ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3022/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 647/C din

16 iulie 1999 a Tribunalului Sibiu, s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC E. SA București, sucursala de distribuție Târgu-Mureș, împotriva

pârâtei SC E.G. SA Mediaș, care a fost obligată să plătească reclamantei suma

de 237.665.447 lei cu titlu de majorări de tarif, plus 8.018.709 lei cheltuieli

de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanta SC E. SA București, sucursala de distribuție Târgu-Mureș,

a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 295/A din 24 martie 2000,

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, ambele

instanțe au reținut, în esență că, față de data introducerii acțiunii,

respectiv, 19 iunie 1999, pretențiile referitoare la majorările de tarif,

anterioare datei de 19 iunie 1996, în sumă de 713.474.243 lei, s-au stins ca

efect al prescripției extinctive, conform art. 3 raportat la art. 12 din

Decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamanta, SC E. SA București, sucursala de distribuție Târgu-Mureș,

susținând, în esență, că, în mod greșit, instanțele au apreciat că pretențiile,

anterioare datei de 19 iunie 1996, ar fi stinse în totalitate prin prescripție,

deoarece, în cel mai rău caz, chiar dacă se reține această excepție, aceasta ar

opera în raport cu data introducerii acțiunii, 19 mai 1999, numai pentru

majorările anterioare datei de 19 mai 1996 (și nu 19 iunie 1996, așa cum s-a

reținut din eroare) așa încât, dacă se reexaminează factura privind majorările

de întârziere din factura nr. 683652 din 30 septembrie 1996, emisă pentru suma

de 713.474.243,30 lei, se constată, că în raport cu zilele prescrise

reclamantei, i se cuvenea cu acest titlu, peste suma deja acordată prin

sentință (237.685.447 lei) și diferența de 548.547.652 lei, pentru care

prescripția dreptului la acțiune nu a operat și, ca atare, pârâta trebuia

obligată cel puțin la suma de 786.223.079 lei și nu numai la suma de

237.685.447 lei.

Mai arată recurenta, că majorarea de

tarif reprezintă o clauză de indexare convențională a prețului energiei

electrice furnizate, și că în cazul executării cu întârziere a obligațiilor

asumate, creditorul este îndreptățit să solicite majorările de tarif de la data

emiterii facturilor pentru prețul energiei electrice, context avut în vedere la

promovarea acțiunii, care, în mod criticabil, a fost admisă numai în parte, în

condițiile în care, în cauză, erau incidente dispozițiile art. 16 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în favoarea

căruia curge prescripția.

În dezvoltarea celor arătate,

recurenta mai susține că, din moment ce pârâta nu a manifestat, conform art. 15

din O.G. nr. 3/1998, un refuz expres cu privire la suma datorată și nici nu s-a

conformat prevederilor art. 17 din O.M.F. nr. 2388/1995, în sensul confirmării

soldurilor privind creanțele cu o vechime mai mare de 6 luni, înseamnă că

aceasta a recunoscut tacit existența debitului, situație care atrage incidența

în cauză a dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu

consecința întreruperii cursului prescripției (la data emiterii facturii nr. 683652

din 1 octombrie 1996) și curgerii unui nou termen de prescripție, astfel că,

față de cele expuse, greșit instanțele au reținut prescripția dreptului la

acțiune pentru majorările de tarif în sumă de 713.474.243,30 lei, din care i se

cuvenea totuși, în subsidiar, suma de 548.537.652 lei.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că, în temeiul contractelor depuse la dosar (filele 29, 31 și 39 fond)

reclamanta a furnizat pârâtei energie electrică, al cărui preț, a fost achitat

parțial cu întârziere.

Prin art. 12 din contracte, s-a

prevăzut că, pentru neachitarea facturii în termen de 10 zile, conform

prevederilor Regulamentului pentru furnizarea și utilizarea energiei electrice,

se percepe o majorare de tarif, de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, cu

începere din prima zi a înregistrării facturii și până la achitarea ei.

Față de această clauză contractuală,

raportat la data înregistrării acțiunii, respectiv, 19 mai 1999, instanțele au

acordat, respectiv, au obligat pârâta numai la plata majorărilor de tarif, care

au fost cuprinse în facturile nr. 683719 din 31 octombrie 1996, în valoare de

101.168.261,60 lei, precum și nr. 684002 din 30 aprilie 1997, în valoare de

136.517.186,20 lei, deci, în total 237.685.447 lei, respingând, ca fiind

prescris, în raport cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul

material la acțiune pentru majorările de tarif, care au făcut obiectul facturii

nr. 683659 din 30 septembrie 1996, în valoare de 713.474.243,30 lei.

