ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2971/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 7 octombrie 2000,

reclamanta SC E. SA București – S.D.F.E.E. Deva a chemat în judecată pe pârâta

C.N.H. – E.M. Livezeni pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie

obligată la plata sumei de 122.132.145 lei, cu titlu de majorări tarifare de

0,2% la facturile de energie electrică, plus cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta

susține că, în baza contractului nr. 46/1996, a livrat pârâtei energie

electrică, pe care aceasta a plătit-o cu întârziere, fapt pentru care datorează

majorări tarifare, conform art. 17 din contract.

Tribunalul Hunedoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 143/CA din

24 ianuarie 2001, a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că, potrivit art. 969 și 1087 C. civ., pârâta va fi

obligată să plătească reclamantei majorările tarifare pretinse prin acțiune,

întrucât aceasta a depășit termenele contractuale de plată, respectiv, de 10

zile de la înregistrarea facturii la consumator, nefiind primită apărarea

pârâtei că nu datorează majorările de tarif, întrucât obligațiile au fost

stinse prin compensare.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta, susținând că facturile s-au primit cu întârziere de 10 –

11 zile de la data emiterii acestora, că modalitatea de plată fiind

„compensarea”, obligația unității era doar acceptarea acestora la plată prin

întocmirea proceselor-verbale de compensare și trimiterea acestora următorului

agent economic și că declanșarea procedurii de compensare reprezintă momentul

plății.

Mai susține apelanta – pârâtă că

reclamanta fiind de acord cu plata prin compensare, unitatea pârâtă, acceptând

în termenul legal, de 10 zile, procesele-verbale de compensare, consideră

nelegală obligarea sa la plata majorărilor de întârziere, cu excepția facturii nr.

7140309 din 1 septembrie 1997, unde procesul-verbal de compensare a fost

întocmit cu 4 zile întârziere (1 septembrie 1997, data facturii, și 24

septembrie 1997, data procesului-verbal de compensare) considerând legală

obligarea doar la plata sumei de 9.240.024 lei.

Apelul declarat de pârâtă, împotriva

acestei hotărâri, a fost admis, ca fondat, de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, care, prin decizia nr. 690 A din 14

septembrie 2001, schimbă în parte sentința apelată, în sensul că obligă pârâta

la 9.240.024 lei majorări de întârziere – tarifare, la 795.000 cheltuieli de

judecată în fond, precum și la 3.649.463 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că părțile au fost de acord ca plata să se stingă

prin compensare, conform metodologiei din Normele privind decontarea prin

compensare, pârâta respectând prevederile art. 3 și 4 din aceste reglementări,

solicitând emiterea ordinelor de compensare (O.C.) până în 10 ale fiecărei luni

și apoi a transmis intermediarilor ordinul de compensare, faptul că acesta nu a

ajuns la reclamantă în termenul contractual nu este imputabil pârâtei, ci

intermediarilor, iar reclamanta, prin emiterea O.C., a fost de acord cu această

modalitate de stingere a creanței.

Așa fiind, instanța de apel a

reținut culpa pârâtei-apelante doar la inițierea procedurii de compensare

pentru factura nr. 714.03.09 din 1 septembrie 1997, reducând cuantumul

majorărilor tarifare la 9.240.024 lei și a cheltuielilor de timbru aferente

acestor pretenții.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat, reclamanta SC E. SA

București - S.D.F.E.E. – Deva, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

susținând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit, fără a

exista nici o probă în acest sens, situația de fapt, prezentată în procesele-verbale

de compensare depuse la dosar de pârâtă, fapt ce nu are nici o relevanță

juridică, fiind acte unilaterale emise doar de pârâtă, în condițiile în care,

după 1 aprilie 1996, compensările nu se mai fac pe bază de procese-verbale de

compensare, iar la dosar nu există nici o dovadă privind acordul părților

pentru stingerea creanțelor prin compensare.

În consecință, în temeiul art. 304 pct.

