ÎCCJ, Decizia nr. 145/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin ordonanța nr. 827/P/2004 din 16 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraților L.T. și D.E., judecători în cadrul Curții de Apel București, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen., la plângerea părții vătămate S.E.V. Prin aceeași ordonanță, procurorul a dispus disjungerea cauzei privind pe N.C.

și S.N. și declinarea competenței de soluționare a acesteia, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 249, 288 și 289 C. pen. S-a reținut că la data de 22 noiembrie 2004, partea vătămată S.E.V. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu faptul că soluția pronunțată în dosarul civil nr. 7766/2004, al Curții de Apel Ploiești, este abuzivă și vădit nelegală, prin omisiunea citării părților. S-a mai susținut că hotărârea instanței de fond a fost învestită cu formulă executorie, anterior soluționării căilor ordinare de atac. Drept urmare, s-a procedat la executare silită, deși litigiul nu era stins încă.

Examinând cauza la care se referă partea vătămată, organul de urmărire penală a constatat că aceasta, împreună cu frații săi, P.V.L. și G.M., au moștenit de la părinții lor, în cote egale, între altele, imobilul situat în Târgoviște, format din teren și construcții. Întrucât între cei trei moștenitori au intervenit neînțelegeri cu privire la imobil, S.E.V. a solicitat instanței de judecată, ieșirea din indiviziune, prin atribuirea în favoarea sa, a bunului indiviz. Prin sentința nr. 1549 din 8 mai 2003, Judecătoria Târgoviște a admis acțiunea reclamantei, a atribuit acesteia, în natură, imobilul și a obligat-o la plata sultelor către comoștenitori. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat apel, criticile privind cuantumul sultelor, apreciat ca fiind mult prea mare.

Prin decizia nr. 2648 din 19 octombrie 2004, Curtea de Apel Ploiești a anulat apelul, ca netimbrat. Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost admis, reținându-se soluționarea cauzei, pe excepția de netimbrare, deși procedura de citare nu fusese legal îndeplinită cu părțile. Cauza a fost trimisă la Tribunalul Dâmbovița, în vederea rejudecării apelului. Anterior casării deciziei pronunțate în apel, sentința a fost învestită cu formulă executorie, la cererea pârâților, comoștenitori, creditori pentru sumele reprezentând sulte. Imobilul a fost scos la licitație publică, prin Biroul executorului judecătoresc D.M. și a fost adjudecat, la data de 18 noiembrie 2004, de către B.M. Constatând această situație, partea vătămată S.E.V.

a formulat atât acțiuni civile (cerere de ordonanță președințială, contestație la executare), cât și plângeri penale, pe calea cărora a criticat legalitatea ordonanței de adjudecare, activitatea executorului judecătoresc, a magistraților care au soluționat cauzele civile în care a avut calitatea de parte și a altor angajați ai instanțelor. Examinând toate cauzele privind situația juridică a imobilului în litigiu, procurorul a constatat că singura hotărâre greșită este decizia Curții de Apel Ploiești, prin care apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe a fost anulat ca netimbrat, întrucât din dosar rezultă cert că părțile nu au fost citate pentru termenul fixat pentru judecarea căii de atac exercitate.

În conținutul deciziei s-a consemnat lipsa părților, dar în practica s-a făcut mențiunea îndeplinirii legale a procedurii de citare. Pe de altă parte, numerotarea dosarului prezintă discontinuitate. Este cert, însă, că nu au fost sustrase procesele-verbale de comunicare a citațiilor, întrucât acestea nu au fost emise. Din ansamblul verificărilor efectuate nu a rezultat, însă, că magistrații care au format completul de judecată, ar fi acționat cu știință, în sensul încălcării atribuțiilor de serviciu. Drept urmare, în lipsa unor dovezi indubitabile în acest sens, în sarcina magistraților nu se poate reține comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei. Se poate presupune că judecătorii apelului nu au verificat personal referatul grefierului de ședință, ceea ce apare ca o încălcare din culpă a atribuțiilor de serviciu.

În raport cu situația expusă, procurorul a apreciat că nu se poate reține nici comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia, cu referire la lipsa efectelor juridice concrete asupra intereselor legale ale persoanei. Astfel, persoana vătămată a susținut că drepturile sale asupra imobilului au fost lezate prin aceea că apelul a fost anulat ca netimbrat. Or, fiind declarat cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-civilă, apelul nu era admisibil. Pe de altă parte, criticile privind necunoașterea faptului pronunțării hotărârii și citarea acesteia la o adresă greșită, nu sunt confirmate de actele dosarului, din care rezultă neindicarea altei adrese pentru comunicarea hotărârii și citare.

Este adevărat că cererea de chemare în judecată a fost redactată de un avocat, care a susținut și cauza. Drept urmare, eventuala indicare greșită a adresei în cerere nu este imputabilă instanței, sentința fiind comunicată la singura adresă cunoscută a reclamantei. De altfel, prin cererea de apel nu s-a cerut repunerea în termen, pentru aceste motive, ci s-au formulat exclusiv critici privind fondul cauzei. În fine, declanșarea procedurii executării silite, în condițiile date, nu este urmarea anulării apelului, ca netimbrat, ci a neexercitării în termen a căilor de atac. Prin rezoluția nr. 11959/276/N/2005 din 25 iulie 2005, plângerea petentei împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta S.E.V. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 42 din 24 ianuarie 2006, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în raport cu probatoriul administrat în cauză, nu s-a constatat că magistrații reclamați se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu, întrucât în cauză nu s-a dovedit intenția de a săvârși o faptă penală. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta S.E.V. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac.

La termen, petenta a depus motivele recursului, criticile privind: - necitarea tuturor părților implicate, cu referire la expertul tehnic S.G., executorul judecătoresc D.M., procurorul S.E.A. și procurorul D.G.; - reținerea eronată a temeiniciei și legalității rezoluției, în raport cu materialul probator administrat, din care rezultă judecarea cauzei civile, cu încălcarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ.; - neexaminarea dosarului, din care rezultă că soluția cauzei civile, în etapa procesuală a apelului, este rezultatul unui aranjament; - nu a fost examinat dosarul de urmărire penală privind pe executorul judecătoresc, care confirmă realitatea aranjamentului menționat. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost incriminată „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă, cu intenție, a atribuțiilor de serviciu. Totodată, prin raportare la tardivitatea apelului declarat de petentă în cauza civilă și indicarea eronată a domiciliului acesteia de către apărătorul ales, nici producerea consecințelor prevăzute de art. 249 C. pen., nu se poate reține, așa cum în mod întemeiat a reținut organul de urmărire penală. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat, în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii, cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească, cu referire la decizia pronunțată în apel în cauza civilă privind-o pe petenta S.E.V., poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor. Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat, a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petentă în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, erorile jurisdicționale și de procedură reclamate nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens, că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent, respectiv a urmării în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu și, constatând că aceste împrejurări nu sunt probate în cauză, organul de urmărire penală a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată, nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-au încălcat normele Codului de procedură civilă. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu sau a infracțiunii de neglijență în serviciu de către magistrații menționați de petentă, așa încât simplele afirmații ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., respectiv art. 249 din același cod, nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta-petentă S.E.V. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta S.E.V. împotriva sentinței nr. 42 din 24 ianuarie 2006, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 18678/1/2005. Obligă recurenta menționată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.