Hotărârile instanțelor de respingere

și, respectiv, de menținere a acestei soluții, în ceea ce privește majorările

de tarif în sumă de 713.474.243,30 lei, care fac obiectul criticilor formulate

în recurs, sunt corecte, în raport cu dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958,

care prevăd că „în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive,

așa cum e cazul în speță, dreptul la acțiune, cu privire la fiecare dintre

aceste prestațiuni, se stinge printr-o prescripție separată, cu alte cuvinte,

pretențiile din fiecare factură, trebuiesc valorificate în termenul legal de

prescripție.

Or, din tabelul depus de reclamantă

ca act nou în recurs, rezultă că, în marea majoritate a lor, facturile,

cuprinzând prețul energiei electrice furnizată, au fost emise anterior datei de

19 mai 1996, așa încât pretențiile privind majorările de tarif, rezultate din

plata cu întârziere a acestor facturi, au fost stinse prin prescripție, conform

art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, instanța a fost sesizată cu

acțiunea de față, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de textul legal

menționat.

Pe de altă parte, dacă s-ar trece

peste cele arătate, referitor la prescripția dreptului la acțiune, se constată

că pretențiile reclamantei sunt și nefondate, deoarece, din tabelul de calcul

la care s-a făcut referire anterior, (pct. 8, 9 și 10) rezultă că majorările de

tarif au fost pretinse începând cu data de 20 mai 1996, deși facturile, privind

prețul energiei electrice, și care se pretinde că au fost întârziate la plată

(context care dădea dreptul furnizorului să calculeze și să pretindă majorări

de tarif) au fost emise ulterior, respectiv, la data de 31 mai, 3 iunie și 30

iunie 1996, ceea ce demonstrează că majorările de întârziere au fost calculate

în legătură cu niște debite inexistente la data de 20 mai 1996.

În ceea ce privește susținerile

reclamantei, fundamentate pe dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 3/1992 și art. 17

din O.M.F. nr. 2388/1995, în sensul că, din moment ce pârâta nu a practicat un

refuz de plată expres, referitor la sumele facturate cu titlu de majorări de

tarif, înseamnă că aceasta a recunoscut tacit pretențiile solicitate cu acest

titlu, cu consecința prevăzută la art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

adică a întreruperii cursului prescripției și curgerii unui nou termen de

prescripție, începând cu data emiterii facturii nr. 683652 din 1 octombrie

1996, în valoare de 713.474.243,30 lei, se constată că nici acestea nu sunt

întemeiate, deoarece, printre cazurile expres și limitativ enumerate la

articolul menționat, nu se regăsesc și cele la care face referire reclamanta (art.

15 din O.G. nr. 3/1992 sau art. 17 din O.M.F. nr. 2388/1995) și, ca atare, cum

recunoașterea tacită nu este de natură să conducă la întreruperea cursului

prescripției, aceasta trebuind să fie expresă pentru a produce efecte în sensul

urmărit de reclamantă, înseamnă că, în acest context, bine instanțele au

considerat că majorările de întârziere, calculate și pretinse pe perioada

anterioară datei de 19 mai 1996, au fost stinse ca efect al prescripției

extinctive.

Referitor la susținerile subsidiare

ale reclamantei, în sensul că majorările din factura nr. 683652 din 1 octombrie

1996, în valoare de 713.474.243,30 lei, nu ar fi fost stinse integral prin prescripție

și, deci, că acesteia trebuia să i se acorde, în raport cu zilele prescrise,

cel puțin majorări de întârziere în cuantum de 548.537.652 lei, care

totalizează, împreună cu majorările deja acordate, suma de 786.223.099 lei, se

constată că nici acestea nu pot fi primite, în condițiile în care noul calcul

al majorărilor a fost depus direct în recurs și, ca atare, nu a putut fi pus în

discuția contradictorie a părților, nici la fond și nici în apel, pentru ca

pârâta să-și poată formula apărările corespunzătoare, în raport cu reducerea

(în subsidiar) a majorărilor de tarif de la 713.474.243,30 lei la 548.537.652

lei situație, care, oricum, nu are nici o relevanță, față de cele arătate

anterior și din care rezultă că pretențiile referitoare la majorările de tarif,

în sumă de 713.474.243,30 lei, au fost stinse integral prin prescripție, așa

cum, în mod justificat, au reținut ambele instanțe.

Faptul că, în considerentele

hotărârilor, s-a menționat că acțiunea a fost introdusă la 19 iunie 1999 și nu

la 19 mai 1999, așa cum rezultă din actele dosarului, nu poate constitui temei

de casare a deciziei atacate, în condițiile în care, din probele administrate,

nu rezultă că reclamanta ar fi fost prejudiciată sub aspectul cuantumului

majorărilor de tarif, care i se cuvenea în mod legal.

Așa fiind, recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuție Târgu-Mureș,

împotriva deciziei nr. 295/A din 24 martie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 12 iunie 2003.