ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4171/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4171/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5067 din 13

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Fundația C.

în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 2379

din 20 decembrie 2010, pârâta a respins cererea de restituire în natură a

imobilului teren în suprafață de 233 m.p., întrucât acesta este integral

afectat de elemente de sistematizare; a constatat calitatea reclamantei de

persoană îndreptățită de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru

terenul anterior menționat; a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul de

233 m.p., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea

de restituire în natură a construcției care a existat pe teren la momentul preluării

abuzive, întrucât aceasta a fost demolată și a constatat că nu este posibilă

propunerea de despăgubiri pentru construcția demolată, în raport de

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct.

3 din Normele metodologice, potrivit cărora construcțiile demolate nu fac

obiectul actului normativ menționat anterior.

Curtea de apel a

apreciat că decizia contestată este legală sub aspectul respingerii cererii de

acordare de despăgubiri pentru construcția demolată, având în vedere disp. art.

1 alin. (3) din O.U.G. 94/2000 și pct. 3 din H.G. nr. 1164/2002, acte normative

care reglementează dreptul la despăgubiri al cultelor religioase doar pentru

construcțiile existente în natură și terenurile aferente lor, preluate în mod

abuziv, nu și pentru construcțiile demolate, conform prevederilor legale

sus-menționate.

Consideră judecătorul

fondului că este neîntemeiată susținerea reclamantei, în sensul că în cazul

construcțiilor demolate ce au aparținut cultelor religioase devin aplicabile disp.

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care fac referire la stabilirea prin

echivalent a măsurilor reparatorii, având în vedere că art. 8 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 prevede că regimul juridic al imobilelor care au aparținut

cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000.

Concluzionează

instanța de fond în sensul că sunt excluse din sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001 imobilele ce au aparținut cultelor religioase, iar din sfera de

aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 sunt excluse construcțiile demolate ulterior

preluării abuzive, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri pentru acest tip

de construcții.

Apreciază judecătorul

fondului că interpretarea art. 5 alin. (5) din O.U.G., în sensul invocat de

reclamantă, nu poate fi reținută, în condițiile în care respectivul text face

referire la despăgubirile care se cuvin cultelor religioase conform disp.

O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură

(terenuri, nu și construcții demolate), iar legea specială este Legea nr.

247/2005 care în Titlul VII reglementează procedura administrativă ce trebuie

parcursă pentru obținerea despăgubirilor.

În hotărârea

instanței de fond se mai reține că a accepta punctul de vedere exprimat de

reclamantă ar înseamnă a aplica în materia retrocedării imobilelor ce au

aparținut cultelor religioase două acte normative, și anume O.U.G. nr. 94/2000

pentru restituirea în natură a construcțiilor împreună cu terenurile aferente

lor și pentru acordarea de despăgubiri pentru terenuri ce nu pot fi restituite

în natură și, respectiv, Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de despăgubiri

pentru construcțiile demolate.

Se apreciază că acest

fapt contravine atât disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cât și

disp. art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în mod clar că

regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de

stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, precum și principiului

„specialia generalibus derogant”.

Consideră instanța de

fond că împrejurarea că legiuitorul a înțeles să reglementeze retrocedarea

acestor imobile prin excluderea dreptului la despăgubiri pentru construcțiile

demolate ulterior preluării de către stat, nu justifică aplicarea unui act

normativ care are o altă sferă de reglementare, cu atât mai mult cu cât Curtea

Constituțională a constatat conformitatea cu normele constituționale a disp.

art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a pct. 3 din Normele metodologice de

aplicare, dispoziții ce exclud acest drept la despăgubiri (Deciziile nr.

596/2007 și nr. 911/2007).

Împotriva Sentinței

civile nr. 5067 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta

Fundația C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile

art. 304 C. proc. civ.

Printr-un set de

critici circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată

cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art.

5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a dispozițiilor pct. 3 din

Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, susține

recurenta că prima instanță a respins contestația reținând că imobilele care au

aparținut cultelor religioase sunt excluse din sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001, după cum construcțiile demolate ulterior preluării abuzive sunt

excluse din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, nefiind reglementat dreptul

la despăgubiri pentru acest tip de construcții, ca rezultat al interpretării și

aplicării greșite a dispozițiilor legale aplicabile în condițiile în care

O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri pentru

construcțiile demolate, ca măsuri reparatorii prin echivalent.

