ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 329/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 10279/2000, reclamanta S.C. E. S.A. a chemat în judecată pârâtul T.A., solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 15.582.424 lei contravaloare energie electrică, consumată și neachitată, majorări de tarif, contravaloare abonament radio, majorări radio, cu cheltuieli de judecată. Reclamantul a motivat cererea arătând că, în baza contractului de furnizare energie electrică, nr. 37.291 din 28 iulie 1982, pârâtul a consumat energie electrică în valoare de 6.307.789 lei, așa cum rezultă din facturile emise pe numele acestuia, depunând înscrisuri în acest sens.

Prin sentința nr. 8468 din 18 decembrie 2000, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantă și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 15.582.424 lei, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.321.594 lei. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanta a emis 4 facturi în valoare de 6.307.784 lei, la care s-a adăugat și contravaloarea abonamentului, în sumă de 111.600 lei. Potrivit deciziei nr. 57/1999 a Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, emisă în baza H.G. nr. 170/1999, pentru fiecare zi de întârziere se calculează penalități de 0,2%. Pârâtul, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nici nu și-a formulat în scris apărări.

Față de actele depuse și susținerile reclamantei, Tribunalul București a constatat acțiunea întemeiată și a admis-o ca atare. Împotriva acestei sentințe, pârâtul T.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a solicitat admiterea apelului și obligarea sa la plata unei sume care să reprezinte contravaloarea energiei electrice pentru consumul casnic aferent. A solicitat, totodată, obligarea intimatei reclamante la rebranșarea fără taxe suplimentare a energiei electrice, cu cheltuieli de judecată. Curtea de apel București, secția comercială, prin decizia nr. 1017 din 22 iunie 2001, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința atacată, în sensul că, pe fond, a admis acțiunea în parte.

A obligat pârâtul la plata sumei de 11.685.982 lei, reprezentând 5.261.615 lei contravaloare energie electrică, 6.366.277 lei majorări de tarif și 58.100 lei contravaloare abonament radio. A acordat cheltuieli de judecată. În motivarea soluției, instanța de apel a reținut, ca neîntemeiată, critica privind plata energiei în regim privat de consum, întrucât actul adițional, autentificat sub nr. 562 din 10 iunie 1996, atestă faptul că, la punctul de consum din Șoseaua Kiseleff, există sediul firmei S.C. A.E.C. S.R.L., astfel că reclamanta a fost îndreptățită să solicite tariful în regim de firmă și nu casnic. Criticile formulate de apelantul pârât, privind obligarea sa la plata contravalorii unor facturi care nu au fost depuse la dosar de către reclamantă.

au condus instanța de reformarea hotărârii pronunțate de tribunal, în sensul admiterii acțiunii numai în parte, pentru valoarea ce a fost probată cu înscrisuri doveditoare. În contra acestei din urmă hotărâri au declarat recurs ambele părți. Astfel, cu petiția înregistrată la data de 2 august 2001, pârâtul T.A. a declarat recurs, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 și 303 C. proc. civ. Recurentul pârât nu și-a întemeiat în drept recursul, Curtea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., examinând cererea, reține că motivele de casare ale deciziei atacate pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, critica formulată vizează nelegalitatea și netemeinicia deciziei instanței de apel sub aspectul interpretării greșite a deciziei nr. 57/1999 a Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, în sensul că, în opinia recurentului, tariful de consum ar fi trebuit stabilit pentru consumator casnic și nu aferent sediului de firmă. A argumentat în dezvoltarea acestei critici că, deși a depus actul adițional pentru punctul de consum din Șos. Kiseleff, ca punct de lucru al firmei, această împrejurare nu conduce la concluzia că s-a schimbat destinația energiei electrice, din consum casnic în consum lucrativ. Totodată, a arătat că decizia instanței de apel a luat în considerare, în mod greșit, o factură pentru un consum inexistent, pe o perioadă în care energia electrică era întreruptă.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în fond, rejudecarea cauzei, ținând cont de tariful legal datorat pentru consumul casnic, efectiv consumat. Curtea, examinând motivele de recurs formulate de pârât, constată că sunt neîntemeiate și va respinge astfel recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit contractului de furnizare energie electrică la iluminat și utilizări casnice, nr. 37291, încheiat la data de 28 iulie 1982, pârâtul avea obligația stipulată la art. 3 pct. 322 să aducă la cunoștința furnizorului orice schimbare de destinație a consumului de energie electrică, în scris, în termen de 3 zile calendaristice de la data modificării.

