ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 329/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, sub nr. 10279/2000, reclamanta S.C. E. S.A. a chemat în

judecată pârâtul T.A., solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei

de 15.582.424 lei contravaloare energie electrică, consumată și neachitată,

majorări de tarif, contravaloare abonament radio, majorări radio, cu cheltuieli

de judecată.

Reclamantul a motivat cererea

arătând că, în baza contractului de furnizare energie electrică, nr. 37.291 din

28 iulie 1982, pârâtul a consumat energie electrică în valoare de 6.307.789

lei, așa cum rezultă din facturile emise pe numele acestuia, depunând

înscrisuri în acest sens.

Prin sentința nr. 8468 din 18

decembrie 2000, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantă

și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 15.582.424 lei,

cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.321.594 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că reclamanta a emis 4 facturi în valoare de 6.307.784 lei,

la care s-a adăugat și contravaloarea abonamentului, în sumă de 111.600 lei.

Potrivit deciziei nr. 57/1999 a

Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, emisă în baza H.G.

nr. 170/1999, pentru fiecare zi de întârziere se calculează penalități de 0,2%.

Pârâtul, deși legal citat, nu s-a

prezentat în instanță și nici nu și-a formulat în scris apărări.

Față de actele depuse și susținerile

reclamantei, Tribunalul București a constatat acțiunea întemeiată și a admis-o

ca atare.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul

T.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a

solicitat admiterea apelului și obligarea sa la plata unei sume care să

reprezinte contravaloarea energiei electrice pentru consumul casnic aferent. A

solicitat, totodată, obligarea intimatei reclamante la rebranșarea fără taxe suplimentare

a energiei electrice, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 1017 din 22 iunie 2001, a admis apelul declarat de

pârât, a schimbat sentința atacată, în sensul că, pe fond, a admis acțiunea în

parte. A obligat pârâtul la plata sumei de 11.685.982 lei, reprezentând

5.261.615 lei contravaloare energie electrică, 6.366.277 lei majorări de tarif

și 58.100 lei contravaloare abonament radio. A acordat cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, instanța de

apel a reținut, ca neîntemeiată, critica privind plata energiei în regim privat

de consum, întrucât actul adițional, autentificat sub nr. 562 din 10 iunie

1996, atestă faptul că, la punctul de consum din Șoseaua Kiseleff, există

sediul firmei S.C. A.E.C. S.R.L., astfel că reclamanta a fost îndreptățită să

solicite tariful în regim de firmă și nu casnic.

Criticile formulate de apelantul

pârât, privind obligarea sa la plata contravalorii unor facturi care nu au fost

depuse la dosar de către reclamantă. au condus instanța de reformarea hotărârii

pronunțate de tribunal, în sensul admiterii acțiunii numai în parte, pentru

valoarea ce a fost probată cu înscrisuri doveditoare.

În contra acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs ambele părți.

Astfel, cu petiția înregistrată la

data de 2 august 2001, pârâtul T.A. a declarat recurs, cu respectarea

termenelor prevăzute de art. 301 și 303 C. proc. civ.

Recurentul pârât nu și-a întemeiat

în drept recursul, Curtea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., examinând

cererea, reține că motivele de casare ale deciziei atacate pot fi încadrate în

cele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, critica formulată vizează

nelegalitatea și netemeinicia deciziei instanței de apel sub aspectul

interpretării greșite a deciziei nr. 57/1999 a Autorității Naționale de

Reglementare în Domeniul Energiei, în sensul că, în opinia recurentului,

tariful de consum ar fi trebuit stabilit pentru consumator casnic și nu aferent

sediului de firmă.

A argumentat în dezvoltarea acestei

critici că, deși a depus actul adițional pentru punctul de consum din Șos.

Kiseleff, ca punct de lucru al firmei, această împrejurare nu conduce la

concluzia că s-a schimbat destinația energiei electrice, din consum casnic în

consum lucrativ.

Totodată, a arătat că decizia

instanței de apel a luat în considerare, în mod greșit, o factură pentru un

consum inexistent, pe o perioadă în care energia electrică era întreruptă.

Pentru aceste motive, recurentul a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în fond,

rejudecarea cauzei, ținând cont de tariful legal datorat pentru consumul

casnic, efectiv consumat.

Curtea, examinând motivele de recurs

formulate de pârât, constată că sunt neîntemeiate și va respinge astfel

recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit contractului de furnizare

energie electrică la iluminat și utilizări casnice, nr. 37291, încheiat la data

de 28 iulie 1982, pârâtul avea obligația stipulată la art. 3 pct. 322 să aducă

la cunoștința furnizorului orice schimbare de destinație a consumului de

energie electrică, în scris, în termen de 3 zile calendaristice de la data

modificării. Neanunțarea acestei schimbări dă dreptul furnizorului de a

recalcula contravaloarea consumului la tariful corespunzător altor utilizări,

decât iluminat și utilizări casnice.