În opinia recurentei

dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru construcțiile demolate

ulterior preluării abuzive este reglementat în mod expres, cu precizarea că

măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura

de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Consideră recurenta

că actul normativ special prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (5) din O.U.G.

nr. 94/2000, contrar celor susținute de prima instanță, este Legea nr. 10/2001,

mai precis este vorba de dispozițiile art. 10 alin. (1) din respectivul act

normativ.

În opinia recurentei

excluderea aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește

imobilele ce au aparținut cultelor religioase, conform art. 8 alin. (2) din

acest act normativ, și supunerea lor dispozițiilor din cuprinsul O.U.G. nr.

94/2000 este valabilă numai pentru aspectele pe care această din urmă ordonanță

le reglementează.

Consideră recurenta

că interpretarea instanței de fond în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (5)

din O.U.G. nr. 94/2000 nu fac trimitere la Legea nr. 10/2001, înțeleasă ca act

normativ special în ceea ce privește construcțiile demolate ce au aparținut

cultelor religioase, este, în realitate, o interpretare ce permite lipsirea

dispozițiilor legale în discuție de orice efect juridic.

Mai mult, trebuie

observat că textul nu face distincția pe care prima instanță a făcut-o atunci

când a pronunțat sentința recurată, ceea ce echivalează cu încălcarea

principiului general de interpretare a actelor normative ubi lex non

distinguit, nec nos distingure debemus.

În aceste condiții,

concluzia primei instanțe, în sensul că nu este reglementat dreptul la

despăgubiri pentru construcțiile demolate este în mod evident greșită, câtă

vreme, în realitate dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 reglementează

în mod expres acest aspect, stabilind dreptul persoanei îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent.

A admite contrariul

ar echivala cu o limitare nejustificată a dreptului unei persoane de a solicita

și obține despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către statul român,

limitare de natură a încălca principiul constituțional al egalității în

drepturi, instituindu-se astfel privilegii și discriminări pe considerente

arbitrare.

În ceea ce privește

dreptul instanței de judecată de a pronunța ea însăși o hotărâre de acordare de

despăgubiri pentru construcția demolată, consideră recurenta că acesta este

incontestabil și rezultă din aplicarea prin analogie a raționamentului avut la

pronunțarea Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite.

instanței de recurs

Examinând hotărârea

primei instanțe prin prisma criticilor înfățișate de recurentă, față de

prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține

că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în

continuare arătate.

Față de împrejurările

cauzei, astfel cum sunt acestea reliefate în expunerea rezumativă a hotărârii

primei instanțe, raportat și la conținutul cererii de recurs, rezultă că

problema de drept ce se impune a fi dezlegată se rezumă, în mod evident, la a

stabili dacă pot fi acordate sau nu despăgubiri pentru bunurile imobile în

natură construcții preluate de stat în mod abuziv din proprietatea unor culte

religioase și demolate la data formulării unei cereri de retrocedare și

implicit la stabilirea cadrului legal incident în soluționarea unei astfel de

cereri, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, așa cum susține

recurenta sau O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, așa cum se reține în considerentele hotărârii

recurate.

Astfel, cu titlu

prealabil, Înalta Curte reține că în cauză nu este contestat faptul că actul

normativ care reglementează restituirea bunurilor (mobile/imobile) care au

aparținut cultelor religioase din România este O.U.G. nr. 94/2000, în aplicarea

căreia au fost emise Norme metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002,

modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005.

Ceea ce contestă

recurenta, printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este incidența respectivului act normativ în

ceea ce privește soluționarea cererilor de acordare a despăgubirilor pentru

construcțiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase și care,

ulterior, au fost demolate, invocând în acest sens, ca și argumente de drept

dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, pct.

3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, precum și art. 10

alin. (1) din Legea nr. 10/2000.

În opinia recurentei,

ar trebui acordate măsuri reparatorii în echivalent și pentru construcțiile

demolate la data formulării cererii de retrocedare, însă în condițiile Legii

nr. 10/2001, care reprezintă dreptul comun în materia retrocedărilor, ceea ce,

cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului, nu poate fi acceptat în

condițiile în care în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 consacră

caracterul special al respectivului act normativ în materia retrocedării

bunurilor care au aparținut cultelor religioase, iar art. 8 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 scoate de sub incidența sa în mod expres soluționarea cererilor de

restituire a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, fără a face vreo

distincție între categoriile de bunuri supuse retrocedării.

