimbrat, întrucât din

dosar rezultă cert că părțile nu au fost citate pentru termenul fixat pentru

judecarea căii de atac exercitate.

În conținutul deciziei s-a consemnat lipsa părților,

dar în practica s-a făcut mențiunea îndeplinirii legale a procedurii de citare.

Pe de altă parte, numerotarea dosarului prezintă

discontinuitate.

Este cert, însă, că nu au fost sustrase procesele-verbale

de comunicare a citațiilor, întrucât acestea nu au fost emise.

Din ansamblul verificărilor efectuate nu a rezultat,

însă, că magistrații care au format completul de judecată, ar fi acționat cu

știință, în sensul încălcării atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, în lipsa unor dovezi indubitabile în

acest sens, în sarcina magistraților nu se poate reține comiterea infracțiunii

de abuz în serviciu contra intereselor persoanei.

Se poate presupune că judecătorii apelului nu au

verificat personal referatul grefierului de ședință, ceea ce apare ca o

încălcare din culpă a atribuțiilor de serviciu.

În raport cu situația expusă, procurorul a apreciat

că nu se poate reține nici comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu,

nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia, cu referire la lipsa

efectelor juridice concrete asupra intereselor legale ale persoanei.

Astfel, persoana vătămată a susținut că drepturile

sale asupra imobilului au fost lezate prin aceea că apelul a fost anulat ca

netimbrat.

Or, fiind declarat cu depășirea termenului prevăzut

de legea procesual-civilă, apelul nu era admisibil.

Pe de altă parte, criticile privind necunoașterea

faptului pronunțării hotărârii și citarea acesteia la o adresă greșită, nu sunt

confirmate de actele dosarului, din care rezultă neindicarea altei adrese

pentru comunicarea hotărârii și citare.

Este adevărat că cererea de chemare în judecată a

fost redactată de un avocat, care a susținut și cauza.

Drept urmare, eventuala indicare greșită a adresei în

cerere nu este imputabilă instanței, sentința fiind comunicată la singura

adresă cunoscută a reclamantei.

De altfel, prin cererea de apel nu s-a cerut

repunerea în termen, pentru aceste motive, ci s-au formulat exclusiv critici

privind fondul cauzei.

În fine, declanșarea procedurii executării silite, în

condițiile date, nu este urmarea anulării apelului, ca netimbrat, ci a

neexercitării în termen a căilor de atac.

Prin rezoluția nr. 11959/276/N/2005 din 25 iulie

2005, plângerea petentei împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale

a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată,

confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta S.E.V. a formulat plângere,

întemeiată pe art. 278

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 42 din 24 ianuarie 2006, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

în raport cu probatoriul administrat în cauză, nu s-a constatat că magistrații

reclamați se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu, întrucât în cauză nu

s-a dovedit intenția de a săvârși o faptă penală.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta S.E.V. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac.

La termen, petenta a depus motivele recursului,

criticile privind:

- necitarea tuturor părților implicate, cu referire

la expertul tehnic S.G., executorul judecătoresc D.M., procurorul S.E.A. și

procurorul D.G.;

- reținerea eronată a temeiniciei și legalității

rezoluției, în raport cu materialul probator administrat, din care rezultă

judecarea cauzei civile, cu încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ.;

- neexaminarea dosarului, din care rezultă că soluția

cauzei civile, în etapa procesuală a apelului, este rezultatul unui aranjament;

- nu a fost examinat dosarul de urmărire penală

privind pe executorul judecătoresc, care confirmă realitatea aranjamentului

menționat.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost

incriminată „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă, cu

intenție, a atribuțiilor de serviciu. Totodată, prin raportare la tardivitatea

apelului declarat de petentă în cauza civilă și indicarea eronată a

domiciliului acesteia de către apărătorul ales, nici producerea consecințelor

prevăzute de art. 249 C. pen., nu se poate reține, așa cum în mod întemeiat a

reținut organul de urmărire penală.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat, în așa fel încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii, cu

a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se neîntrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire

penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească, cu

referire la decizia pronunțată în apel în cauza civilă privind-o pe petenta S.E.V.,

poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac

legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor

legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat, a probelor administrate în cauză ori

a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a

acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la

neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de

petentă în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a

recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, erorile jurisdicționale și de procedură

reclamate nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac,

pe această cale.

Este de reținut în acest sens, că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea

constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea

pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul

constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca

inadmisibil în condițiile statului de drept.

Așadar, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l

prejudicia pe petent, respectiv a urmării în cazul infracțiunii de neglijență

în serviciu și, constatând că aceste împrejurări nu sunt probate în cauză, organul

de urmărire penală a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul

a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea și sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea

menționată, nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că

s-au încălcat normele Codului de procedură civilă.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată,

în condițiile art. 278

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu sau

a infracțiunii de neglijență în serviciu de către magistrații menționați de

petentă, așa încât simplele afirmații ale acesteia, în sensul întrunirii

elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., respectiv art. 249 din același cod, nesusținute de materialul probator administrat, nu

au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurenta-petentă S.E.V. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.