Neanunțarea acestei schimbări dă dreptul furnizorului de a recalcula contravaloarea consumului la tariful corespunzător altor utilizări, decât iluminat și utilizări casnice. În speță, cum însuși recurentul pârât recunoaște că, la sediul din Șos. Kiseleff, există un punct de lucru al firmei S.C. A. S.R.L., întâmpinare dovedită cu act adițional, autentificat, depus la dosarul de fond. Potrivit art. 21 din Regulamentul pentru furnizarea și utilizarea energiei electrice, prevăzut în anexa la H.G. nr. 236 din 1 iunie 1993, consumatorul casnic, care folosește energia electrică și în alte scopuri, este obligat să solicite racord separat pentru acest consum.

Iar, în fapt, susținerea recurentului, precum că, actul adițional ce atestă sediul de firmă, nu ar trebui interpretat decât ca probă că firma respectivă își deschidea un punct de lucru la această adresă, nu este de natură a forma convingerea instanței că tariful legal ar fi trebuit stabilit pentru consum casnic și nu lucrativ, câtă vreme prevederile legale în materie sunt clare și exprese, de pe o parte, iar pe de altă parte, pârâtul nici nu neagă existența la acest sediu a unei firme. Chiar în lipsa unei cereri din partea pârâtului, reclamanta, potrivit prevederilor imperative din decizia nr. 57/1999 art. 12 alin. (1) și (2) era îndreptățită a recalcula modul de tarifare, având în vedere însăși actul adițional, autentificat și depus la dosar, recunoscut, de altfel, de pârât.

Nici susținerea recurentului privind facturarea unui consum inexistent nu poate fi primită, având în vedere că întreruperea efectivă a furnizării s-a produs la 6 februarie 2001, deși ordinul de închidere poartă data de 8 decembrie 1998. Culpa pârâtului, prin necomunicarea schimbării destinației consumului și prin nesolicitarea unui racord separat, a fost astfel corect reținută de instanța de apel, care, examinând motivele de apel, a cenzurat legal pretențiile reclamantei, stabilind obligația de plată numai pentru consumul dovedit cu facturi și la tariful legal, aferent regimului privat și nu casnic. Ca atare, pentru considerentele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va dispune, în sensul respingerii recursului declarat de pârâtul T.A., ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta S.C. E., sucursala de Distribuție București. Cu petiția înregistrată la data de 8 august 2001, reclamanta a declarat recurs, împotriva aceleiași hotărâri a Curții de Apel București, solicitând modificarea acesteia, în sensul menținerii în totalitate a sentinței pronunțate la fond, pentru următoarele motive: Instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății, în sensul că a redus obligațiile de plată ale pârâtului cu contravaloarea facturilor, ce nu au fost depuse la dosar, cuprinse în tabelul aflat la dosarul de fond. În dezvoltarea acestei critici, recurenta reclamantă arată că, începând cu prima parte a anului 1999, s-a dispus ca partea din formularul tipizat, numit „factură fiscală”, să fie înmânată consumatorului drept „înștiințare de plată, iar partea numită „chitanță” să rămână în posesia casieriilor S.C.

E., sucursala de Distribuție București, până în momentul achitării debitului, acesta fiind motivul pentru care cele 2 facturi sunt de fapt chitanțele pereche ale facturilor respective. Curtea, ca o chestiune prealabilă, invocă excepția tardivității declarării recursului acestei părți. Din actele dosarului se constată că decizia atacată a fost comunicată reclamantei la data de 20 iulie 2001 și că aceasta a declarat recurs la data de 8 august 2001. Cum, potrivit art. 3201 C. proc. civ., termenul de declarare a recursului este de 15 zile de la data comunicării hotărârii ce se atacă, rezultă că recursul a fost declarat cu depășirea acestui termen. Or, când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea potrivit dispozițiilor art. 103 din același cod.

Constatând că recursul nu a fost declarat în termenul imperativ, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., că partea nu dovedește că a fost împiedicată în exercitarea în termen a dreptului de a ataca cu recurs decizia printr-o întâmpinare mai presus de voința sa, Curtea urmează să dispună, în sensul respingerii recursului, ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâtul T.A., împotriva deciziei nr. 1017 din 22 iunie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. E. S.A., sucursala de Distribuție București, împotriva aceleiași decizii, ca tardiv declarat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2003.