ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4171/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 5067 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Fundația C. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 2379 din 20 decembrie 2010, pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 233 m.p., întrucât acesta este integral afectat de elemente de sistematizare; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită de a beneficia de prevederile O.U.G.

nr. 94/2000 pentru terenul anterior menționat; a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul de 233 m.p., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea de restituire în natură a construcției care a existat pe teren la momentul preluării abuzive, întrucât aceasta a fost demolată și a constatat că nu este posibilă propunerea de despăgubiri pentru construcția demolată, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice, potrivit cărora construcțiile demolate nu fac obiectul actului normativ menționat anterior. Curtea de apel a apreciat că decizia contestată este legală sub aspectul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru construcția demolată, având în vedere disp.

art. 1 alin. (3) din O.U.G. 94/2000 și pct. 3 din H.G. nr. 1164/2002, acte normative care reglementează dreptul la despăgubiri al cultelor religioase doar pentru construcțiile existente în natură și terenurile aferente lor, preluate în mod abuziv, nu și pentru construcțiile demolate, conform prevederilor legale sus-menționate. Consideră judecătorul fondului că este neîntemeiată susținerea reclamantei, în sensul că în cazul construcțiilor demolate ce au aparținut cultelor religioase devin aplicabile disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care fac referire la stabilirea prin echivalent a măsurilor reparatorii, având în vedere că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G.

nr. 94/2000. Concluzionează instanța de fond în sensul că sunt excluse din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 imobilele ce au aparținut cultelor religioase, iar din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 sunt excluse construcțiile demolate ulterior preluării abuzive, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri pentru acest tip de construcții. Apreciază judecătorul fondului că interpretarea art. 5 alin. (5) din O.U.G., în sensul invocat de reclamantă, nu poate fi reținută, în condițiile în care respectivul text face referire la despăgubirile care se cuvin cultelor religioase conform disp. O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură (terenuri, nu și construcții demolate), iar legea specială este Legea nr. 247/2005 care în Titlul VII reglementează procedura administrativă ce trebuie parcursă pentru obținerea despăgubirilor.

În hotărârea instanței de fond se mai reține că a accepta punctul de vedere exprimat de reclamantă ar înseamnă a aplica în materia retrocedării imobilelor ce au aparținut cultelor religioase două acte normative, și anume O.U.G. nr. 94/2000 pentru restituirea în natură a construcțiilor împreună cu terenurile aferente lor și pentru acordarea de despăgubiri pentru terenuri ce nu pot fi restituite în natură și, respectiv, Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate. Se apreciază că acest fapt contravine atât disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cât și disp. art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în mod clar că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G.

nr. 94/2000, precum și principiului „specialia generalibus derogant”. Consideră instanța de fond că împrejurarea că legiuitorul a înțeles să reglementeze retrocedarea acestor imobile prin excluderea dreptului la despăgubiri pentru construcțiile demolate ulterior preluării de către stat, nu justifică aplicarea unui act normativ care are o altă sferă de reglementare, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a constatat conformitatea cu normele constituționale a disp. art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a pct. 3 din Normele metodologice de aplicare, dispoziții ce exclud acest drept la despăgubiri (Deciziile nr. 596/2007 și nr. 911/2007). 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 5067 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Fundația C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 C. proc.

civ. Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a dispozițiilor pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, susține recurenta că prima instanță a respins contestația reținând că imobilele care au aparținut cultelor religioase sunt excluse din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, după cum construcțiile demolate ulterior preluării abuzive sunt excluse din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri pentru acest tip de construcții, ca rezultat al interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale aplicabile în condițiile în care O.U.G.

nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri pentru construcțiile demolate, ca măsuri reparatorii prin echivalent. În opinia recurentei dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru construcțiile demolate ulterior preluării abuzive este reglementat în mod expres, cu precizarea că măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000. Consideră recurenta că actul normativ special prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, contrar celor susținute de prima instanță, este Legea nr. 10/2001, mai precis este vorba de dispozițiile art. 10 alin. (1) din respectivul act normativ.

În opinia recurentei excluderea aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilele ce au aparținut cultelor religioase, conform art. 8 alin. (2) din acest act normativ, și supunerea lor dispozițiilor din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000 este valabilă numai pentru aspectele pe care această din urmă ordonanță le reglementează. Consideră recurenta că interpretarea instanței de fond în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 nu fac trimitere la Legea nr. 10/2001, înțeleasă ca act normativ special în ceea ce privește construcțiile demolate ce au aparținut cultelor religioase, este, în realitate, o interpretare ce permite lipsirea dispozițiilor legale în discuție de orice efect juridic.

Mai mult, trebuie observat că textul nu face distincția pe care prima instanță a făcut-o atunci când a pronunțat sentința recurată, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului general de interpretare a actelor normative ubi lex non distinguit, nec nos distingure debemus. În aceste condiții, concluzia primei instanțe, în sensul că nu este reglementat dreptul la despăgubiri pentru construcțiile demolate este în mod evident greșită, câtă vreme, în realitate dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres acest aspect, stabilind dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent. A admite contrariul ar echivala cu o limitare nejustificată a dreptului unei persoane de a solicita și obține despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către statul român, limitare de natură a încălca principiul constituțional al egalității în drepturi, instituindu-se astfel privilegii și discriminări pe considerente arbitrare.

