ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1371/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta F.C. a chemat în judecată

Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor

Religioase din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 2378 din 20 decembrie  2010 emisă de

pârâtă, restituirea în natură a suprafeței de teren liber de construcții

situată în Fălticeni, județul Suceava, acordarea de despăgubiri pentru terenul

ocupat de construcții și să se constate calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000

și pentru construcția veche existentă în momentul preluării abuzive.

Prin „Precizarea de acțiune” din

data de 28 februarie 2011 reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr.

2378 din 20 decembrie  2010 emisă de pârâtă și să se constate calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii, în

condițiile O.U.G. nr. 94/2000 și pentru construcția veche, existentă la momentul

preluării abuzive.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că la solicitarea sa de a i se restitui în natură imobilul din

Fălticeni, județul Suceava, prin Decizia nr. 592/2005 Comisia Specială de

Retrocedare a dispus restituirea acestuia cu obligația menținerii afectațiunii

pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, întrucât terenul era

afectat unor activități de interes public din învățământ.

Municipiul Fălticeni a atacat

această decizie, astfel că prin Sentința civilă nr. 167 din 12 noiembrie 2007 a

Curții de Apel Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 1425/2008 a fost anulată Decizia nr. 592/2005, Comisia

Specială de Retrocedare.

Ulterior hotărârilor judecătorești

menționate, Comisia specială de retrocedare a emis Decizia nr. 2378/2010.

Curtea de Apel Suceava, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 192 din 10 mai

2011 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a anulat în parte

Decizia nr. 2378 din 20 decembrie  2010 emisă de pârâtă în sensul că:

- a admis cererea de retorcedare sub

forma măsurilor reparatorii în echivalent a imobilului „construcție” preluat

abuziv și situat în Fălticeni;

- a constatat calitatea de persoană

îndreptățită a F.C. pentru a beneficia de prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 și de

despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Totodată, a menținut celelalte

dispoziții ale deciziei și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în

cuantum de 6.341,71 lei.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada proprietății asupra imobilului

litigios precum și a preluării abuzive în temeiul Decretului nr. 176/1948.

A mai reținut că restituirea în

natură nu mai este posibilă, aspect stabilit irevocabil prin sentința nr. 167

din 12 noiembrie 2007 a Curții de Apel Suceava, rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 1425/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar interpretarea dată de

pârâtă dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 este eronată și

contravine scopului și spiritului acestui act normativ, lipsindu-l de

eficiență.

Referitor la acordarea de

despăgubiri în echivalent pentru imobilul în construcție s-a reținut că aceasta

se va acorda potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta urmând să

parcurgă procedura prevăzută de acest act normativ.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Comisia Specială de

Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din

România, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta

a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a interpretat și

aplicat dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu

modificările și completările ulterioare, care reprezintă legea specială în

materie.

Potrivit acestui act normativ,

cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, sunt expres

și limitativ prevăzute în cuprinsul acestuia, iar printre acestea nu se află și

cazul bunurilor imobile care, ulterior momentului preluării abuzive, au suferit

adăugiri de peste 50%, transformându-se în imobile noi, în raport cu cele

preluate abuziv.

În opinia recurentei, potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, apreciată ca fiind conformă cu prevederile

Constituției, de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 837/2009, nu se poate

dispune restituirea în natură sau echivalent pentru astfel de imobile construcție,

ci doar despăgubiri pentru terenul aferent.

În altă ordine, se aduc critici

sentinței recurate și în ceea ce privește greșita sa obligare la cheltuieli de

judecată, fără a se face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat

concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

apreciind ca legală și temeinică sentința recurată sub toate aspectele,

combătând criticile din calea de atac.

Înalta Curte, analizând recursul în

raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei,

de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă din expunerea

rezumativă prezentată anterior prin art. 1 al Deciziei nr. 2378 din 20

decembrie  2010, Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au

aparținut Cultelor Religioase din România, a respins cererea de retrocedare

formulată de reclamantă, referitoare la restituirea în natură a imobilului

construcție și teren situate în mun. Fălticeni, județul Suceava, constatându-se

calitatea de imobil nou a construcției în înțelesul prevederilor art. 1 alin.

(3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit art. 2 al aceleiași decizii,

s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, propunându-se

acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 7.910 m.p. pe care se

află clădirea.

Susținerea recurentei din cuprinsul

cererii de recurs potrivit căreia reclamantei i se cuvin despăgubiri doar

pentru teren nu și pentru construcție, este nefondată.

Conform art. 1 din titlul VII din

Legea nr. 247/ 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente, „Prezenta lege reglementează sursele de

finanțare, cuantumul și procedura de acordarea despăgubirilor aferente

imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea O.U.G. nr.

94/2000”.

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România republicată, cu modificările și completările ulterioare,

„sunt imobile, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile

aferente lor. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă

acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va

dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat”, iar

la pct. 6 din Normele metodologice la art. 1 este explicată noțiunea de „imobil

nou”.

Din economia art. 1 alin. (1) din titlul

VII din Legea nr. 247/ 2005, cât și art. 1 alin. (1), (3) din O.U.G. nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

din România republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și

din cuprinsul Normelor metodologice de punere în aplicare a acestui act

normativ rezultă că imobilele aflate în situația descrisă în cuprinsul acestui

articol, se retrocedează foștilor proprietari, iar în condițiile în care nu sunt

întrunite cerințele pentru restituirea în natură se acordă despăgubiri, acest

act normativ înscriindu-se în categoria actelor normative reparatorii.

Cum calitatea de „imobil nou” a

clădirii în litigiu nu a fost contestată, aceasta nefiind retrocedată, este

evident că se impuneau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit dispozițiilor

legale prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și O.U.G.

nr. 94/2000 menționate anterior, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a

prevăzut nicio normă expresă prin care să înlăture de la măsuri reparatorii

construcțiile care se încadrează în categoria „imobile noi”, astfel cum a

făcut-o în mod expres în cazul construcțiilor demolate sau celor care au făcut

obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator.

Față de toate considerentele expuse

anterior, criticile recurentei sub aceste aspecte sunt nefondate, sentința

recurată fiind legală și temeinică, în cauză nefiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica

referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată și neaplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că și aceasta

este nefondată, întrucât se justifică acordarea acestor cheltuieli în raport de

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar cuantumul acestora nu este

nejustificat cu atât mai mult cu cât cererea reclamantei a fost admisă.

De asemenea, dispozițiile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. conferă judecătorului dreptul de a cenzura cuantumul

cheltuielilor de judecată doar în cazuri bine justificate, ori în situația de

față nu au fost dovedite astfel de situații și nici nu se justifică micșorarea

onorariului de avocat în raport de valoarea pricinii și munca îndeplinită.

Față de toate considerentele expuse,

Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20

din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările și completările ulterioare, va

respinge recursul formulat ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată și la cheltuieli de judecată

către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut

Cultelor Religioase din România împotriva Sentinței civile nr. 192 din 10 mai

2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la 5.398,59 RON

cheltuieli de judecată către intimata F.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 martie 2012.