ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4256/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 641, pronunțată la

8 septembrie 1999 de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 225/1999, s-a admis în

parte acțiunea reclamantei SC E. SA București, sucursala de distribuție Deva,

iar pârâta SC H. SA București, sucursala Râul Mare Retezat, a fost obligată la

plata sumei de 509.404.000 lei majorări de tarif și la 13.359.040 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, că pârâta datorează

suma la care a fost obligată cu titlu de majorări de tarifare de 0,2%, potrivit

art. 93 din Regulamentul de furnizare a energiei, aprobat prin H.G. nr. 236/1993,

dar că nu datorează și penalitățile de întârziere, pretinse de reclamantă pe

perioada martie 1995 – septembrie 1996.

Împotriva sentinței au declarat apel

ambele părți, reclamanta criticând-o pentru nelegalitate în partea care

privește neacordarea în totalitate a majorărilor de tarif, solicitate prin

acțiune, cât și a penalităților de întârziere.

La rândul său, pârâta, prin apelul

declarat împotriva aceleiași sentințe, a considerat că a fost greșit obligată

la plata majorărilor de întârziere.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

decizia nr. 267 din 17 martie 2000, a admis apelul pârâtei și a modificat

sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, pe considerentul că

părțile au convenit încă din anul 1995, ca modalitate de stingere a

obligațiilor reciproce, compensarea acestora.

Aprobarea compensării, a mai reținut

curtea de apel, s-a obținut prin hotărârea nr. 19 din 3 iulie 1995 a

Consiliului de Administrație a R.E.N.E.L. București, care a cerut tuturor

filialelor să nu includă în ordinele de compensare penalități pentru neplata la

termen a debitelor.

S-a apreciat că reclamanta a

achiesat la acest mod de stingere a obligațiilor și că voința părților, de a

compensa datoria principală, dar și obligațiile accesorii, reciproce, a

rezultat din conduita acestora, din modul de întocmire a facturilor și a

ordinelor de plată.

Pentru aceleași considerente, apelul

reclamantei a fost respins.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel a declarat recurs SC E. SA, sucursala de distribuție Deva, prin care a

invocat prevederile art. 304 pct. 7, 9, 10, 11 C. proc. civ., fără să

argumenteze fiecare motiv separat, așa cum dispune art. 303 C. proc. civ.

În esență, recurenta a invocat:

- nemotivarea respingerii apelului

său;

- interpretarea greșită a

conținutului adresei nr. 41/825/1995, care nu-i este opozabilă pentru că nu a

fost semnată de reprezentanții săi legali;

- adresele nr. 929 din 21 decembrie

1995 și nr. 6666 din 19 iulie 1994 nu-i sunt opozabile și nu reprezintă o

renunțare la penalități de întârziere;

- dacă se admite că adresa nr. 6666/1994

vizează obligația de a nu calcula penalități, nu același lucru se poate admite

în legătură cu majorările de întârziere;

- compensările priveau numai

principalii furnizori de combustibil, echipamente și lucrări de C+M.

Față de aceste critici, recurenta a

considerat că acțiunea este întemeiată în tot sau cel puțin pentru 509.404.000

lei, așa cum a stabilit expertiza contabilă.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prima critică, ce vizează

nemotivarea respingerii apelului reclamantei recurente, este nefondată,

întrucât, din considerentele deciziei, rezultă că au fost examinate

înscrisurile aflate la dosar, care au fundamentat concluzia referitoare la

stingerea obligației de plată prin compensare.

Considerentele deciziei criticate de

recurentă conțin motivele care au determinat instanța să pronunțe soluția de

respingere a apelului său, redarea sintetică, prin trimitere la dezlegarea

apelului pârâtei, pentru aceleași considerente, fiind suficientă, întrucât

motivarea deciziei nu este o problemă de volum, ci una de conținut.