În ceea ce privește dreptul instanței de judecată de a pronunța ea însăși o hotărâre de acordare de despăgubiri pentru construcția demolată, consideră recurenta că acesta este incontestabil și rezultă din aplicarea prin analogie a raționamentului avut la pronunțarea Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând hotărârea primei instanțe prin prisma criticilor înfățișate de recurentă, față de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. și raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.

Față de împrejurările cauzei, astfel cum sunt acestea reliefate în expunerea rezumativă a hotărârii primei instanțe, raportat și la conținutul cererii de recurs, rezultă că problema de drept ce se impune a fi dezlegată se rezumă, în mod evident, la a stabili dacă pot fi acordate sau nu despăgubiri pentru bunurile imobile în natură construcții preluate de stat în mod abuziv din proprietatea unor culte religioase și demolate la data formulării unei cereri de retrocedare și implicit la stabilirea cadrului legal incident în soluționarea unei astfel de cereri, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, așa cum susține recurenta sau O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, așa cum se reține în considerentele hotărârii recurate. Astfel, cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în cauză nu este contestat faptul că actul normativ care reglementează restituirea bunurilor (mobile/imobile) care au aparținut cultelor religioase din România este O.U.G. nr. 94/2000, în aplicarea căreia au fost emise Norme metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005. Ceea ce contestă recurenta, printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este incidența respectivului act normativ în ceea ce privește soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase și care, ulterior, au fost demolate, invocând în acest sens, ca și argumente de drept dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, precum și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2000. În opinia recurentei, ar trebui acordate măsuri reparatorii în echivalent și pentru construcțiile demolate la data formulării cererii de retrocedare, însă în condițiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă dreptul comun în materia retrocedărilor, ceea ce, cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului, nu poate fi acceptat în condițiile în care în art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000 consacră caracterul special al respectivului act normativ în materia retrocedării bunurilor care au aparținut cultelor religioase, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 scoate de sub incidența sa în mod expres soluționarea cererilor de restituire a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, fără a face vreo distincție între categoriile de bunuri supuse retrocedării. Teza recurentei a fost combătută judicios de prima instanță, cu o motivare convingătoare pe care instanța de recurs și-o însușește, adăugând, totodată, și faptul că din analiza dispozițiilor art. 1 alin. (3) și alin. (11) din O.U.G.

nr. 94/2000, este lesne de observat că legiuitorul a limitat sfera cererilor de retrocedare în cazul bunurilor preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase la bunurile existente la data formulării cererii de retrocedare, indiferent că este vorba de bunuri imobile (construcții) sau bunuri mobile, o astfel de reglementare fiind în acord cu exigențele dispozițiilor alin. (2) a art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte apreciază, însă, contrar celor susținute de recurentă, că extinderea limitelor stabilite de art. 1 alin. (3), prin prisma art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, nu reprezintă o respectare a principiului interpretării normelor legale în sensul aplicării lor și pentru producerea de efecte juridice, ci o veritabilă legiferare, iar o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană.

Totodată, nu poate fi primită nici susținerea recurentei în sensul că art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 este o normă de trimitere la legea specială în cazul măsurilor reparatorii solicitate pentru construcțiile demolate, respectiv Legea nr. 10/2001, în condițiile în care stabilirea sensului respectivei norme legale trebuie făcută prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, și nu printr-o interpretare izolată ruptă de alte norme juridice, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Așadar, respectiva normă legală are în vedere, în acord cu limitele stabilite prin art. 1 alin. (3) din O.U.G.

nr. 94/2000, act normativ care nu poate fi extins pe cale pretoriană la alte ipoteze decât cele prevăzute de lege, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele existente la data formulării cererii de retrocedare și care nu pot fi restituite în natură, și nu imobilele demolate, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, iar legea specială este Legea nr. 247/2004, și nu Legea nr. 10/2001. Nu sunt incidente, în litigiu, nici prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cum în mod greșit susține recurenta, în condițiile în care este de necontestat că regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat, cum dispune de altfel expres și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel cum, cel puțin în manieră indirectă, s-a statuat și în decizia Curții Constituționale pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă prin acțiunea formulată a solicitat, practic, extinderea obiectului de reglementare al legii și la alte imobile decât cele expres prevăzute la art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la imobilele în natură construcții demolate la data formulării cererii de retrocedare. O asemenea manieră de a proceda ar însemna din partea instanțelor crearea dreptului într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie permis, depășindu-se astfel funcția jurisdicțională care presupune aplicarea legii, și nu crearea acesteia.

Judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare, pentru că altminteri ar însemna că ia locul puterii legiuitoare. Or, așa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel respectarea principiului separației puterilor în stat. Acordând măsuri reparatorii și pentru alte imobile decât cele stabilite de legiuitor prin art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, instanța de contencios administrativ și-ar aroga practic, o funcție normativă, creând reguli de drept material noi, ca și când ar fi avut delegată puterea legislativă.

În felul acesta, s-ar nesocoti principiul care se află la fundamentul oricărui stat de drept, conform căruia puterea judecătorească nu-și poate crea norme de drept a căror aplicare să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un act de suveranitate, o decizie a instanței de judecată nu este decât un act de jurisdicție. Reținând așadar că instanța de fond, ca și autoritatea intimată, emitentă a deciziei atacate, a realizat o corectă interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, potrivit cu care cerința esențială pentru ca restituirea să fie posibilă este ca imobilul solicitat să fi existat la momentul formulării cererii de retrocedare, nefiind posibilă lărgirea cadrului de aplicare a acestor texte imperative, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Fundația C., împotriva Sentinței nr. 5067 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