ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1371/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Reclamanta F.C. a chemat în judecată Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie 2010 emisă de pârâtă, restituirea în natură a suprafeței de teren liber de construcții situată în Fălticeni, județul Suceava, acordarea de despăgubiri pentru terenul ocupat de construcții și să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 și pentru construcția veche existentă în momentul preluării abuzive.

Prin „Precizarea de acțiune” din data de 28 februarie 2011 reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie 2010 emisă de pârâtă și să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 și pentru construcția veche, existentă la momentul preluării abuzive. În motivarea cererii reclamanta a arătat că la solicitarea sa de a i se restitui în natură imobilul din Fălticeni, județul Suceava, prin Decizia nr. 592/2005 Comisia Specială de Retrocedare a dispus restituirea acestuia cu obligația menținerii afectațiunii pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, întrucât terenul era afectat unor activități de interes public din învățământ.

Municipiul Fălticeni a atacat această decizie, astfel că prin Sentința civilă nr. 167 din 12 noiembrie 2007 a Curții de Apel Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1425/2008 a fost anulată Decizia nr. 592/2005, Comisia Specială de Retrocedare. Ulterior hotărârilor judecătorești menționate, Comisia specială de retrocedare a emis Decizia nr. 2378/2010. Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 192 din 10 mai 2011 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a anulat în parte Decizia nr. 2378 din 20 decembrie 2010 emisă de pârâtă în sensul că: - a admis cererea de retorcedare sub forma măsurilor reparatorii în echivalent a imobilului „construcție” preluat abuziv și situat în Fălticeni; - a constatat calitatea de persoană îndreptățită a F.C.

pentru a beneficia de prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 și de despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005. Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în cuantum de 6.341,71 lei. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada proprietății asupra imobilului litigios precum și a preluării abuzive în temeiul Decretului nr. 176/1948. A mai reținut că restituirea în natură nu mai este posibilă, aspect stabilit irevocabil prin sentința nr. 167 din 12 noiembrie 2007 a Curții de Apel Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1425/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar interpretarea dată de pârâtă dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 94/2000 este eronată și contravine scopului și spiritului acestui act normativ, lipsindu-l de eficiență. Referitor la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul în construcție s-a reținut că aceasta se va acorda potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta urmând să parcurgă procedura prevăzută de acest act normativ. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reprezintă legea specială în materie. Potrivit acestui act normativ, cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, sunt expres și limitativ prevăzute în cuprinsul acestuia, iar printre acestea nu se află și cazul bunurilor imobile care, ulterior momentului preluării abuzive, au suferit adăugiri de peste 50%, transformându-se în imobile noi, în raport cu cele preluate abuziv. În opinia recurentei, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, apreciată ca fiind conformă cu prevederile Constituției, de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 837/2009, nu se poate dispune restituirea în natură sau echivalent pentru astfel de imobile construcție, ci doar despăgubiri pentru terenul aferent.

În altă ordine, se aduc critici sentinței recurate și în ceea ce privește greșita sa obligare la cheltuieli de judecată, fără a se face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința recurată sub toate aspectele, combătând criticile din calea de atac. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior prin art. 1 al Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie 2010, Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, referitoare la restituirea în natură a imobilului construcție și teren situate în mun. Fălticeni, județul Suceava, constatându-se calitatea de imobil nou a construcției în înțelesul prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 2 al aceleiași decizii, s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, propunându-se acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 7.910 m.p. pe care se află clădirea.

Susținerea recurentei din cuprinsul cererii de recurs potrivit căreia reclamantei i se cuvin despăgubiri doar pentru teren nu și pentru construcție, este nefondată. Conform art. 1 din titlul VII din Legea nr. 247/ 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, „Prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordarea despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea O.U.G. nr. 94/2000”. Potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România republicată, cu modificările și completările ulterioare, „sunt imobile, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor.

Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat”, iar la pct. 6 din Normele metodologice la art. 1 este explicată noțiunea de „imobil nou”. Din economia art. 1 alin. (1) din titlul VII din Legea nr. 247/ 2005, cât și art. 1 alin. (1), (3) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și din cuprinsul Normelor metodologice de punere în aplicare a acestui act normativ rezultă că imobilele aflate în situația descrisă în cuprinsul acestui articol, se retrocedează foștilor proprietari, iar în condițiile în care nu sunt întrunite cerințele pentru restituirea în natură se acordă despăgubiri, acest act normativ înscriindu-se în categoria actelor normative reparatorii.

Cum calitatea de „imobil nou” a clădirii în litigiu nu a fost contestată, aceasta nefiind retrocedată, este evident că se impuneau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit dispozițiilor legale prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și O.U.G. nr. 94/2000 menționate anterior, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a prevăzut nicio normă expresă prin care să înlăture de la măsuri reparatorii construcțiile care se încadrează în categoria „imobile noi”, astfel cum a făcut-o în mod expres în cazul construcțiilor demolate sau celor care au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator.

Față de toate considerentele expuse anterior, criticile recurentei sub aceste aspecte sunt nefondate, sentința recurată fiind legală și temeinică, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată și neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că și aceasta este nefondată, întrucât se justifică acordarea acestor cheltuieli în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar cuantumul acestora nu este nejustificat cu atât mai mult cu cât cererea reclamantei a fost admisă. De asemenea, dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. conferă judecătorului dreptul de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată doar în cazuri bine justificate, ori în situația de față nu au fost dovedite astfel de situații și nici nu se justifică micșorarea onorariului de avocat în raport de valoarea pricinii și munca îndeplinită. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată și la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva Sentinței civile nr. 192 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la 5.398,59 RON cheltuieli de judecată către intimata F.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2012.