7, 9 și 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului,

așa cum a fost formulat și motivat și menținerea sentinței nr. 143/2001 a

Tribunalului Hunedoara, ca temeinică și legală.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Din examinarea actelor de la dosar,

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei,

rezultă că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat actul juridic dedus

judecății și probatoriile administrate în cauză, instanța de fond soluționând

corect acțiunea reclamantei pentru majorările tarifare aferente celor 4 facturi

achitate, cu întârziere de pârâtă.

De altfel, din probele de la dosarul

de fond rezultă, fără echivoc, că pârâta a recunoscut valoarea facturilor

achitate cu întârziere, data înregistrării acestora la consumator, data

achitării, cuantumul de majorare de 0,2%, aceleași date ca în tabelul prezentat

de reclamantă în acțiune, dar a considerat, ca „inoportună”, obligarea la plata

unor penalități de întârziere calculate de la „data emiterii facturii” și nu de

la data înregistrării acestora la consumator. Or, potrivit art. 17 din contract,

rezultă foarte clar că, „pentru neachitarea facturii emise de furnizor în

termen de 10 zile de la data înregistrării facturii la consumator, se percepe o

majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din

prima zi a emiterii facturii și până la achitarea ei”.

În mod corect a interpretat această

prevedere contractuală instanța de fond și, conform dispozițiilor art. 969 C.

civ., potrivit căreia „convențiile legal încheiate au putere de lege pentru

părți”, a admis acțiunea reclamantei.

Apărarea pârâtei, că datoria a fost

stinsă prin procese-verbale de compensare, pe care le-a formulat în termenul legal

de 10 zile, a fost reținută ca fiind întemeiată de către instanța de apel, fără

a avea la bază un suport probator și legal, deoarece, prin Normele metodologice

privind decontarea prin compensare a obligațiilor de plată înregistrate la R.E.N.E.L.,

începând cu 1 aprilie 1996, compensările se vor efectua într-o succesiune de

proceduri, iar documentul utilizat este ordinul de compensare, care circulă, în

format original, de la emitentul R.E.N.E.L. la beneficiar (R.A. H.), iar de la

aceasta la intermediarii agreați de către beneficiar, între intermediari, precum

și între ultimul intermediar și filiala de rețele electrice și se reîntoarce la

R.E.N.E.L.

Operația de lichidare a datoriei cu

suma acceptată prin ordinul de constatare se face de emitent, beneficiar,

intermediari și, respectiv, filialele R.E.N.E.L., la datele la care au avut loc

predarea – primire ordinului de constatare.

Așa fiind, susținerea pârâtei că nu

ar datora majorări tarifare, ca urmare a faptului că plata facturilor s-a făcut

prin compensare, depunând la dosar procese-verbale de compensare, acte

unilaterale, care nu au nici o relevanță judiciară față de procedura legală

menționată mai sus, nu are nici un temei legal, întrucât, indiferent de

modalitatea de plată aleasă de debitor, întârzierea la plată se sancționează

potrivit prevederilor contractuale.

De asemenea, instanța de apel, în

motivarea soluției, se bazează pe susțineri fără temei legal și probator, în

sensul că părțile au fost de acord ca plata să se stingă prin compensare, și că

pârâta-apelantă nu are nici o culpă în inițierea acestei proceduri și în faptul

că intermediarii nu și-au îndeplinit obligația transmiterii pe mai departe, a ordinului

de constatare.

Din contractul de furnizare a

energiei electrice și din probele de la dosar, nu rezultă că părțile să fie

convenit în mod expres la stingerea obligațiilor de plată a majorărilor

tarifare, în cazul în care prețul energiei electrice s-a achitat cu întârziere.

În consecință, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica

decizia atacată, în sensul că respinge apelul pârâtei E.M. Livezeni –

Petroșani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC E. SA București – S.D.F.E.E. Deva.

Modifică decizia nr. 690 din 14

septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios

administrativ, în sensul că respinge apelul pârâtei, E.M. Livezeni – Petroșani.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 10 iunie 2003.