ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2971/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 octombrie 2000, reclamanta SC E. SA București – S.D.F.E.E. Deva a chemat în judecată pe pârâta C.N.H. – E.M. Livezeni pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 122.132.145 lei, cu titlu de majorări tarifare de 0,2% la facturile de energie electrică, plus cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta susține că, în baza contractului nr. 46/1996, a livrat pârâtei energie electrică, pe care aceasta a plătit-o cu întârziere, fapt pentru care datorează majorări tarifare, conform art. 17 din contract. Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 143/CA din 24 ianuarie 2001, a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 969 și 1087 C. civ., pârâta va fi obligată să plătească reclamantei majorările tarifare pretinse prin acțiune, întrucât aceasta a depășit termenele contractuale de plată, respectiv, de 10 zile de la înregistrarea facturii la consumator, nefiind primită apărarea pârâtei că nu datorează majorările de tarif, întrucât obligațiile au fost stinse prin compensare. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, susținând că facturile s-au primit cu întârziere de 10 – 11 zile de la data emiterii acestora, că modalitatea de plată fiind „compensarea”, obligația unității era doar acceptarea acestora la plată prin întocmirea proceselor-verbale de compensare și trimiterea acestora următorului agent economic și că declanșarea procedurii de compensare reprezintă momentul plății.

Mai susține apelanta – pârâtă că reclamanta fiind de acord cu plata prin compensare, unitatea pârâtă, acceptând în termenul legal, de 10 zile, procesele-verbale de compensare, consideră nelegală obligarea sa la plata majorărilor de întârziere, cu excepția facturii nr. 7140309 din 1 septembrie 1997, unde procesul-verbal de compensare a fost întocmit cu 4 zile întârziere (1 septembrie 1997, data facturii, și 24 septembrie 1997, data procesului-verbal de compensare) considerând legală obligarea doar la plata sumei de 9.240.024 lei. Apelul declarat de pârâtă, împotriva acestei hotărâri, a fost admis, ca fondat, de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, care, prin decizia nr. 690 A din 14 septembrie 2001, schimbă în parte sentința apelată, în sensul că obligă pârâta la 9.240.024 lei majorări de întârziere – tarifare, la 795.000 cheltuieli de judecată în fond, precum și la 3.649.463 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că părțile au fost de acord ca plata să se stingă prin compensare, conform metodologiei din Normele privind decontarea prin compensare, pârâta respectând prevederile art. 3 și 4 din aceste reglementări, solicitând emiterea ordinelor de compensare (O.C.) până în 10 ale fiecărei luni și apoi a transmis intermediarilor ordinul de compensare, faptul că acesta nu a ajuns la reclamantă în termenul contractual nu este imputabil pârâtei, ci intermediarilor, iar reclamanta, prin emiterea O.C., a fost de acord cu această modalitate de stingere a creanței. Așa fiind, instanța de apel a reținut culpa pârâtei-apelante doar la inițierea procedurii de compensare pentru factura nr. 714.03.09 din 1 septembrie 1997, reducând cuantumul majorărilor tarifare la 9.240.024 lei și a cheltuielilor de timbru aferente acestor pretenții.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat, reclamanta SC E. SA București - S.D.F.E.E. – Deva, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit, fără a exista nici o probă în acest sens, situația de fapt, prezentată în procesele-verbale de compensare depuse la dosar de pârâtă, fapt ce nu are nici o relevanță juridică, fiind acte unilaterale emise doar de pârâtă, în condițiile în care, după 1 aprilie 1996, compensările nu se mai fac pe bază de procese-verbale de compensare, iar la dosar nu există nici o dovadă privind acordul părților pentru stingerea creanțelor prin compensare. În consecință, în temeiul art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat și menținerea sentinței nr. 143/2001 a Tribunalului Hunedoara, ca temeinică și legală. Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei, rezultă că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză, instanța de fond soluționând corect acțiunea reclamantei pentru majorările tarifare aferente celor 4 facturi achitate, cu întârziere de pârâtă.

De altfel, din probele de la dosarul de fond rezultă, fără echivoc, că pârâta a recunoscut valoarea facturilor achitate cu întârziere, data înregistrării acestora la consumator, data achitării, cuantumul de majorare de 0,2%, aceleași date ca în tabelul prezentat de reclamantă în acțiune, dar a considerat, ca „inoportună”, obligarea la plata unor penalități de întârziere calculate de la „data emiterii facturii” și nu de la data înregistrării acestora la consumator. Or, potrivit art. 17 din contract, rezultă foarte clar că, „pentru neachitarea facturii emise de furnizor în termen de 10 zile de la data înregistrării facturii la consumator, se percepe o majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din prima zi a emiterii facturii și până la achitarea ei”.

În mod corect a interpretat această prevedere contractuală instanța de fond și, conform dispozițiilor art. 969 C. civ., potrivit căreia „convențiile legal încheiate au putere de lege pentru părți”, a admis acțiunea reclamantei. Apărarea pârâtei, că datoria a fost stinsă prin procese-verbale de compensare, pe care le-a formulat în termenul legal de 10 zile, a fost reținută ca fiind întemeiată de către instanța de apel, fără a avea la bază un suport probator și legal, deoarece, prin Normele metodologice privind decontarea prin compensare a obligațiilor de plată înregistrate la R.E.N.E.L., începând cu 1 aprilie 1996, compensările se vor efectua într-o succesiune de proceduri, iar documentul utilizat este ordinul de compensare, care circulă, în format original, de la emitentul R.E.N.E.L.

la beneficiar (R.A. H.), iar de la aceasta la intermediarii agreați de către beneficiar, între intermediari, precum și între ultimul intermediar și filiala de rețele electrice și se reîntoarce la R.E.N.E.L. Operația de lichidare a datoriei cu suma acceptată prin ordinul de constatare se face de emitent, beneficiar, intermediari și, respectiv, filialele R.E.N.E.L., la datele la care au avut loc predarea – primire ordinului de constatare. Așa fiind, susținerea pârâtei că nu ar datora majorări tarifare, ca urmare a faptului că plata facturilor s-a făcut prin compensare, depunând la dosar procese-verbale de compensare, acte unilaterale, care nu au nici o relevanță judiciară față de procedura legală menționată mai sus, nu are nici un temei legal, întrucât, indiferent de modalitatea de plată aleasă de debitor, întârzierea la plată se sancționează potrivit prevederilor contractuale.

De asemenea, instanța de apel, în motivarea soluției, se bazează pe susțineri fără temei legal și probator, în sensul că părțile au fost de acord ca plata să se stingă prin compensare, și că pârâta-apelantă nu are nici o culpă în inițierea acestei proceduri și în faptul că intermediarii nu și-au îndeplinit obligația transmiterii pe mai departe, a ordinului de constatare. Din contractul de furnizare a energiei electrice și din probele de la dosar, nu rezultă că părțile să fie convenit în mod expres la stingerea obligațiilor de plată a majorărilor tarifare, în cazul în care prețul energiei electrice s-a achitat cu întârziere. În consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica decizia atacată, în sensul că respinge apelul pârâtei E.M.

Livezeni – Petroșani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E. SA București – S.D.F.E.E. Deva. Modifică decizia nr. 690 din 14 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, în sensul că respinge apelul pârâtei, E.M. Livezeni – Petroșani. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2003.