ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4256/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 641, pronunțată la 8 septembrie 1999 de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 225/1999, s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC E. SA București, sucursala de distribuție Deva, iar pârâta SC H. SA București, sucursala Râul Mare Retezat, a fost obligată la plata sumei de 509.404.000 lei majorări de tarif și la 13.359.040 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, că pârâta datorează suma la care a fost obligată cu titlu de majorări de tarifare de 0,2%, potrivit art. 93 din Regulamentul de furnizare a energiei, aprobat prin H.G.

nr. 236/1993, dar că nu datorează și penalitățile de întârziere, pretinse de reclamantă pe perioada martie 1995 – septembrie 1996. Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți, reclamanta criticând-o pentru nelegalitate în partea care privește neacordarea în totalitate a majorărilor de tarif, solicitate prin acțiune, cât și a penalităților de întârziere. La rândul său, pârâta, prin apelul declarat împotriva aceleiași sentințe, a considerat că a fost greșit obligată la plata majorărilor de întârziere. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 267 din 17 martie 2000, a admis apelul pârâtei și a modificat sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, pe considerentul că părțile au convenit încă din anul 1995, ca modalitate de stingere a obligațiilor reciproce, compensarea acestora.

Aprobarea compensării, a mai reținut curtea de apel, s-a obținut prin hotărârea nr. 19 din 3 iulie 1995 a Consiliului de Administrație a R.E.N.E.L. București, care a cerut tuturor filialelor să nu includă în ordinele de compensare penalități pentru neplata la termen a debitelor. S-a apreciat că reclamanta a achiesat la acest mod de stingere a obligațiilor și că voința părților, de a compensa datoria principală, dar și obligațiile accesorii, reciproce, a rezultat din conduita acestora, din modul de întocmire a facturilor și a ordinelor de plată. Pentru aceleași considerente, apelul reclamantei a fost respins. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs SC E. SA, sucursala de distribuție Deva, prin care a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 9, 10, 11 C. proc.

civ., fără să argumenteze fiecare motiv separat, așa cum dispune art. 303 C. proc. civ. În esență, recurenta a invocat: - nemotivarea respingerii apelului său; - interpretarea greșită a conținutului adresei nr. 41/825/1995, care nu-i este opozabilă pentru că nu a fost semnată de reprezentanții săi legali; - adresele nr. 929 din 21 decembrie 1995 și nr. 6666 din 19 iulie 1994 nu-i sunt opozabile și nu reprezintă o renunțare la penalități de întârziere; - dacă se admite că adresa nr. 6666/1994 vizează obligația de a nu calcula penalități, nu același lucru se poate admite în legătură cu majorările de întârziere; - compensările priveau numai principalii furnizori de combustibil, echipamente și lucrări de C+M.

Față de aceste critici, recurenta a considerat că acțiunea este întemeiată în tot sau cel puțin pentru 509.404.000 lei, așa cum a stabilit expertiza contabilă. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică, ce vizează nemotivarea respingerii apelului reclamantei recurente, este nefondată, întrucât, din considerentele deciziei, rezultă că au fost examinate înscrisurile aflate la dosar, care au fundamentat concluzia referitoare la stingerea obligației de plată prin compensare. Considerentele deciziei criticate de recurentă conțin motivele care au determinat instanța să pronunțe soluția de respingere a apelului său, redarea sintetică, prin trimitere la dezlegarea apelului pârâtei, pentru aceleași considerente, fiind suficientă, întrucât motivarea deciziei nu este o problemă de volum, ci una de conținut.

Și critica referitoare la interpretarea greșită a înscrisurilor aflate la dosarul de fond, la care face trimitere recurenta este nefondată, întrucât adresele nr. 41/825/1995, 929/1995, și nr. 6666 din 19 aprilie 1994, precum și Hotărârea nr. 19/1995 a Consiliului de Administrație, împreună cu expertiza la care au fost anexate procesele-verbale de compensare și ordinele de compensare, potrivit procedurii, agreate de recurentă, referitoare la stingerea obligațiilor reciproce, au dus la concluzia corectă că, odată cu obligația principală, stinsă prin acest procedeu, s-au stins orice alte obligații. De altfel, această modalitate de stingere a obligațiilor reciproce s-a adoptat și în continuare, după perioada în litigiu, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de recurs și a fost inițiată de R.E.N.E.L.

În ce privește adresa nr. 41/825/1995, pe care recurenta nu o consideră probă în favoarea compensării datoriilor, Curtea reține că aceasta dovedește refuzul F.R.E. –urilor de a iniția și semna procesele verbale de compensare, conform hotărârii nr. 19/1995 a R.E.N.E.L., situație care a influențat momentul stingerii obligațiilor. Din hotărârea nr. 19/1995, rezultă că s-a luat de către Consiliul de Administrație al R.E.N.E.L, măsura compensării datoriilor reciproce față de executanții lucrărilor de construcții montaj, cu datoriile acestora, provenind din consumul de energie termică și electrică, și că această măsură privește atât creanțe și datoria centralei R.E.N.E.L, cât și creanțele și datoriile subunităților sale.

Această modalitate de stingere a obligațiilor pentru care a optat R.E.N.E.L., așa cum rezultă din actele dosarului, se explică prin faptul că gestiona distribuția prin S.D.E. Deva a energiei electrice livrate sucursalei Râul Mare Retezat, cât și lucrările de construcții montaj efectuate de intimata SC H. pentru filiala Electrocentrale Hațeg. Așadar, recurenta nu poate invoca propria culpă de a nu fi respectat procedura compensării, chiar dacă operațiunile s-au efectuat prin unitățile subordonate.

Din lucrările expertizei și din răspunsul la obiecțiuni, rezultă că achitarea facturilor de energie s-a făcut prin compensare, care a fost realizată în două modalități, și anume: fie cu procese-verbale de compensare până la 1 aprilie 1996, precum și cu ordine de compensare pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 1996 – 30 septembrie 1996. Data compensării, în mod corect, s-a apreciat ca fiind data semnării proceselor-verbale de compensare sau data înscrisă în procesele verbale de predare-primire a ordinelor. În fine, compensările, așa cum a stabilit, de altfel, și expertiza și cum rezultă din ordinele și procesele-verbale, anexate la raportul de expertiză, au avut loc fără nici o rezervă în ce privește stingerea obligațiilor, așa încât orice alte cereri ulterioare, legate de debitele stinse, sunt nefondate.

De altfel, pentru plata penalităților de întârziere, dacă s-ar admite ipotetic susținerea recurentei, trebuia dovedită clauza penală inserată în convenții, iar pentru majorările de întârziere, solicitate în subsidiar de recurentă, era necesar să se dovedească împrejurarea că întârzierea, în efectuarea și finalizarea procedurii de compensare, s-a datorat culpei intimatei. În acest sens, raportul de expertiză la obiectivul nr. 5 stabilește că valoarea majorărilor este, în alți termeni, determinată de nerecunoașterea ulterioară de către F.R.E. Deva a compensărilor efectuate și de nerespectarea pct. 8 din Normele metodologice privind procedura compensării. Nefiind întrunite cerințele motivelor de casare invocate, Curtea va respinge, potrivit art. 312 C. proc.

civ., recursul reclamantei și va păstra, ca legală și temeinică, decizia pronunțată de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuție Deva, împotriva deciziei nr. 267 din 17 martie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2003.