În speță, cum însuși recurentul

pârât recunoaște că, la sediul din Șos. Kiseleff, există un punct de lucru al

firmei S.C. A. S.R.L., întâmpinare dovedită cu act adițional, autentificat,

depus la dosarul de fond.

Potrivit art. 21 din Regulamentul

pentru furnizarea și utilizarea energiei electrice, prevăzut în anexa la H.G.

nr. 236 din 1 iunie 1993, consumatorul casnic, care folosește energia electrică

și în alte scopuri, este obligat să solicite racord separat pentru acest

consum.

Iar, în fapt, susținerea

recurentului, precum că, actul adițional ce atestă sediul de firmă, nu ar

trebui interpretat decât ca probă că firma respectivă își deschidea un punct de

lucru la această adresă, nu este de natură a forma convingerea instanței că

tariful legal ar fi trebuit stabilit pentru consum casnic și nu lucrativ, câtă

vreme prevederile legale în materie sunt clare și exprese, de pe o parte, iar

pe de altă parte, pârâtul nici nu neagă existența la acest sediu a unei firme.

Chiar în lipsa unei cereri din

partea pârâtului, reclamanta, potrivit prevederilor imperative din decizia nr.

57/1999 art. 12 alin. (1) și (2) era îndreptățită a recalcula modul de

tarifare, având în vedere însăși actul adițional, autentificat și depus la

dosar, recunoscut, de altfel, de pârât.

Nici susținerea recurentului privind

facturarea unui consum inexistent nu poate fi primită, având în vedere că

întreruperea efectivă a furnizării s-a produs la 6 februarie 2001, deși ordinul

de închidere poartă data de 8 decembrie 1998.

Culpa pârâtului, prin necomunicarea

schimbării destinației consumului și prin nesolicitarea unui racord separat, a

fost astfel corect reținută de instanța de apel, care, examinând motivele de

apel, a cenzurat legal pretențiile reclamantei, stabilind obligația de plată

numai pentru consumul dovedit cu facturi și la tariful legal, aferent regimului

privat și nu casnic.

Ca atare, pentru considerentele ce

preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va dispune, în sensul respingerii

recursului declarat de pârâtul T.A., ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de

reclamanta S.C. E., sucursala de Distribuție București.

Cu petiția înregistrată la data de 8

august 2001, reclamanta a declarat recurs, împotriva aceleiași hotărâri a

Curții de Apel București, solicitând modificarea acesteia, în sensul menținerii

în totalitate a sentinței pronunțate la fond, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a interpretat

greșit actele deduse judecății, în sensul că a redus obligațiile de plată ale

pârâtului cu contravaloarea facturilor, ce nu au fost depuse la dosar, cuprinse

în tabelul aflat la dosarul de fond.

În dezvoltarea acestei critici,

recurenta reclamantă arată că, începând cu prima parte a anului 1999, s-a

dispus ca partea din formularul tipizat, numit „factură fiscală”, să fie

înmânată consumatorului drept „înștiințare de plată, iar partea numită

„chitanță” să rămână în posesia casieriilor S.C. E., sucursala de Distribuție

București, până în momentul achitării debitului, acesta fiind motivul pentru

care cele 2 facturi sunt de fapt chitanțele pereche ale facturilor respective.

Curtea, ca o chestiune prealabilă,

invocă excepția tardivității declarării recursului acestei părți.

Din actele dosarului se constată că

decizia atacată a fost comunicată reclamantei la data de 20 iulie 2001 și că

aceasta a declarat recurs la data de 8 august 2001.

Cum, potrivit art. 3201 C. proc.

civ., termenul de declarare a recursului este de 15 zile de la data comunicării

hotărârii ce se atacă, rezultă că recursul a fost declarat cu depășirea acestui

termen.

Or, când legea procesuală stabilește

un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar partea lasă să expire acest

termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea potrivit dispozițiilor art.

103 din același cod.

Constatând că recursul nu a fost

declarat în termenul imperativ, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., că partea

nu dovedește că a fost împiedicată în exercitarea în termen a dreptului de a

ataca cu recurs decizia printr-o întâmpinare mai presus de voința sa, Curtea

urmează să dispună, în sensul respingerii recursului, ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul T.A., împotriva

deciziei nr. 1017 din 22 iunie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E. S.A.,

sucursala de Distribuție București, împotriva aceleiași decizii, ca tardiv

declarat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2003.