Teza recurentei a

fost combătută judicios de prima instanță, cu o motivare convingătoare pe care

instanța de recurs și-o însușește, adăugând, totodată, și faptul că din analiza

dispozițiilor art. 1 alin. (3) și alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, este lesne

de observat că legiuitorul a limitat sfera cererilor de retrocedare în cazul

bunurilor preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase la bunurile

existente la data formulării cererii de retrocedare, indiferent că este vorba

de bunuri imobile (construcții) sau bunuri mobile, o astfel de reglementare

fiind în acord cu exigențele dispozițiilor alin. (2) a art. 1 din Protocolul

nr. 1 a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte

apreciază, însă, contrar celor susținute de recurentă, că extinderea limitelor

stabilite de art. 1 alin. (3), prin prisma art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr.

94/2000, nu reprezintă o respectare a principiului interpretării normelor

legale în sensul aplicării lor și pentru producerea de efecte juridice, ci o

veritabilă legiferare, iar o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în

egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția

europeană.

Totodată, nu poate fi

primită nici susținerea recurentei în sensul că art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr.

94/2000 este o normă de trimitere la legea specială în cazul măsurilor

reparatorii solicitate pentru construcțiile demolate, respectiv Legea nr.

10/2001, în condițiile în care stabilirea sensului respectivei norme legale

trebuie făcută prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face

parte, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, și nu printr-o interpretare izolată ruptă

de alte norme juridice, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Așadar, respectiva

normă legală are în vedere, în acord cu limitele stabilite prin art. 1 alin.

(3) din O.U.G. nr. 94/2000, act normativ care nu poate fi extins pe cale

pretoriană la alte ipoteze decât cele prevăzute de lege, acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent pentru imobilele existente la data formulării cererii

de retrocedare și care nu pot fi restituite în natură, și nu imobilele

demolate, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, iar legea

specială este Legea nr. 247/2004, și nu Legea nr. 10/2001.

Nu sunt incidente, în

litigiu, nici prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cum în mod

greșit susține recurenta, în condițiile în care este de necontestat că regimul

juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat

este reglementat, cum dispune de altfel expres și art. 8 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările

și completările ulterioare.

Astfel cum, cel puțin

în manieră indirectă, s-a statuat și în decizia Curții Constituționale

pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă prin

acțiunea formulată a solicitat, practic, extinderea obiectului de reglementare al

legii și la alte imobile decât cele expres prevăzute la art. 1 alin. (3) din

O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la imobilele în natură construcții demolate la

data formulării cererii de retrocedare.

O asemenea manieră de

a proceda ar însemna din partea instanțelor crearea dreptului într-o materie în

care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie permis,

depășindu-se astfel funcția jurisdicțională care presupune aplicarea legii, și

nu crearea acesteia.

Judecătorul tranșează

litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze

pe cale de norme generale și reglementare, pentru că altminteri ar însemna că

ia locul puterii legiuitoare.

Or, așa cum puterea

executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru

executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să

interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel respectarea

principiului separației puterilor în stat.

Acordând măsuri

reparatorii și pentru alte imobile decât cele stabilite de legiuitor prin art.

1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, instanța de contencios administrativ și-ar

aroga practic, o funcție normativă, creând reguli de drept material noi, ca și

când ar fi avut delegată puterea legislativă.

În felul acesta, s-ar

nesocoti principiul care se află la fundamentul oricărui stat de drept, conform

căruia puterea judecătorească nu-și poate crea norme de drept a căror aplicare

să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un act de suveranitate, o

decizie a instanței de judecată nu este decât un act de jurisdicție.

Reținând așadar că

instanța de fond, ca și autoritatea intimată, emitentă a deciziei atacate, a

realizat o corectă interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată,

potrivit cu care cerința esențială pentru ca restituirea să fie posibilă este

ca imobilul solicitat să fi existat la momentul formulării cererii de

retrocedare, nefiind posibilă lărgirea cadrului de aplicare a acestor texte

imperative, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca

nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Fundația C., împotriva Sentinței nr. 5067 din 13 septembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