Și critica referitoare la

interpretarea greșită a înscrisurilor aflate la dosarul de fond, la care face

trimitere recurenta este nefondată, întrucât adresele nr. 41/825/1995,

929/1995, și nr. 6666 din 19 aprilie 1994, precum și Hotărârea nr. 19/1995 a

Consiliului de Administrație, împreună cu expertiza la care au fost anexate procesele-verbale

de compensare și ordinele de compensare, potrivit procedurii, agreate de

recurentă, referitoare la stingerea obligațiilor reciproce, au dus la concluzia

corectă că, odată cu obligația principală, stinsă prin acest procedeu, s-au

stins orice alte obligații.

De altfel, această modalitate de

stingere a obligațiilor reciproce s-a adoptat și în continuare, după perioada

în litigiu, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de recurs și a

fost inițiată de R.E.N.E.L.

În ce privește adresa nr. 41/825/1995,

pe care recurenta nu o consideră probă în favoarea compensării datoriilor,

Curtea reține că aceasta dovedește refuzul F.R.E. –urilor de a iniția și semna

procesele verbale de compensare, conform hotărârii nr. 19/1995 a R.E.N.E.L.,

situație care a influențat momentul stingerii obligațiilor.

Din hotărârea nr. 19/1995, rezultă

că s-a luat de către Consiliul de Administrație al R.E.N.E.L, măsura

compensării datoriilor reciproce față de executanții lucrărilor de construcții

montaj, cu datoriile acestora, provenind din consumul de energie termică și

electrică, și că această măsură privește atât creanțe și datoria centralei R.E.N.E.L,

cât și creanțele și datoriile subunităților sale.

Această modalitate de stingere a

obligațiilor pentru care a optat R.E.N.E.L., așa cum rezultă din actele

dosarului, se explică prin faptul că gestiona distribuția prin S.D.E. Deva a

energiei electrice livrate sucursalei Râul Mare Retezat, cât și lucrările de

construcții montaj efectuate de intimata SC H. pentru filiala Electrocentrale

Hațeg.

Așadar, recurenta nu poate invoca

propria culpă de a nu fi respectat procedura compensării, chiar dacă

operațiunile s-au efectuat prin unitățile subordonate.

Din lucrările expertizei și din

răspunsul la obiecțiuni, rezultă că achitarea facturilor de energie s-a făcut

prin compensare, care a fost realizată în două modalități, și anume: fie cu

procese-verbale de compensare până la 1 aprilie 1996, precum și cu ordine de

compensare pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 1996 – 30 septembrie 1996.

Data compensării, în mod corect, s-a apreciat ca fiind data semnării

proceselor-verbale de compensare sau data înscrisă în procesele verbale de

predare-primire a ordinelor.

În fine, compensările, așa cum a

stabilit, de altfel, și expertiza și cum rezultă din ordinele și procesele-verbale,

anexate la raportul de expertiză, au avut loc fără nici o rezervă în ce

privește stingerea obligațiilor, așa încât orice alte cereri ulterioare, legate

de debitele stinse, sunt nefondate.

De altfel, pentru plata

penalităților de întârziere, dacă s-ar admite ipotetic susținerea recurentei,

trebuia dovedită clauza penală inserată în convenții, iar pentru majorările de

întârziere, solicitate în subsidiar de recurentă, era necesar să se dovedească

împrejurarea că întârzierea, în efectuarea și finalizarea procedurii de

compensare, s-a datorat culpei intimatei.

În acest sens, raportul de expertiză

la obiectivul nr. 5 stabilește că valoarea majorărilor este, în alți termeni,

determinată de nerecunoașterea ulterioară de către F.R.E. Deva a compensărilor

efectuate și de nerespectarea pct. 8 din Normele metodologice privind procedura

compensării.

Nefiind întrunite cerințele

motivelor de casare invocate, Curtea va respinge, potrivit art. 312 C. proc.

civ., recursul reclamantei și va păstra, ca legală și temeinică, decizia

pronunțată de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuție Deva, împotriva deciziei nr. 267

din 17 martie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 noiembrie 2003.