ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 5877 din 6

octombrie 2000, a Tribunalului București, secția comercială, a fost admisă în

parte acțiunea formulată și majorată ulterior de reclamanta, SC. G.N. SA

București, împotriva pârâtei, SC. P.D.S. SRL București, și ca urmare, pârâta a

fost obligată să plătească reclamantei suma totală de 220.612.116 lei, din care

120.438.426 lei chirie restantă pentru perioada februarie-mai 2000, și 90.173

lei penalități de întârziere în plată.

S-a respins capătul de cerere,

privind obligarea pârâtei la plata contravalorii utilităților și a

penalităților de întârziere aferente acestor pretenții.

De asemenea, prin încheierea din 12

ianuarie 2001, s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare

materială formulată de reclamantă, având ca obiect schimbarea denumirii pârâtei

din SC. P.S. SRL în SC. P.D.S. SRL.

Reclamanta, SC. G.N. SA București, a

declarat apel, atât împotriva sentinței nr. 5877 din 6 octombrie 2000, cât și

în contra încheierii din 12 ianuarie 2001.

Prin decizia nr. 776 din 18 mai

2001, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanta, SC. C.C. SA București, împotriva sentinței nr. 5877

din 6 octombrie 2000, a Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea

că bine prima instanță a respins capetele de cerere, privind obligarea pârâtei

la plata utilităților în sumă de 20.214.933 lei pentru lunile aprilie 1999 și

perioada februarie-mai 2000, precum și pentru penalitățile aferente acestor

pretenții în sumă de 17.446.336 lei, întrucât apelanta nu a probat cu acte

opozabile temeinicia pretențiilor sale cu privire la sumele menționate.

Prin aceeași decizie s-a admis

apelul aceleiași reclamante, împotriva încheierii din 12 ianuarie 2001, a

Tribunalului București, secția comercială, care a fost schimbată, în sensul că

în sentința nr. 5877 din 6 octombrie 2000, se va trece denumirea corectă a

pârâtei, adică SC. P.D.S. SRL, în loc de SC. P.S. SRL (al cărui apel a fost

anulat ca netimbrat).

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs reclamanta, SC. G.N. SA București, invocând ca motive de casare

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta susține, în esență, că în mod greșit și contrar probelor de la

dosar, instanțele au respins ca nedovedit capătul de cerere privind obligarea

pârâtei și la plata contravalorii utilităților și respectiv a penalităților de

întârziere în plată aferente, deoarece reținerile instanțelor, în sensul că

facturile emise și aflate la dosar nu au fost acceptate la plată în condițiile art.

46 din C. com., și ca atare nu ar constitui dovezi în sensul temeiniciei

acestor pretenții, deși corecte în principiu, totuși, pe fond sunt discutabile,

din moment ce prin actul adițional nr. 7473 din 11 octombrie 1999, la

contractul de închiriere nr. 4998 din 10 decembrie 1998, pârâta s-a obligat să

ridice personal facturile și față de neîndeplinirea acestei obligații,

facturile privind contravaloarea utilităților au fost comunicate prin poștă

acesteia.

Or, față de această situație, unită

și cu împrejurarea că la facturile comunicate au fost anexate și documentele

justificative emise de furnizorii de utilități (energie electrică), și ținând

seama că pârâta a și procedat la achitarea parțială a facturii nr. 681574din 30

iunie 2001, nu se mai poate considera, așa cum au apreciat greșit instanțele,

că pretențiile referitoare la plata contravalorii utilităților precum și a

penalităților de întârziere aferente nu ar fi fost dovedite.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, casarea hotărârilor și pe fond, admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată, adică obligarea pârâtei inclusiv la plata sumei de

37.661.269 lei, din care 20.214.933 lei, reprezentând contravaloare utilități

pentru luna aprilie 1999 și perioada februarie-mai 2000, și 17.446.336 lei

penalități aferente acestui capăt de cerere.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Faptul că prin actul adițional nr. 7473

din 11 octombrie 1999, partea finală, părțile au convenit ca facturile să fie

ridicate de pârâtă și față de neîndeplinirea acestei obligații, reclamanta a

comunicat facturile prin poștă, nu poate înlătura reținerile inițiale ale

instanțelor, întemeiate pe dispozițiile art. 46 din C. com., în sensul că numai

facturile acceptate pot face dovada obligațiilor comerciale.

Ca atare, cum nici în recurs

reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi acceptat la plată facturile

aferente utilităților, înseamnă implicit că obligațiile de plată ale acesteia

nu au fost probate în sensul dispozițiilor art. 46 din C. com., rămânând fără

relevanță, plecând de la aceste prevederi legale și faptul că parțial factura nr.

8753456 din 14 septembrie 1999, a fost achitată la plată și a fost menținut

refuzul de plată numai pentru suma de 439.106 lei, deoarece această împrejurare

nu poate conduce la încălcarea principiului expus, fundamentat pe dispozițiile

legale precitate (art. 46 din C. com.).

Pe de altă parte, din actele noi

depuse în recurs, prin care reclamanta tinde să dovedească temeinicia

pretențiilor sale, cu privire la suma de 20.214.933 lei, reprezentând

contravaloarea utilităților, se constată că acestea nu pot fi reținute ca

dovezi în acest sens, în contextul în care din conținutul acestora nu rezultă

că sumele achitate furnizorilor de utilități (R.A.D.E.T.- R.E.N.E.L.), și pretinse

printr-un capăt de cerere distinct au fost plătite pentru spațiul închiriat

pârâtei, și deci că obligația de a deconta cheltuielile în litigiu revenea

acesteia din urmă.

Pe cale de consecință, bine

instanțele au respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata

sumei de 20.214.933 lei, reprezentând contravaloarea utilităților, precum și

capătul accesoriu privind obligarea aceleiași pârâte la plata sumei de

17.446.336 lei, solicitată cu titlu de penalități pentru neachitarea la termen

a sumei menționate anterior.

Așa fiind, recursul reclamantei urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta, SC. G.N. SA București, împotriva deciziei nr. 776 din 18 mai 2001,

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 22 aprilie 2004.